Angela Martin, Conștiință și cuvânt. Eseuri despre romanele lui Augustin Buzura
(Colecția Bibliotheca, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019)
– fragment –
În articolul său „Ultima singurătate”, regretatul Mircea Iorgulescu considera proaspăt apărutul Raport asupra singurătății un „roman cu ștreangul morții de gât”(1). Știa bine criticul ce știa, fiind pe atunci el însuși încleștat în ultima sa bătălie cu moartea, bătălie pe care, din păcate, avea să o piardă la scurt timp, în 2011. Sensibilitatea lui față de tema respectivului roman și față de autorul, la rândul său pregătit să-și întâmpine moartea, era prin urmare acutizată de perspectiva scurtă, terifiantă a propriei întâlniri cu ea. Iorgulescu recunoștea că și celelalte romane ale lui Buzura erau, firește, cutreierate de singurătăți chinuitoare, dar măcar acolo, spunea el, erau mai „robuste, vitale”, „combative”, pe când în Raport… singurătatea este supremă, este funestă: „ultima singurătate” pe care sufletul omenesc o trăiește în așteptarea morții.
Noi credem, însă, încercând să nuanțăm afirmația inițială a criticului, că toate romanele scriitorului sunt „cu ștreangul morții de gât”: fie al morții fizice, fie al celei psihice – ambele la fel de tragice. Și că toate singurătățile, până la „ultima”, sunt asemenea unor trepte pe care omul lui Buzura le urcă fără popas în susul vieții până în pragul morții.
Dar un fapt rămâne semnificativ și se cere bine subliniat: anume că, în momentul apariției acestui roman, Buzura era grav bolnav, mai aproape ca oricând de iminența morții. Iar experiența aceasta, cum nu se poate mai devastatoare și mai imediată, o împrumută, în toată cruda ei autenticitate, alter ego-ului său, doctorul Robert. Este experiența ultimei bătălii cu sine pentru a „accepta inacceptabilul”, în pofida credinței pe care o are, ca orice creștin, că săvârșirea din viață este împlinirea voinței lui Dumnezeu.
Dar cine să știe și cine, mai ales, să înțeleagă durerile sufletești, slăbiciunile, neputințele, nevoile și poftele care îl umilesc deopotrivă pe om la bătrânețe? Între dorința de a se împăca – așa cum și-ar dori – cu moartea și setea nepotolită de viață intervin o mulțime de trăiri și fapte, întâmplări neașteptate care îl bulversează, îi spulberă convingerile și îl scot, adesea împotriva voinței sale, de pe făgașul moralității. Iar când se supune judecății lui Dumnezeu nu are alt martor decât singurătatea. Care, după ce că-i cumplită, nu-i ține câtuși de puțin partea. Măcar e cuantificabilă?, se întreabă doctorul Robert dezolat. Citind Raportul…, am fi tentați să răspundem în locul lui: da, este, în funcție de cantitatea de disperare pe care o conține. Dar pentru asta, firește, disperarea ar trebui să fie, la rândul ei, cuantificabilă…
Oricum ar fi, însă, singurătatea are o virtute – este „legătura”(2) dintre iubire și moarte. La ce distanță va izbuti ea să-l țină de una și de cealaltă pe doctorul Robert și, mai ales, pentru cât timp aflăm doar parțial, din păcate. Pentru că deși, așa cum ne-a mărturisit, scriitorul începuse înainte de a muri să scrie la volumul al doilea din Raport – un „fragment” din Caietul al doilea apăruse deja în 2014 în „Convorbiri literare”(3) – până în prezent niciun fragment nu a fost dat publicității post-mortem pentru a ne ajuta să ne imaginăm cum ar fi văzut el desfășurându-se în continuare povestea Marei și a lui Cassian.
Cert este că doctorul Robert ne transmite de la primele pagini ale Raportului… ultima sa mare decizie, întunecată de neliniștile care îl copleșesc: bunăoară, că i-a venit timpul să plece, iar drumul său este de astă dată fără întoarcere, că retragerea sa „la adăpost sub zidul singurătății” este doar un popas, cabana fiind locul ideal pentru a medita departe de lume, a se reculege în pace și a-și întâmpina moartea cu demnitate. Această stare de spirit nu-l va părăsi niciodată, și cu atât mai puțin, am spune, atunci când, în fine, se va deschide, în felul lui, iubirii. Pentru că ce altă pedeapsă mai grea putea să-i dea Dumnezeu unui suflet obosit ca al său, aflat la capătul vieții decât o iubire? Când iubirea – orice iubire – este în esența ei tragică. Unamuno o numește „fiică a iluziei și mamă a deziluziei”(4). Iar a lui, pentru Mara, e născută parcă să fie tragică: este mult prea târzie, imposibilă, imorală. Căci, printre altele, Mara este fiica Teodorei, iubirea vieții lui, neîmplinită, care a murit. Și, în plus, este inadmisibil de tânără: de vârsta fiului său. Remușcările îl iau cu asalt pe Cassian Robert, înțelepciunea, toată, i se concentrează mai întâi în autoironie, care este într-un fel „un îndemn la abandon”(5).
Dar la ce i-ar folosi să dea înapoi? Are cumva de dat cuiva socoteală, aici, mai ales, la o asemenea depărtare de lume, unde moartea bate la ușă, pe când promisiunea fericirii este în casă cu el? Și „capătă o înfățișare, un corp material…?” Cât mai valorează o simplă idee, precum moralitatea, în comparație cu un simțământ precum libertatea pe care simte nevoia să-l trăiască plenar? Nu, nimănui nu mai are de dat socoteală Cassian Robert, problema este, însă, alta: îl ia la întrebări propria conștiință și nu poate să scape deloc de ea. Întreaga lui dramă se consumă într-o constantă alternativă între hiperreflecția prin care își exersează conștiința morții, legată inseparabil de credința fierbinte în Dumnezeu, și cea asupra acestei iubiri târzii, prin care își consolidează conștiința vieții. Mara, autoarea morală a acestei alternative, rămâne ce a fost – un corp atractiv, dar exterior, întruchipând „iubirea compătimitoare” pe care Unamuno i-o atribuie femeii. Prin urmare, suferința, în întregime, este a lui pentru că, date fiind situația – și circumstanța – numai pentru el „Iubirea este consolare în dezolare, e singurul leac împotriva morții, a cărei soră și este”, ca să cităm până la sfârșit memorabila definiție unamuniană(6). În fond, nici nu putea să se întâmple altfel, fără ca iubirea să dea în impostură. Iar ce simțea Cassian „era în ultimă instanță o revoltă vehementă a vieții care dorea să se exprime cu orice preț”(7).
Numai că și iubirea este doar un leac, nu și antidotul împotriva morții. Ca să se cheme că este antidot ar trebui să fie mai puternică decât amenințarea morții, or nu e. Ba chiar devine contrariul a ceea ce este prin rezistența pe care i-o opune prin hiperreflecție rațiunea. Slăbiciunea ei cea mare este neputința de a produce un viitor comun. Fiind la mijloc și multă iubire de sine, nu e nici orbire, nici până la capăt desfătare, iar condiția domestică îi refuză orice exaltare, orice romantism. E obligată, în schimb, să țină seama de numeroase condiționări și negocieri, încât pare mai degrabă un compromis. În care parte sunt, de data aceasta, amândoi. Formează un cuplu în interiorul căruia se comunică despre sau, mai bine zis, pe marginea iubirii. Dar comunicarea lor dezvăluie de la început și până la sfârșit, și în ciuda străduinței lor de a-l masca, un mare, iremediabil dezacord: între iubirea care înseamnă dăruire de sine, elan spre celălalt și singurătatea dureroasă izvorâtă din mișcarea interioară de întoarcere a sufletului către sine.
Interesant este că din Cassian Robert Augustin Buzura face din nou ceea ce de atâtea ori în romanele sale a fost el însuși – un ochi. Iar ochiul acesta hiperreflexiv e generos și viu prin chiar silința de a desluși în iubire, ca în multe alte întâmplări ale vieții pe care le înregistrează, speranța împlinirii, în ciuda oricărui mistuitor dezacord.
2018
Note
1 Mircea Iorgulescu, „Ultima singurătate”, „Cultura”, nr. 28 (232), 16 iulie 2009
2 Augustin Buzura, Raport asupra singurătății. Ediție definitivă îngrijită de Angela Martin. Seria Opere complete, Editura RAO, 2016, p. 107
3 Idem, Raport asupra singurătății (I). „Caietul al doilea”, fragment, „Convorbiri literare”, Nr. 4(208), aprilie 2013
4 Miguel de Unamuno, „Iubire, durere, compătimire și personalitate” în Eseiști spanioli, Editura Univers, 1982, p. 139
5 Augustin Buzura, Raport asupra singurătății, ed. cit., p. 119
6 Miguel de Unamuno, op. cit., p. 139
7 Augustin Buzura, Raport asupra singurătății, ed. cit., p. 105
- Augustin Buzura, Corespondență primită - 3 iulie 2020
- Din etapele de lucru la„Recviem pentru nebuni și bestii” - 4 iunie 2020
- „Dincolode regizor, text,peliculă…” – Augustin Buzura,8 aprilie 1983,text pentru „Scînteia” - 7 aprilie 2020