Scriitorii români și haosul lumii de azi. Interviu cu Ruxandra Cesereanu, președintele PEN România

„A REZISTA a însemnat și înseamnă mai ales a nu te lăsa lobotomizat de condițiile absurde, brutale și injuste ale unui regim politic corupt sau totalitar”

Într-un context marcat de polarizare și tensiuni ideologice, cum percepeți rolul PEN România în spațiul literar și civic de astăzi? Și prin ce căi poate organizația să influențeze concret politicile culturale din România?

Ruxandra Cesereanu: În 2025, am avut multe evenimente organizate de PEN România (sau în care PEN România a fost co-organizator ori participant activ): dezbaterea „Rolul scriitorului într-o lume nesigură, cu războaie la graniță, cu pericolul avansului extremist și cu crize economice” (de Ziua internațională a Scriitorului, în Parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române); în cadrul Bazarului de Cotroceni – dezbaterea intitulată „Scriitorii și scriitoarele activi în comunitate – de la modelul interbelic la cel contemporan”; Festivalul civic PEN România (cu două dezbateri: „Iuliu Hossu ca model etic” & „România după alegeri”); Școala de toamnă de la Sighet cu tema „O istorie pentru viitor – Cum privesc tinerii istoria contemporană și recentă” (în parteneriat cu Fundația Academia Civică – Fundația Hanns Seidel – Fundația Ana Blandiana și Romulus Rusan).

În plan internațional, cea mai importantă participare PEN România a fost la Congresul PEN International, desfășurat la început de septembrie 2025, la Cracovia, cu tema Freedom of Words, Words of Free (Libertatea cuvintelor, cuvintele celor liberi). Am participat la acest congres împreună cu scriitoarea Magda Cârneci (fostă președintă PEN România) și am fost active în mai multe dezbateri. De pildă, în cadrul Comitetului PEN International pentru femei; de asemenea, în dezbaterile Literature knows no frontiere, PEN in the age of anxiety și The Freedom to Publish: Resistance. Risk and Radical Imagination. Amândouă am fost implicate în discuția Ukraine Action Group.

Nu știu dacă PEN România poate să influențeze concret politicile culturale din România, mai degrabă nu, la nivel instituțional. Organizația noastră nu este foarte mare, are 180 de membri activi ori relativ activi. Adevărat, sunt foarte mulți scriitori importanți ori de impact cultural și civic care fac parte din PEN România. Personalitatea lor se răsfrânge benefic și constructiv și asupra organizației PEN România. Iar Premiul PEN România (este unul singur!) are notorietate și vizibilitate națională, căci el este acordat nu doar pentru cărți valoroase estetic, ci și pentru valoarea etică și civică a volumelor premiate. Câteva exemple: în ultimii trei ani au fost premiați autoare și autori precum Mihaela Miroiu, Bogdan Crețu, Sabina Fati. Iar premii de onoare au primit Ana Blandiana și Sanda Golopenția.

Știm că libertatea de exprimare se află sub presiuni multiple, nu doar din partea unor guverne. Care credeți că sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă astăzi în România?

R.C.: Cu riscul de a mă repeta, căci mi s-a pus adesea această întrebare, nu pot să răspund decât reluând explicația pe care am dat-o și în Argumentul din volumul meu de eseuri mentalitare, intitulat Imaginarul violent al românilor (publicat în 2002 la Humanitas, apoi într-o a doua ediție revăzută, în 2016, la Tracus Arte; în anii viitori va apărea o a treia ediție revăzută la Editura Spandugino).

Imaginarul lingvistic violent din postcomunismul românesc a depins de o defulare lingvistică firească, la nivel emoțional și psihologic, după prăbușirea regimului comunist, în care funcționaseră legea cenzurii și limba de lemn. Explozia verbală de după decembrie 1989 ar putea fi, de aceea, înțeleasă prin metafora nou-născutului care învață să vorbească. Dar, în timp, această violență lingvistică descătușată, instaurată după căderea comunismului, a promovat derapaje verbale intenționate. În campaniile electorale, care au fost foarte dure (din 1990 încoace), violența lingvistică a ținut și de o teatralitate ce implica rivalitatea aproape animalică între politicieni, reglarea de conturi, supraviețuirea după legea junglei etc. Nu în ultimul rând, anumite segmente din mass-media au promovat o violență lingvistică în sens comercial, pentru a seduce subliminal publicul (într-o formă insidioasă de captatio benevolentiae). În comunism, violența lingvistică fusese disciplinată, controlată și exact orientată, ea fiind maximă împotriva așa-numiților „dușmanilor poporului”. După patruzeci și cinci de ani de comunism, verva românilor s-a dovedit a fi incendiară, adesea, depășind orice limite. Această stare lingvistică incendiară a rămas încă valabilă și în anii de acum. Trebuie precizat, însă, că România nu e o țară altfel decât celelalte țări foste comuniste care, și ele, s-au confruntat cu aceleași probleme (socio-politice, y compris lingvistice).

Între retragerea în literatură și implicarea civică directă există multe nuanțe. Cum vedeți rolul scriitorului român în societatea de azi: martor, critic, formator de opinii sau actor civic?

R.C.: Scriitorul român ar putea să își asume un rol triplu în sensul nuanțat de dumneavoastră: martor, formator de opinie și actor civic. Toate cele trei ipostaze merg împreună și sunt necesare în lumea în care trăim, nu poate lipsi niciuna din ele. Căci trăim timpuri tumultuoase, cu neliniști inerente și tensiuni socio-politice prezente în multe zone din lume. Ne aflăm la 36 de ani de când România a avut parte de o schimbare radicală care ar fi de dorit să fie tot mai amplificată, în ciuda obstacolelor ivite actualmente la nivel politic. Au trecut 36 de ani și unde suntem ca țară?! Pe un drum european, desigur, dar vulnerabil la diversiuni și minat de corupție.

PEN România face parte dintr-o rețea globală cu vizibilitate simbolică și practică. Care sunt proiectele sau inițiativele internaționale pe care le considerați esențiale pentru promovarea literaturii române în străinătate?

R.C.: Deocamdată, cel mai important proiect al nostru este Festivalul Civic PEN România (desfășurat la final de iunie, un proiect al cărui organizator și garant este Cosmin Perța, vice-președintele PEN România) și multele dezbateri civice în care organizația noastră este implicată mai ales în parteneriat.

M-am gândit, însă, la organizarea unor conferințe internaționale, fie pe tema scriitorului în vremuri de criză (cu implicarea PEN Ucraina și PEN Belarus ori PEN Polonia și Țările Baltice), fie pe tema scriitorului din spațiul balcanic și a problematizărilor din această zonă (cu implicarea Centrelor PEN de aici). Astfel de proiecte sunt, însă, costisitoare (să asigurăm măcar trei nopți la hotel și decontarea călătoriei, precum și un onorariu, fie chiar minimal, de participare la conferință), având în vedere că ar fi vorba de vreo 30 de participanți străini. Or, e bine să precizez acest lucru, PEN România este o organizație non-profit; nu avem salarii (totul se bazează pe voluntariat), nu există finanțări dinafara organizației noastre (decât din partea Institutului Cultural Român, care a ajutat în diferiți ani participarea câtorva membri PEN România la diferite conferințe și congrese PEN International în străinătate). PEN România funcționează doar prin cotizațiile membrilor săi. Uneori, rar totuși, primim donații.

Deși literatura este adesea privită ca un spațiu de reflecție, nu de acțiune, credeți că poate influența real schimbările sociale sau politice? Și cum poate PEN România sprijini astfel de demersuri?

R.C.: Am vorbit exact despre lucrul acesta, în 2024, la Conferința Comitetului de Pace (din cadrul PEN International) de la Bled (în Slovenia). Discursul meu de la Bled a fost nu doar din ipostaza de președintă PEN România, ci și din aceea de cercetătoare a universului concentraționar. M-am concentrat pe cazul Ucrainei.

România se găsește în apropierea Ucrainei, așa încât am vorbit pe scurt, la această întâlnire, despre invazia rusă la scară largă în Ucraina, care marchează nu doar România, ci întreaga lume. La începutul războiului, o ucraineancă întrebată ce așteaptă de la noi, ceilalți, vecinii (români, moldoveni, polonezi) sau occidentalii a răspuns astfel: Ajutați-ne să rezistăm! Mi se pare esențial acest S.O.S. formulat de femeia din Ucraina: Ajutați-ne să rezistăm! Nu doar prin solidaritate politică ori prin cuvinte, ci ajutați-ne să rezistăm concret, prin tot ceea ce înseamnă lucrul acesta. Ucraina nu intenționează să dispară de pe harta lumii (așa cum râvnește Vladimir Putin), iar dârzenia ucrainenilor este excepțională și îi uimește inclusiv pe rușii atacatori, la fel pe occidentali. Această rezistență a devenit, de aproape patru ani încoace, un model etic și uman, de fapt.

Verbul acesta, a rezista, a fost pe buzele tuturor și în România în postcomunism. Dicționarul român de sinonime pentru verbul a rezista este bogat: a ține piept, a face față, a se ține tare; a sta pe poziții; și ar mai fi variantele simple: a se opune, a se împotrivi, a nu ceda, a nu se lăsa învins, a se menține; plus variantele colaterale: a dura, a persista, a dăinui. Nu știu câte din sinonimele acestea există în ucraineană, dar sper că toate.

A REZISTA a însemnat și înseamnă însă mai ales a nu te lăsa lobotomizat de condițiile absurde, brutale și injuste ale unui regim politic corupt sau totalitar.

Compasiune și solidaritate – cred că sunt cuvintele și reacțiile cele mai adecvate pentru a fi alături de ucraineni și Ucraina. Pe Facebook, unii comentatori ai postărilor mele mi-au scris că ar trebui să ne concentrăm noi, românii, pe treburile și necazurile noastre, iar nu pe ale altora. Nu mi se pare nici just, nici moral așa ceva, să fim indiferenți la suferința altui popor și mai ales a unui popor de lângă noi. La urma urmei, ceea ce pățesc acum ucrainenii, într-o formă extremă de agresivitate, noi, românii am pățit în 1944, când trupele sovietice au invadat România și au staționat aici timp de 14 ani. Doar în 1958 s-au retras și doar fiindcă Nichita Hrușciov a fost mulțumit de felul în care liderul comunist român de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a acceptat supușenia politică față de Moscova.

Asistăm astăzi la un conflict dur al mentalităților și al civilizațiilor în care democrația este pusă la încercare. Comunitatea PEN International, dar și comunitățile academice și literare ar putea avea un rol catalitic mentalitar în care să explice lumii, din unghi civic și al drepturilor omului, de ce Ucraina trebuie apărată, îmbărbătată și ajutată, iar nu abandonată și uitată.

În România, recent, controversele recente legate de programa de literatură pentru clasa a IX-a au stârnit dezbateri aprinse în spațiul public. Credeți că scriitorii și organizațiile culturale, precum PEN România, ar trebui să intervină activ în astfel de decizii educaționale? În ce măsură poate predarea literaturii fi folosită ca un instrument de formare a opiniilor și valorilor în societate?

R.C.: Esențială, în chestiunea programei de literatură, ar fi o cultură a dialogului. Un grup de specialiști a făcut o programă. Un alt grup de specialiști a contestat această programă (eu fac parte dintre aceștia). Important ar fi ca aceste două grupuri să se întâlnească și să discute, să dialogheze și să ia pe rând argumentele pro și contra legate de programă. Apoi să vadă ce anume și cât poate fi îmbunătățit în respectiva programă. Doar prin dialog se poate ajunge la un rezultat constructiv pentru elevi și pentru învățământul românesc. Iar cei care trebuie să dialogheze în principal sunt cei care predau literatură română (atât la nivel liceal, cât și la nivel universitar). Desigur, opinii poate să aibă toată lumea, atât la nivel individual, cât și la nivelul altor instituții și organizații; dar cei care sunt vizați să decidă (PRIN DIALOG constructiv, repet și insist!) sunt cei care predau literatură română.

Se vorbește adesea despre vitalitatea diferită a genurilor literare. Unde simțiți că se află astăzi energia cea mai vie a literaturii române: în poezie, în proză sau în forme hibride?

R.C.: Și în răspunsul la această chestiune, mă repet, e o temă pe care am abordat-o adesea de-a lungul anilor. Cred în literatura română și în performanța și performativitatea acesteia. Există o poezie excelentă și profundă care se scrie în România; proza este, la rândul ei, foarte diversificată și nuanțată. Eseul, de asemenea, este multiform chiar. Există și îndeajuns de multe experimente literare captivante. Ce vreau să spun cu asta? Că avem nevoie de ample programe de traducere și de marketing în și pentru străinătate. Că avem nevoie de prospectări literare în străinătate. Nu orice fel de poezie ori proză românească se potrivește și ar putea fi de interes real în țara X ori în țara Y sau Z. Este nevoie de un program de prospectare care să funcționeze adecvat (prin specialiști) în ambasadele române și în consulate. Dar mă îndoiesc că există interes din partea Statutului român pentru așa ceva.

Noile generații se confruntă cu obstacole atât estetice, cât și structurale. Cum sprijină PEN România tinerii autori și traducătorii? Și care credeți că sunt principalele dificultăți pe care le întâmpină?

R.C.: Lucrul cel mai bun, deocamdată, este că în PEN România, în ultimii cinci ani, au devenit membri mulți autori tineri ori relativ tineri. Unii dintre ei au trimis scrisori de intenție în care au explicat de ce doresc să facă parte din PEN Romania. Andrei Zbîrnea, actualul secretar al organizației, a avut ideea să implice în câteva acțiuni PEN și liceeni posibil interesați de acțiuni civice, întrucât aceștia ar putea fi formați pentru mai târziu în spiritul PEN. Un sprijin financiar anume pentru autori tineri nu avem deocamdată, având în vedere că PEN România este, după cum am precizat, o organizație non-profit, bazată pe voluntariat, fără salarii ori alte surse de finanțare decât cotizațiile. Dar sper ca în perioada următoare să putem demara o campanie pentru eventuale donații. Sau o campanie de proiecte. Vom vedea ce șanse sunt în acest sens.

Rețelele sociale și tehnologiile moderne schimbă modul în care circulă textul. Cum vedeți impactul mediului digital asupra literaturii române: ca oportunitate, risc sau ambele?

R.C.: Fascinația unei literaturi produse de I.A. este reală și va spori, în mod cert, în anii următori. Ceea ce nu înseamnă că literatura naturală, strict omenească, își va pierde din faimă. Mai degrabă, lucrurile se vor echilibra în timp, chiar dacă, în opinia mea, literatura naturală, umană adică, nu va putea fi surclasată niciodată de cea artificială.

Dacă scriitura este artificială, ea este realizată întotdeauna cu un program de scriere indexat în categoria non-umanului, în vreme ce, dacă scriitura este naturală, ea îi aparține întotdeauna unei făpturi în carne și oase, cel puțin în principiu. Acest lucru nu înseamnă că omul, adică scriitorul în carne și oase, nu ar putea el însuși uzurpa rostul scriiturii artificiale. Toate aceste teme sunt la modă acum; dar orice modă trece, se perimează până la urmă și este surclasată de o altă modă. Poate că la un moment dat, după o îndelungată pledoarie pentru componenta digitală și ramificațiile sale, va avea loc pur și simplu o reîntoarcere la călimară, stilou, peniță, creion, pix. Cine știe!

Privind din perspectiva unui lider cultural implicat activ, ce schimbare majoră ați considera necesară în sistemul cultural românesc pentru ca acesta să fie mai deschis, coerent și relevant?

R.C.: Ca România actuală să fie recunoscută și validată estetic internațional (așa cum ar merita), ar fi nevoie de un buget foarte mare (de la Ministerul Culturii, dar și din alte surse) pentru un program coerent și amplu de traduceri din literatura română. Aceste traduceri, însă, nu ar trebui să depindă de orgolii și interese locale, ci strict de piețele de carte din străinătate. Și de prospectări culturale avizate din partea unor specialiști în domeniu. Același lucru este valabil (ca sugestie de schimbare la nivel cultural autohton) și pentru celelalte arte.

Articolul este ilustrat cu o imagine din performance-ul „Algoritm”, regizat de Andu Dumitrescu și produs de Asociația VAR, în parteneriat cu UNATC – CINETic (2019+)