Câştigător al concursului de debut al Editurii Polirom şi al Premiului „Sofia Nădejde” pentru debut, romanul „Copiii lui Marcel” porneşte de la o dorinţă, de la un vis, dintr-o rebeliune interioară a unei tinere bucureştence care se implică total, alături de prietenul Matei şi de ruda acestuia, Francisc cel crescut la orfelinat, într-o aventură ce creşte şi se rostogoleşte până la epuizare. Deşi toate florile din garsonieră îi mor, vrea să se mute la ţară şi să crească plante, sperând că are ceea ce se cheamă „green fingers”, talentul de a face orice să înflorească. Aşadar, cei trei găsesc un teren într-un sat din Buzău, Sânceni – un spaţiu care devine repede mitologic. Proprietatea are mulţi moştenitori, ai familiei Serebreakov, fii legitimi şi nelegitimi ai unui personaj enigmatic, Marcel. Se adună acolo peste treizeci de adulţi şi copii şi fac un fel de falanster, organizare utopică a unei comunităţi care îşi propune să lucreze laolaltă în vederea unui iluzoriu beneficiu din agricultură. Cu foarte multe personaje, reuşite tipologii umane şi tipic rurale, cu umor, cu situaţii la limita burlescului şi a tragicului, cu trimiteri livreşti şi cu scene dramatice, în care experienţa în teatru a autoarei se face simţită, cu detalii şi schimbări benefice de ritm şi de registru stilistic, romanul Emei Stere devine un tablou stratificat al lumii româneşti postdecembriste, unde se topesc lalolaltă eşecul, visul, revolta, sărăcia, familia, dezrădăcinarea, nostalgia, ruralul şi urbanul, utopia şi destrămarea ei.

Am crezut că fac un lucru bun transformându-i pe marceloţi în viitori cetăţeni cu iniţiativă. Mă gândeam: poate e cazul să mai preia şi ei unele responsabilităţi. În loc să mergem cu hoarda la plivit, ar fi fost o idee bună să ne diversificăm, să găsim chestii noi din care să câştigăm bani: o echipă să cultive pământul, alta să pună conserve, o a treia să primească turişti… Fiecare grup de oameni să aibă conducător separat şi eu să devin aşa, un fel de regină a Angliei, să vin mai mult la ceremonii.
Asta demonstrează – şi n-am nicio problemă să recunosc – ce puţin îi înţelegeam pe membrii micii noastre cooperative. Lor le trebuia un conducător de oţel. Aveau nevoie să le spui ce să facă. Liberalismul nu era pentru ei, deloc. Iar eu, din păcate, obosisem. Un conducător adevărat n-are voie să obosească. Şi nici să se lase de fumat.

(Ema Stere,
„Copiii lui Marcel”, roman,
Editura Polirom, 2020)

Ca şi Ema Stere, Antoaneta Zaharia a debutat în 2005 la editura Polirom, în urma unui concurs de manuscrise, cu romanul Garsonieră în centru şi are experienţă în dramaturgie, încă din 2000 a început să publice piese de teatru. În 2007 a luat premiul de dramaturgie Piatra Neamț pentru piesa „Just for fun”, iar în 2008 premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească, „Ziua perfectă”. Povestirile din noua ei carte creează simultan stări, atmosferă şi personaje ataşante, reuşind performanţa de a trece de la registrul ludic-realist la introspecţia dureros-nostalgică şi, uneori, până la secvenţe fantastic-simbolice, afirmând, cu alte cuvinte, multiplele dimensiuni ale vieţii noastre aparent mărunte şi dezvăluind, mai mult prin imagini şi sugestie, resorturi profunde ale reacţiilor şi comportamentelor umane:

Flavius căută în amintiri și se văzu a doua zi, mic, în colțul camerei părinților, ghemotocit după pat, așteptând-o singur pe mama să se întoarcă de la serviciu. Auzi ușa descuindu-se cu cheia, de trei ori, apoi scârțăitul de metal greu al balamalelor, mama apăru în prag, iar el fugi spre intrare fericit. Mama, ai venit! Oprindu-se, văzu că ea nu venise. Ușa era neagră, înaltă. Deschise cu teamă și verifică. Strigă tare din capul scărilor privind în jos către ușa blocului: mama! Nimeni nu era prin întunericul treptelor, nimeni, până jos la geamul care strălucea de lumină. […]
Întoarse discul care fâșâia repetitiv, dezbrăcă halatul și îl puse în cui, își lăsă mâna în jos trecând peste cutele muștar și verzi. Răsturnă soda în apă, uleiurile esențiale din castronaș. Un săpun mare! spuse cu o voce gravă scoasă din pieptul de taur, râse, apoi se scufundă în apă. […]. Simți cum pielea îi pocnește, înmugurește, cum naște rădăcini, cum desface cârceii de ferigă, cum explodează răspândind semințe zburătoare de păpădie. Auzi ușa descuindu-se de trei ori, scârțâitul de metal al balamalelor, văzu lumina dreaptă ca o linie cum aruncă raze ascuțite și invadează întunericul holului.

(Antoaneta Zaharia,
„În căutarea lui Porcelaine”, proză scurtă,
Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)

Primul roman al Oharei Donovetsky se numeşte „Casting pentru ursitoare” şi are în centru personaje feminine atipice, interesante, extravagante. „Puzzle cu peţitoare”, al doilea roman, păstrează preferinţa pentru lumea femininului, în ipostaze originale, mai puţin obişnuite, care îşi construiesc un univers uşor straniu, în jurul unei aparent banale cereri în căsătorie. Pendulând între raţiune şi descoperirea unor zone psihice adânci, chiar maladive, femeile îşi ascultă propria singurătate şi îşi dezvăluie capriciile şi pliurile sufleteşti complicate. Proza rafinată şi erudită a autoarei garantează o lectură de plăcere:

Nu, nu i‑ar fi plăcut un astfel de bărbat pentru a‑i de­veni soț, pentru că bănuia că era îngrozitor. Cu instrucție precară. Plat, dominator, interesat de zestre, cel puțin, și deloc tolerant. Zgârcit. Și cumva bolnăvior. Cu o constituție fragilă. Ava se ambalase. S‑a întrebat apoi, așa, în joacă, cum ar trebui să fie un bărbat ca să‑i placă ei. Asta schimba toată socoteala, că da, ar fi învățat peste noapte treaba cu învertitul lingurii la foc și ar fi descoperit brusc și deliciile vieaței la țeară, precum și pe cele ale chiverniselii, atât de prețuite de ofițeraș. Dar bărbatul ăsta din matrimonial nu‑i plăcea. M‑am întrebat și eu, încă o dată, ce fel de bărbat i‑ar plăcea totuși Avei.
Da, ăsta trebuie că e cel mai mare secret. Asta e. Să‑ți placă omul. Atât de tare, încât să devii, fără să vrei și fără să știi când și cum, tot ce‑i place lui. Norocul cel mare e să fie de la bun început ce‑ți place ție, iar tu să fii ce‑i place lui. Un fel de potrivire la marele fix.

(Ohara Donovetsky,
„Puzzle cu peţitoare”, roman,
Editura Trei, 2020)

Lasă un răspuns