Canalul de televiziune francez Public Sénat a prezentat în ziua de 7 decembrie 2019 filmul realizatoarei franco-române Alina Cicani „Roumanie d’une dictature à l’autre?” [România de la o dictatură la alta?]. Este vorba de o anchetă istorică de 52 de minute despre urmele lăsate de dictatura comunistă în societatea românească actuală. Documentarul este produs de firma Les Films de l’Instant în coproducție cu canalul Public Sénat.
Pentru a vă cunoaște mai bine, am dori să ne spuneți mai multe despre dumneavoastră și despre activitatea dumneavoastră cinematografică.
M-am născut în România în timpul regimului comunist. Eram destul de mare în momentul căderii lui Ceaușescu pentru a-mi aduce aminte de această perioadă, dar destul de mică pentru a mă putea reconstrui altfel decât prin îndoctrinarea fără limite practicată în școlile românești de dinainte de Revoluție. Sunt o mare admiratoare a limbii franceze, făcându-mi studiile într-o clasă bilingvă franceză-română. Imediat după Revoluție fuseseră înființate clase de studii bilingve (franceză, engleză, germană) de la clasele primare și până la universitate. Am avut șansa să fiu admisă în clasa bilingvă franceză-română la liceul Sfântul Sava din București, clasă cu profil științific. Acest lucru mi-a deschis calea studiilor viitoare de inginerie în Filiera Francofonă a Universității Politehnice din București.
Chiar dacă am plecat apoi destul de departe pentru a-mi continua studiile, sufletul meu a rămas tot acolo, undeva, între București, Târgoviște și Țigănești (lângă Alexandria). Sunt orașele unde s-au născut părinții mei. Mi-am pus întotdeauna întrebarea ce aș putea face pentru a-mi ajuta țara – fără să găsesc vreun răspuns timp de ani de zile. Astăzi cred că am acest răspuns: pur și simplu să încerc să vorbesc despre România. România este o țară extraordinară, a cărei istorie este puțin cunoscută, despre care canalele de mass-media nu vorbesc suficient. Este pentru mine o datorie să vorbesc despre țara mea și să o fac cunoscută altfel. Pentru acest film, le-am impus producătorilor să mă lase să prezint lucrurile în mod pozitiv și nu doar să fac un simplu inventar pesimist prin care doar să critic corupția, trăgând concluzia că totul este rău în această țară. Era important pentru mine să-i pun în valoare pe românii care fac ceva prin inițiative personale pentru țara lor. Știu că filmul meu nu va fi pe placul tuturor, că deranjează. Sper însă că va deranja în mod pozitiv și că oamenii care îndrăznesc astăzi să facă ceva pentru a contribui la schimbarea lucrurilor vor continua acest efort. Și că, într-o zi, voi face un film în care să arăt cum a reușit România să întoarcă pagina trecutului pentru a se reconstrui.
Există vreo legătură între acest documentar și activitatea dumneavoastră anterioară?
Documentarul „România de la o dictatură la alta?” nu are nicio legătură cu filmul meu precedent, „L’Enfant de la révolution”, decât prin faptul că amândouă vorbesc despre România. Pentru mine, acest al doilea film este mult mai angajat, mai istoric și mai documentat. A trebuit să consult o documentație bogată, foarte încărcată pentru mine, care nu am o formație istorică. Am avut însă șansa să am acces la informații provenind de la istorici de aici, din Franța, cum ar fi Catherine Durandin, care mi-a explicat pe larg subtilitățile legate de unele evenimente istorice. La început, filmul se numea „Dernier Noël d’un Dictateur” [Ultimul Crăciun al unui Dictator] și avea un conținut mai degrabă istoric, cu multe documente de arhivă. În momentul în care realizam acest script a intervenit în România evenimentul din 10 august 2018. La acea dată, populația română, susținută de diaspora, revenită în țară în concediu, a protestat împotriva măsurilor abuzive luate de guvernul de la acea vreme. Represiunea a fost rapidă și eficace: 450 de răniți. Cum tocmai studiam la acea vreme metodele de represiune sub regimul lui Ceaușescu, am avut un fel de declic. Puține diferențe existau între represiunea din 10 august 2018 și cea comunistă. Așa s-a născut ideea de a căuta unele asemănări între trecut și prezent în domeniul represiunii și supravegherii populației. În timpul montajului filmului a avut loc greva din 15 martie 2019. Un antreprenor român, Ștefan Mandachi, din nordul țării, a făcut un apel la grevă pentru a atrage atenția autorităților asupra lipsei autostrăzilor. Am urmărit această grevă cu mult interes și am încetat și eu montajul filmului timp de 15 minute, în semn de susținere a acestei inițiative. Pentru a atrage atenția, Ștefan făcuse un film de 5 minute pe care l-a postat pe internet și care a devenit viral. Amploarea mișcării #șîeu, lansată de Ștefan, a surprins autoritățile române care s-au și grăbit să promită autostrăzi încă din ziua în care a avut loc greva… Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la înscenările pe care nomenclatura le punea la cale pe timpul comunismului, când Ceaușescu trebuia să se deplaseze, de exemplu, într-un magazin. Această paralelă m-a făcut să surâd și să mă hotărăsc să includ acest eveniment în documentarul meu. Am cerut acordul lui Ștefan pentru a putea folosi filmul său și, în felul acesta, greva din 15 martie a integrat conținutul filmului nostru, deși acest lucru nu fusese prevăzut inițial.
Astfel, dacă filmul trebuia să cuprindă la început materiale de arhivă, contextul politic al României anului 2019 m-a obligat să mă îndrept către o paralelă între trecut și prezent, focalizându-mi descrierea pe societatea românească actuală.
Titlul documentarului dumneavoastră poartă în sine o interogație puternică, obsesivă, aș zice. Cum l-ați ales?
Acest titlu s-a impus pe parcurs. Pe măsură ce realizam montajul filmului, ne-am dat seama că subiectul principal, care ieșea în evidență, era dificultatea instaurării unei veritabile democrații în România. Rețeaua ale cărei rădăcini se născuseră în timpul comunismului, care hrănește și azi corupția, cangrenând țara, continuă să acționeze și în zilele noastre. Producătorii mei mi-au propus atunci titlul „România de la o dictatură la alta?” Nu am fost de acord la început, găsindu-l prea dur și prea polemic. Până la urmă însă mi-am dat seama că eu eram cea pentru care acest titlu punea o problemă. Mi-era frică. Această frică ne fusese introdusă în suflete pe timpul comunismului și ne era uneori teamă să ne dezbărăm de ea. De-abia după ce am întâlnit în timpul filmărilor mai mulți oameni curajoși, am reușit să-mi asum eu însămi titlul propus.
Cum reușește societatea românească actuală să identifice și să deconstruiască aceste „mecanisme de control” purtătoare ale rănilor trecutului?
Pentru mine, România este o țară democratică, nu există nicio îndoială. Forma de democrație care se exprimă aici nu este însă identică cu cea din alte țări. Am să încerc să explic acest lucru luând ca exemplu două personaje care apar în film și care fac lucruri extraordinare. Este vorba de Carmen Uscatu și de Oana Gheorghiu, două persoane angajate într-o luptă cu statul român: aceea de a construi un spital performant pentru copiii atinși de cancer, numai prin donații private și ale unor întreprinderi. Niciun leu nu provine de la stat. Este o provocare fără seamăn, care le cere multă energie, căci niciunul dintre guvernele care s-au succedat până acum în România nu a avut și nu are vreo dorință ca acest proiect să reușească. Aceasta ar însemna că românii pot face față anumitor cerințe fără a recurge la stat. Nu numai că statul nu se implică în construirea acestui spital dar, mai mult, în ultima vreme, autoritățile au încercat să denigreze munca pe care o fac Carmen și Oana. Îmi amintesc că le-am văzut pe toate posturile de televiziune explicând și apărându-și proiectul în fața românilor. Aceeași metodă de denigrare a fost folosită și în cazul lui Ștefan Mandachi. Prima reacție a autorităților în fața amplorii grevei din 15 martie a fost de a-l denigra pe Ștefan și a-l trata de „măscărici”. Aș putea continua cu alte exemple. Acest tip de reacții exista pe vremea comuniștilor când, la cel mai mic semn de nesupunere, persoanele respective erau ținte ale presiunilor. O asemenea măsură ar putea fi acceptată într-o adevărată democrație?
Cine sunt interlocutorii pe care i-ați ales?
Am dorit să dau cuvântul unor oameni provenind din toate orizonturile, din toate meseriile și de toate vârstele. Astfel, o avem pe actrița Medeea Marinescu, care ne vorbește cu multă duioșie despre copilăria ei în timpul comunismului și ia poziție împotriva evenimentelor din 10 august 2018. A fost pentru mine o adevărată plăcere să lucrăm împreună și sper să mai colaborăm împreună. Un cafegiu, specialist în torefierea cafelei, foarte cunoscut în România, Gheorghe Florescu, mi-a făcut onoarea de a vorbi în fața camerei de luat vederi despre perioada comunistă pe care o cunoaște foarte bine. Este un fost deținut politic, închis pe vremea comunismului, care a scris o carte extraordinară, „Confesiunile unui cafegiu”. În această carte, el descrie pe viu rețeaua mafiotă care s-a instaurat în perioada comunismului și cum se petreceau lucrurile în domeniul alimentar. De fapt, Gheorghe Florescu a fost cafegiul oficial al lui Nicolae și Elena Ceaușescu, fiind deci la curent cu multe din poveștile incredibile care circulau despre cei din jurul acestora. Pe istoricul Mihai Demetriade l-am întâlnit mai târziu, în timpul celei de-a doua filmări la București, la începutul verii. Domnul Demetriade lucrează la Arhivele Securității și este un istoric angajat care abordează cu mult profesionalism subiecte extrem de controversate, cum ar fi corupția sub regimul lui Ceaușescu, traficul de copii și de bunuri etc. Mihai Demetriade luptă împreună cu alți colegi mai ales pentru recuperarea în totalitate a arhivelor poliției secrete românești. Trebuie să știți că Arhivele Securității nu sunt complete la ora actuală, unele dosare nu sunt publice, deși ar trebui să fie. Pentru a obține publicarea totalității arhivelor, grupul de istorici a publicat o scrisoare deschisă adresată Președintelui României. Nu este un lucru ușor într-o țară în care, de îndată ce ceri dreptate cu voce tare, ți se pun imediat bețe în roate pentru a te face să taci. De altfel, profit pentru a spune câteva cuvinte despre imaginile pe care le-am putut filma la Arhivele Securității și care sunt total inedite, mai ales cele cu documentele filmate în prim-plan. Faptul că am putut să pătrund în imensul culoar al arhivelor de la Popești Leordeni a fost pentru mine una dintre experiențele care m-au marcat cel mai mult. Se află acolo 26 de kilometri de arhive, dosare, vieți distruse. Inițial, cerusem autorizația de a putea filma unele dosare în fundal, dar am fost autorizați să filmăm în prim-plan, lucru neobișnuit până acum. A fost poate o dorință din partea autorităților de a dovedi că ne lasă mână liberă în examinarea acestei moșteniri jenante care se află depozitate aici. Sunt deci printre primele realizatoare de film care au putut să vadă de aproape aceste documente. Bineînțeles, nu este vorba de documente foarte importante, dar ele ne permit să înțelegem absurditatea sistemului. Am dispus de toată dimineața pentru a filma, a fost un moment intens de care îmi voi aduce minte toată viața. Ceea ce m-a tulburat cel mai mult a fost să văd până unde se putea pătrunde în viața intimă a oamenilor.
Vă propun să alegem două dintre aspectele relevante din radiografia socio-politică românească pe care o realizați. Primul este cel al memoriei: puține din persoanele care vorbesc manifestă ceea ce am putea numi o nostalgie a lumii trecute.
În acest documentar, nostalgia comunismului este puțin prezentă, aceasta fiindcă am avut șansa să lucrez cu oameni care au luat distanță cu trecutul comunist sau care pur și simplu nu l-au cunoscut. Aveți însă alte persoane cum ar fi bătrâna pe care am întâlnit-o din întâmplare în cimitir. A fost un fel de instantaneu neașteptat pe care nu-l programasem. Era o femeie cu totul autentică în maniera ei de a se îmbrăca și de a vorbi. Ea exprimă de altfel un adevăr, și anume că oamenii din generația ei, în ciuda a tot ce au trăit în timpul comunismului, regretă această perioadă. Din nefericire, acest lucru nu este o excepție în România, ci mai degrabă o generalitate care îngreunează efortul de schimbare a mentalităților. Este motivul pentru care consider just ceea ce Oana Gheorghiu spune în film: „Va mai fi nevoie de încă două generații pentru ca mentalitățile să se schimbe”. Și pentru ca frica de a vorbi cu voce tare despre ceea ce nu este bine, de a cere și a-și revendica drepturile în fața autorităților să dispară.
Al doilea aspect este cel al corupției.
Am fost atât de încântată să întâlnesc persoane ca Oana Gheorghiu, Carmen Uscatu, Ștefan Mandachi, Mihai Demetriade și multe altele. Tuturor le este teamă, dar își asumă faptele. Găsesc lucrul acesta formidabil. Este nevoie de asemenea oameni în țară, căci în ultimii treizeci de ani persoanele implicate în politică au fost departe de a reprezenta modele de comportament sau de reușită care să inspire generațiile viitoare. Economistul Iancu Guda afirmă foarte clar acest lucru în timpul filmului. Consider că are dreptate. Românii au nevoie de modele de reușită pentru a se putea inspira și a-și depăși propria zonă de confort. Suntem de-abia la început și sper ca acest lucru să continue. Deci, da, societatea românească este deja pe drumul schimbării pe măsură ce i se alătură generația celor care îndrăznesc să facă eforturi pentru schimbarea ei și care nu mai acceptă paralizia impusă de diferitele guverne care s-au succedat la putere de la căderea lui Ceaușescu și până azi.
Să înțeleg că sunteți optimistă în ce privește viitorul țării ?
Am multă speranță în viitorul țării. Văd noile generații care se ridică, luptă împotriva proastelor obiceiuri, și care vor o lume mai bună pentru țara lor. În fiecare dimineață când mă trezesc, urmez de câtăva vreme același ritual. Mă uit pe rețelele de socializare dacă Oana și Carmen, Ștefan și Mihai continuă să se zbată și dacă vocile lor au același impact ca atunci când i-am cunoscut. Carmen & Oana vor construi un al doilea spital, Ștefan Mandachi face un documentar asupra impactului lipsei de autostrăzi asupra românilor. Mihai Demetriade a reușit să „repatrieze” unele arhive. Deci, dacă ei continuă, am la rândul meu datoria să asum ceea ce gândesc cu adevărat și să exprim acest lucru. Viața mea s-a schimbat. Nu dau niciun sfat nimănui, nu ar fi drept. Dar aș spune același lucru ca Ștefan Mandachi: „un mic pas de furnică poate schimba cursul istoriei”. Dacă un metru de autostradă în zona cea mai periculoasă a Europei face ca lucrurile să se schimbe într-o țară paralizată de frică, înseamnă că totul este posibil.
Filmul documentar poate fi găsit la adresa https://www.publicsenat.fr/emission/documentaires/roumanie-d-une-dictature-a-l-autre-147055?fbclid=IwAR0WsiX7dqVd2nfISAxJ8SiOQWKvT4EqS_e-RuLn4f3q2ZebXcrdECC_Y0E