Când am urcat pe scenă în decembrie 2024 să primesc Premiul Academiei Române pentru un text de-al meu („Youthtopia”), am crezut că munca mea va începe să fie văzută. Dar nu a fost așa. Deși eram prima femeie care lua acest premiu de foarte mult timp (poate chiar de la Ecaterina Oproiu, din 1978), premiul a trecut neobservat. Nu a cerut nimeni să citească piesa câștigătoare sau să monteze piesa. Nu au existat nici mențiuni în presă, nici interviuri. Pe vremuri, un astfel de premiu, dat de un grup de academicieni, printre care marea Ana Blandiana, cu o operă fantastică și o mare dragoste pentru cuvinte, ar fi însemnat ceva. Să fie din cauza faptului că în ziua de azi sunt prea multe premii? Sau pentru că multe premii, datorită felului în care au fost acordate, și-au pierdut din relevanța culturală pe care o aveau în trecut?
În februarie 2025, la premiera unei alte piese a mea, „Frumoasă și cool”, o coproducție între Teatrul Al. Davila Pitești și Teatrul Național Satiricus Chișinău, sala era plină, publicul aplauda, iar selecționerii UNITER și FNT lipseau. Am trimis invitații, teatrul a trimis invitații, dar n-a venit nimeni. Interesul, chiar și pentru un autor care tocmai primise premiul Academiei, care se acordă rar, era zero. Experiența asta m-a făcut să înțeleg cât de overloaded sunt selecționerii și cât de arbitrar e sistemul premiilor teatrale din România. Ar trebui să surprindă diversitatea scenei și să încurajeze inovația, dar pare să funcționeze după reguli care favorizează aceleași teatre, aceleași nume deja consacrate, aceleași cercuri.
Problema mea, se pare, a fost că nu am primit Premiul Nobel. Glumesc. Dar altfel nu îmi explic cum, în 2024, premiul pentru cea mai bună piesă jucată a fost acordat nu unei creații originale, ci unei dramatizări după un roman de Herta Müller, autoare deja recompensată cu Premiul Nobel. În astfel de situații, se pune întrebarea: mai este necesară o validare națională a unei opere deja consacrate internațional la nivel maxim? Sau este un gest de oportunism cultural? Dacă premiul UNITER ar fi fost oferit înainte de Nobel, ar fi avut o altă greutate, greutatea unui for ager care a recunoscut un talent emergent. Revista Rinocerul a acordat piesei „Exilul” de Alexandra Badea premiul pentru cea mai bună piesă a anului înaintea distincției oferite de Academia Franceză — un premiu mic, Rinocerul, dar care, retrospectiv, a fost validat. Deci nu am comis o simplă revalidare a ceva deja validat în altă parte. Totuși, rămâne o întrebare legitimă: nu ar fi firesc ca dramaturgia originală să beneficieze de un spațiu distinct, separat de dramatizări, scenarii regizorale și de construcții scenice performative în care textul joacă un rol secundar? De ce nu i se acordă acest spațiu?
Diversitatea scenei și inechitatea bugetară
Peisajul teatral românesc s-a schimbat enorm din 1990. Pe lângă rețeaua teatrelor naționale și de stat, au apărut — și rezistă — numeroase spații independente, cum sunt Reactor din Cluj, Teatrul LUNI, Macaz, Green Hours și multe altele care aduc producții curajoase și relevante, deși adesea ignorate. În fiecare an apar spectacole valoroase în teatre și companii private din orașele mai mici, unde există mai mult curaj și deschidere către risc. Spre deosebire de acestea, în București, teatrele joacă precaut și preferă să monteze doar texte care au avut deja succes în altă parte. Gloria ar trebui să fie proporțională și cu riscul artistic, nu doar cu bugetul.
De aceea, categoriile UNITER din 2025 – „Cel mai bun spectacol”, „Cea mai bună regie” – și premiile USR pentru dramaturgie au devenit ca un costum universal care nu se potrivește nimănui, sau aproape nimănui, dar la care visează toată lumea. Nominalizările UNITER din acest an au fost dominate de „Mary Stuart” la Teatrul Național București și „Trilogia memoriei” la Teatrul Național Craiova. Două spectacole superbe, dar cu bugete, s-a raportat (nu știu cât de exact), de peste 150.000 euro. Între timp, „Corpul meu, casa mea”, un spectacol independent de la Reactor Cluj, premiat la MITEM Budapesta 2025, n-a intrat pe lista premiilor. Doar 3 din 50 de spectacole nominalizate au fost independente, față de 12 din teatre de stat.
Diferența dintre bugete este o mare parte din problemă. Teatrele naționale au zeci și sute de mii de euro pentru decoruri, distribuții mari, scenografi și regizori de top. Ar trebui să reprezinte o categorie aparte, ca la box, greii și supergreii. Adică sălile mari ale teatrelor naționale, sau măcar teatrele naționale, cu toate sălile lor, să concureze între ele. (Merg des la TNB; chiar și cele mai slabe spectacole de aici sunt mai bune decât majoritatea celorlalte din capitală.) Independenții, cu bugete între 3.000-20.000 euro, se bazează pe voluntari și ingeniozitate. Carmen Lidia Vidu, pe Facebook, pe 28 mai 2025, scria: „Cum să compari un spectacol făcut cu un milion de lei cu unul făcut cu 10.000?”. Are dreptate. E ca și cum ai pune un boxer de categorie grea să lupte cu unul de categorie muscă. Competiția ar fi mai echitabilă dacă am avea categorii noi, de exemplu pentru teatrul de stat din București și provincie, pentru teatrul independent de artă și pentru cel privat/comercial.
Franța face asta bine. Premiile Molière din 2025 au categorii distincte pentru teatre publice, private (comerciale) și independente (de artă), cu selecționeri specializați în aceste domenii, pe care le urmăresc scrupulos, nu pe sărite. De exemplu, un spectacol ca „Le Syndrome de l’Oiseau” de la Compagnie XY, un teatru independent, a fost premiat la categoria „Creație independentă”, fără să concureze cu producții de la Comédie-Française. În Italia, Premiile Ubu premiază producții experimentale, cum a fost „Eden” de la Teatro della Tosse, un spectacol minimalist care n-ar fi avut șanse într-o competiție cu teatre mari. În Marea Britanie, Olivier Awards din 2025 au recunoscut teatre regionale și independente, premiind „The Pillowman” de la Donmar Warehouse, un spațiu mic, la categoria „Cea mai bună producție alternativă”. De asemenea, premiile Olivier au categorii și pentru teatrul comercial și cel muzical. În Germania, Der Faust are categorii pentru teatre independente și experimentale, premiind în 2025 „Die Maschine” de la Schaubühne, o producție cu buget modest, dar inovatoare. În Spania, Premiile Max din 2025 au o categorie pentru „Teatru alternativ”, unde „La Casa de los Espíritus” de la Compañía La Perla a fost premiată, recunoscând munca unei trupe regionale. România ar putea, deci, învăța de aici și să extindă categoriile.
Limitările selecției
Selecția e un alt dezastru. Cu doar trei selecționeri, UNITER nu poate acoperi peste 300 de premiere anuale. Trei selecționeri (am constatat noi la premiile Rinocerul) nu sunt suficienți nici măcar pentru a vedea toate premierele din București, mai ales dacă ei au și alte lucruri de făcut (e.g. scris de cronici sau job). De asemenea, este știut că toate spectacolele se programează rar. Deseori, ca în cazul meu, cine nu mi-a văzut spectacolul la primele 3 reprezentații de pe teritoriul României, care au coincis cu premiere la teatre naționale mai bine cotate, nu-l mai poate prinde decât după FNT și după nominalizări, restul fiind jucate la Chișinău. Nu doar premiera mea din februarie 2025 n-a fost văzută, deși am trimis invitații. Multe altele au fost în aceeași situație. Regizoarea Ana Pop, pe Facebook, pe 27 mai 2025, scria: „UNITER premiază ce e la îndemână în București sau Cluj. Timișoara? Iași? Inexistente”. Postarea ei, cu peste 400 de reacții, arată, deci, o frustrare generală. Înregistrările video sunt o soluție parțială, dar nu surprind energia live. Selecționeri specializați pe regiuni și pe genuri – contemporan, clasic, experimental, piese de teatru românești contemporane – având totodată criterii publice ar putea mări gradul de profesionalism și credibilitate al acestor premii.
Juriile și conflictele de interese
Juriile sunt altă durere. În 2025, UNITER a avut un juriu de nominalizări (selecționeri 2024) compus din doar trei critici – Daria Ancuța (proaspăt absolventă de Teatrologie și studentă la master), Doru Mareș, Maria Zărnescu – și un juriu final cu Oltița Cîntec, Andrei Măjeri, Ana Bianca Popescu, Iuliana Vîlsan și Irina Wolf. USR a avut șapte membri, cu Angelo Mitchievici președinte, toți critici sau autori consacrați, dar situați în zona literară, nu teatrală. Aceste jurii sunt fie prea mici pentru un fenomen atât de mare (UNITER), fie prea departe de fenomenul teatral propriu-zis (USR). Credibilitatea acestor premii depinde de jurii formate din oameni cu operă solidă, care înseamnă ceva în comunitatea artistică, de preferință premiați deja cu premiul care îl acordă sau cu o reputație de o viață în acest domeniu. Deci nu jurii naționale făcute din critici, actori sau regizori aflați la început de drum sau la mijloc de drum, aleși pe bază de prietenii – mai ales când numărul juraților și selecționerilor e atât de mic. Dacă am avea 50 de jurați, ar putea să intre și 5 nume mai obscure, dar solide.
Deseori, există, cum a fost larg documentat pe rețelele sociale și publicații culturale, conflicte de interese. Un articol din „Ziarul Metropolis” din iunie 2025 a arătat că un jurat UNITER avea colaborări cu un teatru nominalizat, ceea ce a stârnit critici. Nu era un caz singular. Nu de puține ori, membrii juriilor au fost sau sunt și consultanți artistici ai unor teatre nominalizate, pentru că lumea teatrului, la nivel de establishment, este — intenționat — foarte restrânsă și cam alergică să-și deschidă rândurile. Același conflict se observă și în cazul unor critici care primesc premiul de critică al UNITER, fiind angajați sau colaboratori permanenți ai „organului de presă” al chiar instituției care le acordă aceste premii. (La fel și în cazul unor dramaturgi premiați de USR.) Cum aceste premii ale uniunilor de creație suntpe lista criteriilor de pensie specială, plătite din bani publici, și nu doar niște diplome subiective (cum sunt Premiile Revistei Rinocerul), trebuie găsite formule care să evite acest gen de conflicte care par un pic ciudate celor din afară.
Alte țări fac asta mai bine. În Marea Britanie, Olivier Awards din 2025 au un juriu mixt, cu artiști, critici și spectatori, și publică rapoarte detaliate. În Franța, Molière implică peste 1.500 de profesioniști, iar procesul e transparent. În Germania, Der Faust are jurați regionali care vizitează spectacole din toată țara, inclusiv independente. În SUA, Tony Awards, cu 50 de membri, au reguli stricte anti-conflict de interese, iar Obie Awards premiază off-Broadway. În Italia, Premiile Ubu permit și nominalizări din comunitate. UNITER are nevoie de jurii mai mari, cu mai multă credibilitate.
Favoritismul și scandalurile
„Clicile” sunt o altă rană deschisă în societatea românească, unde, dacă ești prieten, ți se susțin și operele mai slabe sau conduita profesională problematică, iar dacă ești neagreat, ți se ignoră sau desființează opere de valoare. În 2025, nominalizarea unui spectacol slab de la un teatru cunoscut, regizat de un apropiat al unui jurat, a stârnit critici. Dar nu a fost un caz unic. Actrița Maria Tănase, pe Facebook, pe 2 iunie 2025, scria: „UNITER e un club. Fără pile, n-ai nicio șansă” În 2023, nominalizarea lui Andriy Zholdak, acuzat de abuz, a generat o petiție cu 1.500 de semnături, inițiată de Vidu. USR a avut în 2023 un scandal când o piesă premiată a fost publicată de editura unui jurat, Andrea H. Hedeș, care ulterior s-a recuzat, dar astfel de încălcări permise cu tot felul de scuze, aceste zone de gri nu există în nicio altă țară și știrbesc total credibilitatea premiilor.
De aceea, diversele scandaluri (și la UNITER, și la USR) și mai ales lipsa reformelor au amplificat neîncrederea. În alte țări, mecanismele anti-clică sunt mai stricte. Tony Awards cer declarații de conflict de interese, iar Der Faust și premiile Pulitzer rotesc jurații anual. România are nevoie de reguli similare și mai ales de aplicări stricte (reguli avem, dar excepțiile ne omoară).
Conservatorismul estetic
Gusturile promovate de UNITER și USR au rămas și ele în urmă, ancorate ferm în reinterpretări clasice de mare prestigiu (care ar trebui să reprezinte doar o categorie). De exemplu, în 2025, UNITER a premiat texte clasice și adaptări, ca „Mary Stuart” sau „Richard al III-lea” (regia István Albu). Teatrul cu teme contemporane, e mai degrabă excepția, nu regula, așa cum este în occident.
USR are probleme similare: deseori aceste premii sunt ca niște diplome de pensionare, nu deschid ușa unor noi, sau relativ noi talente. Nominalizările din ultimii ani, inclusiv din 2025, cu autori ca Ioan Jurca Rovina, au fost criticate pentru conservatorism. Ana Cucu, pe Facebook, pe 3 iunie 2025, scria: „Uniunea premiază texte care par scrise acum 40 de ani”. Unde sunt, deci, dramaturgii care sparg tiparele convenționale sau care s-au impus deja în lumea teatrului și sunt încă relevanți? USR ignoră dramaturgia «nouă» – și când scriu «nouă», mă refer, de exemplu, la colecția excelentă a cunoscutei Savianei Stănescu (57 de ani), publicată la Tracus Arte, dată la o parte la premiile USR din 2023 pentru un dramaturg septuagenar, dar încă total obscur pentru cei din breasla teatrului)
Între un UNITER care premiază preponderent dramatizări și scenarii regizorale și un USR care premiază o literatură dramatică destul de obscură și demodată, dramaturgii activi români care au ceva de spus despre aici și acum sunt cam lăsați pe dinafară. În UNITER nu au pe nimeni în Senat sau în jurii care să le reprezinte interesele. De ce? În USR nu au pe nimeni în juriul principal, deși există o mică secție de dramaturgie.
Trebuie să precizez că nu doresc nici repertorii pline de Vlaicu Vodă și Delavrancea, dar nici dramatizări de teme sociale propagandistice finanțate de Uniunea Europeană.
Aici, aș dori să adaug o bilă albă pentru aceste jurii și instituții: Rezistența la promovarea textelor teziste și woke care au acaparat și compromis multe dintre premiile internaționale de teatru și organizațiile internaționale de cultură și teatru (de la Yale la Pulitzer) cam din 2010 încoace, contaminându-le cu un proletcultism gen stalinism 2:0. Cultura română, după 50 de ani de comunism, a păstrat o doză sănătoasă de scepticism față de tezism și idei „revoluționare” de stânga. O parte din noi le-am trăit; nu sunt așa de romantice precum par azi celor care le descoperă abia azi. Dar această prudență elegantă nu ar trebui să devină, pentru premiile naționale, un pretext de a se închide față de noutate – fie că vorbim de temele care domină azi discursul global și schimbările tehnologice, fie de noile forme de expresie scenică.
Vizibilitatea internațională
Poate datorită acestor validări inegale, pe plan internațional, UNITER și USR nu au încă un prestigiu adevărat. Spre deosebire de Tony Awards sau Molière (sau de Pulitzer), care atrag atenția globală, premiile românești sunt cam invizibile. Spectacole ca „Gertrude” (UNITER 2024) sunt apreciate la festivaluri, dar premiul în sine nu adaugă un prestigiu care să garanteze traduceri și reprezentări internaționale, cum ar fi normal. Pentru asta, România ar trebui să urmeze calea Poloniei, care a știut să-și promoveze agresiv dramaturgia originală de valoare, atât pe plan național (recunoscând-o la timp și corect), cât și pe plan internațional.
Propuneri de reformă
Cred că multă lume e de acord că UNITER ar trebui să introducă măcar 3 categorii noi: teatru de stat (din București și din provincie), independent (de artă) și privat (comercial). Fiecare segment are specificul său, iar o competiție unică distorsionează meritul și punctul de plecare al fiecăruia. Inechitatea bugetară între teatrele naționale și independente e uriașă și e normal să fie așa, dar ar trebui să fie jurizată separat. Cum am spus deja, în 2025, doar 3 spectacole independente au fost nominalizate la UNITER, față de 12 din teatre de stat. Premii separate finanțate de PMB sau Ministerul Culturii, gen Obie Awards pentru off-Broadway, ar face dreptate și ar servi drept busolă pentru locurile de unde vine inovația. Vidu spunea în „Ziarul Metropolis” (mai 2025): „Independenții nu vor favoruri, ci o competiție corectă”
În al doilea rând, juriile naționale trebuie să fie mai mari și mai diverse. Propun echipe de 5-7 membri per categorie, cu artiști consacrați – regizori ca Purcărete, dramaturgi ca Vișniec – și independenți. Nu sunt pentru aducerea unor jurați internaționali, pentru că aceștia vor veni nu doar cu estetici, dar și cu ideologii. Jurații trebuie să fie lipsiți de conflicte de interese, fără excepții sau zone de gri (jurați care se recuză de formă pentru o anume categorie, dar stau în jocul general pe care îl pot influența).
Selecția trebuie reorganizată și extinsă. UNITER are nevoie de selecționeri regionali, și selecționeri specializați pe genuri – dramaturgie contemporană română, dramaturgie clasică și adaptări, teatru experimental și performativ – care să vizioneze un minim de spectacole. Listele de spectacole văzute și criteriile de selecție trebuie publicate, ca în cazul Molière. Înregistrările video pot fi o soluție de rezervă, dar prioritatea trebuie să fie vizionarea live.
Pentru a combate „clicile”, jurații premiilor naționale (care sunt criteriu mai târziu pentru pensii speciale și bani de la buget până la moarte) ar trebui rotiți anual (sau la doi ani) și să interzică orice colaborare directă cu teatrele nominalizate. Un mecanism de contestație, în care artiștii să poată cere explicații pentru omisiuni, mai ales de vizionare la aceste selecții, ar crește transparența. Tony Awards și Der Faust folosesc astfel de reguli, și funcționează. În plus, UNITER ar putea organiza o platformă online unde teatrele să-și înscrie spectacolele, la o lună înainte de premieră, ar simplifica procesul, reducând dependența de invitații personale.
Desigur, acordarea unui premiu implică întotdeauna o anumită doză de subiectivitate, influențată inevitabil de afinitățile estetice ale celor care deliberează, indiferent cât de riguroase ar fi criteriile stabilite. Gustul artistic diferă foarte mult de la o persoană la alta, așa cum am avut prilejul să observ și în micul birou de conducere al secției de dramaturgie a USR București, din care fac și eu parte. Acolo, fiecare dintre noi (Lucia Verona, Marilena Dumitrescu, Carmen Domnițe, Ion Bogdan Marin și subsemnata) vibrează la cu totul altceva. Valoarea artistică este relativă și depinde mult de ochiul celui care o privește, de experiențele care l-au format și de spațiul cultural în care a trăit – mai ales în cazul artiștilor care au trăit și lucrat în străinătate. Fiecare artist are ceva aparte și își dorește să fie recunoscut, iar premiile nu vor mulțumii niciodată pe toată lumea. Comunitatea e vocală. Regizorul Bogdan Georgescu, pe Facebook, pe 29 mai 2025, scria: „UNITER premiază ce e comod, nu ce e valoros”. O petiție din 2025, inițiată de artiști independenți, cere categorii separate și transparență, strângând peste 800 de semnături. Aceste schimbări nu sunt doar dorite, ci necesare dacă dorim ca aceste premii să aibă mai multă credibilitate. Oferta teatrală a devenit tot mai mare și diversă, și a luat-o mult înaintea “planurilor de urbanism cultural” – exact cum blocurile construite alandala au sugrumat traficul din multe zone unde vechile șoselele nu mai fac față. Avem, și în cazul premiilor, un caz de sistem overload.
