„It’s all romanticism, nonsense, rottenness, art.”
Ivan Turgheniev, Fathers and Sons
În 2025, am călătorit mai mult ca niciodată.
Pentru cine îi prinde gustul, viața pe drumuri dă dependență.
În 2025, am văzut/simțit/trăit mai mult teatru ca niciodată, în toate colțurile țării.
Viața de globetrotter cultural a criticului de teatru (mai precis, a celui/celei cu dorință & putință & energie de a vedea spectacole și în afara orașului de reședință) te provoacă să te simți acasă în mișcare.
Te provoacă să îți faci și să îți desfaci bagajele din nou și din nou și din nou, să te sui într-un tren sau într-o mașină sau într-un avion și să cunoști oameni și locuri și lucruri noi.
E o hoinăreală uneori dulce, alteori amăruie, născută din dorința de a nu sta niciodată pe loc.
E un proces exploratoriu care îți testează limitele, percepțiile și prejudecățile. E un proces de cunoaștere și, deci, un proces de creștere.
E un dans. E un dans pe care, la 23 de ani, cu chef de mutat munții din loc și idealistă până în măduva oaselor, îl dansez cu voluptate; îl dansez învățând să mă bucur de necunoscut și lăsându-mă permeabilă la revelații în cele mai neașteptate locuri.
În cele 365 de zile din 2025, am văzut peste 170 de spectacole de teatru și de dans. Fără a fi o susținătoare a consumului trăirist de cultură pe repede-nainte (ba din contră!), contextul vizionării unui număr atât de mare de spectacole a fost unul special: începând din toamna anului 2024 și până la jumătatea lunii februarie a anului 2025, am făcut parte, împreună cu criticii de teatru Maria Zărnescu și Doru Mareș, din Juriul de nominalizări pentru Gala Premiilor UNITER 2025. O misiune dificilă, dar cu adevărat fascinantă. O experiență inițiatică, despre care m-aș avânta să spun că reprezintă o probă de anduranță necesară în parcursul nostru, al tuturor celor care ne dorim să ne îndeletnicim pe termen lung cu critica de teatru. Nu în ultimul rând, o ocazie numai bună de a panorama starea (și stările) teatrului românesc contemporan.
Când trag linie și adun, rămân câteva spectacole-revelație (destul de puține, ce-i drept; dar, în consecință, bucuria descoperirii lor crește exponențial); fără pretenția unei survolări exhaustive a scenei autohtone, rămân în memoria mea afectivă întâlnirile cu „Wet Dreams (Are Made of This)” (coregrafia Anastasia Preotu, spectacol de licență din UNATC preluat de Teatrul Metropolis), „Balkan Ballerinas” (conceptul și coregrafia Sergiu Diță și Anca Stoica, Platforma 13), „Richard al III-lea” de William Shakespeare (regia Istvan Albu, Teatrul de Nord Satu Mare Trupa „Harag György”), „Casa Bernardei Alba” de Federico García Lorca (regia Diana Mititelu, Teatrul de Stat Constanța), „Janovics”, pe baza unui text de Miklós Vecsei H. şi Nikolett Németh, și a improvizațiilor echipei de creație (regia Attila Vidnyánszky Jr., Teatrul Maghiar de Stat Cluj), „1978” de Tomi Janežič și Simona Semenič (regia Tomi Janežič, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”), „Casa dintre blocuri” de Radu Afrim (regia Radu Afrim, Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania „Tompa Miklós”), „Las Brujas Flamenco Show” (La Brujas, Barcelona) și „Foreverandevergem” (NTGent, Belgia) – toate văzute în 2025, fără să fi avut neapărat premiera în 2025.
Totodată, când trag linie și adun, rămân multe, prea multe, exerciții de mediocritate despre care se vorbește mult, prea mult. Rămân agitația și zgomotul și adularea frenetică acolo unde răspunsul cel mai potrivit ar fi tăcerea. Rămâne gustul amar al imposturii ridicate des, prea des, la rang de artă. “There is a price to be paid for every increase in consciousness”, spunea Alan Watts. La finalul unui an în care am învățat și m-am maturizat (uneori forțat) din punct de vedere profesional, tind să îi dau dreptate. Ceea ce nu înseamnă că abandonez curiozitatea. Înseamnă doar că mă entuziasmez ceva mai rar decât o făceam înainte. Ce-i drept, am căutat întotdeauna performanța, atât în demersurile celorlalți, cât și în cele proprii. Mă încăpățânez să rămân, așadar, de partea spiritului critic și a privirii lucide. În teatru și, în general, în viață.
Dincolo de întâlnirile punctuale cu spectacole mai mult sau mai puțin reușite, privind retrospectiv, cele mai importante momente pe care le-am trăit în 2025 în teatru au fost experiențe împărtășite. Adică festivaluri, showcase-uri, întâlniri și reuniuni de tot felul. Coincidența face că toate au avut loc în afara Bucureștiului, în orașe ferite încă de febra consumerismului teatral, în teatre cu producții incitante, ale căror echipe dau dovadă de resorturi nebănuite de curaj artistic. Poate cel mai important, fiecare dintre experiențele pe care urmează să le numesc a stat sub semnul unui împreună care îmi/ne lipsește din ce în ce mai tare în breaslă.
Când trag linie și adun, rămân comuniunea interculturală și interesul real pentru demersurile creative ale colegilor de scenă pe care le-am simțit la cele două showcase-uri de la începutul anului: cel al Teatrului de Nord Satu Mare, care a reunit producțiile Trupei „Mihai Raicu” și pe cele ale Trupei „Harag György”, și cel de la Timișoara, care a reunit producțiile Teatrului German de Stat și ale Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Rămân efervescența și eclectismul cultural pe care le-am descoperit la showcase-ul organizat de Secția germană a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. Rămâne demersul de cartografiere a vestului teatral, destul de rar consemnat oficial în presa de specialitate pe motivul distanței față de centrul teatral bucureștean, al Festivalului „New Wave” din Reșița. Rămân energia tinereții, entuziasmul începuturilor de drum, căutările febrile, voluptățile și excesele, încercările și experimentele, salturile fără plasă de siguranță din festivalurile de vară, dedicate noilor generații: Theatre Networking Talents la Craiova, ȘI Festival la 2 Mai și Gala tânărului actor HOP la Constanța. Rămân îndrăzneala și curajul sondării teritoriului deloc facil al comicului, cu toate provocările sale, pe care le resimt an de an la Festivalul Național de Comedie din Galați.
Ce mi-ar plăcea să văd mai des în festivalurile de teatru din țară? Asumarea unor direcții curatoriale clare, susținute de argumente de selecție formulate transparent. Extinderea conceputului de „festival” dincolo de selecția de spectacole, dezvoltarea unor evenimente conexe, integrate cu sens în program și în conceptul global al festivalului. Ceva mai multe prezențe internaționale în spațiul românesc, dincolo de numele arhicunoscute, deja afirmate. Ceva mai multe spații alternative integrate în infrastructura festivalieră. Ceva mai mult interes pentru creșterea noilor generații de spectatori. Ceva mai multe practici curatoriale care să aibă drept principiu guvernator performanța artistică, nu tranzacționalitatea.
La finalul unui an marcat de scindări (profesionale, sociale, economice și culturale), toate prilejurile de a ne reuni și de a fi împreună, chiar și pentru câteva zile, mi se par teribil de importante. E responsabilitatea fiecăruia dintre noi să grădinărim cu profesionalism, cu grijă și cu blândețe la rădăcinile tuturor demersurilor care aduc împreună creatorii, criticii și publicul. E responsabilitatea fiecăruia dintre noi să facem eforturi ca ele să își continue evoluția, în ciuda tuturor piedicilor logistice, ordonanțelor și apatiei generalizate. Să dăm din coate. Să participăm, să însoțim și să consemnăm. Să ne asigurăm că existența noastră în breaslă nu riscă să devină insulară.
Credit foto: Cosmin Kleiner Stoian