Ruxandra Cesereanu, „Sophia România”
După un deceniu de volume scrise în direcții diverse și divergente, de la căutarea candorii până la manifeste sociale, Ruxandra Cesereanu ajunge la o convergență babilonică în „Sophia România” (Casa de Editură Max Blecher), unde androida Sophia, „vocaloida” Hatsune Miku (personaj muzical fictiv) și „boxa” Alexa („asistentul” electronic de la Amazon, dotat cu inteligență electronică) se întâlnesc în mintea poetei clujene cu flashback-uri de la Revoluția din 1989, actualitatea biopolitică („În timpul pandemiei, Sophia chérie,/ tu ai fi singura Românie neinternată la ATI”) și secvențe sau figuri anterioare din opera sa (inclusiv alter-ego-ul autoarei din jocul video Second Life).
Rezultatul, poate cel mai creativ efort al autoarei de până acum, este cacofonic deopotrivă în bine și în rău, oferă un fel de divertisment și provoacă reflecția. Spre deosebire de aura amenințătoare pe care adesea o au inteligența artificială și viitorul digital în imaginarul colectiv, Ruxandra Cesereanu recurge la registrele infantilului, derizoriului și prozaicului (juxtapuse ironic cu „fărâme de epifanie”), ceea ce poate fi un fel de a răspunde unui mit (mașina care amenință să instrumentalizeze stăpânul-om) cu un alt mit (mașina ca servitoare exotică și care, în ultimă instanță, nu ar putea avea vreun fel de inteligență)…
Că subzistă în aceste forme exorcizante o spaimă față de alteritate (cum ar fi și în forma neurodivergenței, diferență înțeleasă ca lipsă: „cine suntem când aroganța e singura formă e beție valabilă/ și când ne trezim deodată autiști,/ cine suntem, cine suntem, cine”) s-ar putea interpreta și din introducere, unde un dialog maieutic cu Alexa în engleză este urmat, „la cererea tatălui meu”, de o tălmăcire voit distorsionantă în română. E simptomatică și confuzia dintre postumanism și transumanism („ei, bine, atunci am știut ce înseamnă să fii postuman./ de fapt mă uitam la amândouă, de sus, fiindcă eram decorporalizată”), una din cauzele care lasă loc, precum în finalul cărții, unui aer metafizic de care suprarealiștii nu se apropiau decât cu precauție…
În volumul acesta, autoarea cochetează și cu experimentul conceptual (secvențele de poezie a reclamelor), dar cumva punctul forte al Ruxandrei Cesereanu rămân pasajele de frivolitate căutată și delir neosuprarealist:
„Dragele mele,
vi le prezint pe Sophia + Hatsune Miku,
ne putem juca o vreme cu ele și putem fi radioase,
de parcă am fi fetițele de odinioară.
kalașnikovurile vor rămâne în magazii,
iar cometele vor da din coadă ca niște cockeri,
suntem niște lebede în drumul lor spre bătrânețe,
și totuși, gâturile noastre se mai lungesc după lumini curioase,
după colțuri bizare ori după gherete cu alchimiști
și după tot felul de alte generatoare de miracole mici”
(O joacă pe mail, p. 51)
Alexandra Pâzgu, „dă tot ce ai”
Câștigătoare a concursului de debut „Alexandru Mușina” și, foarte recent, a premiului Sofia Nădejde pentru debutante în poezie, Alexandra Pâzgu pune în centrul primei sale cărți („dă tot ce ai”, editura Tracus Arte) identitatea sa de milenială din diaspora – apartenența sa dintr-o generație „de tineri vorbitori/ de limbi străine care/ își schimbă domiciliul la o dată la doi ani care/ trăiesc în cinci ani în zece țări/ fără casă, am putea spune niște dezrădăcinați/ și totuși/ având șanse mari de supraviețuire” (p. 9) – și confruntarea sa individuală cu criza vârstei de 30(+), încadrate de întrebările mari – ce mai înseamnă poezia/arta în secolul acesta și ce înseamnă societatea?
Un paradox face ca Pâzgu să beneficieze de o capacitate remarcabilă de conștiință de sine și a contextului în care se manifestă, și totuși să eșueze în a găsi dacă nu răspunsuri (care nu prea țin îndeobște de domeniul poeziei), atunci niște direcții înspre care să-și îndrepte acțiunea poetică, altele decât cele ale autenticismului ce s-a încetățenit în ultimele două decenii. Lipsa banilor, lipsa timpului, împrăștierea atenției, dispersia în timp și spațiu, inadaptarea prea omenească la complexitatea postumană a hipermodernității (ducând la o sete de repere ce poate avea consecințe dintre cele mai nefaste), precum și dilemele cu care încă se mai confruntă femeile – sunt prezente toate aceste teme, fără mistificări, dar și fără reflecție care să ducă la anumite deschideri. Este ilustrativ în acest sens un poem din punctul culminant al cărții care pornește de la apartenența autoarei la „precariat” – probabil una dintre primele apariții ale acestei noțiuni sociologice în poezia de la noi – și, drept consecință, incapacitatea autoarei de a transcende uzul poeziei ca terapie sau ca simplu statement identitar (ceea ce pare utopic acum, sau poate doar reprezintă consecința unor cauze materiale, precum declinul câmpului literar):
„încerc să scriu texte de calitate într-o locuință de lux/ pe care încă nu o dețin/ nu dețin nici drepturile de autor ca să/ îmi permit acea locuință de lux, în centrul lumii/ înconjurată de oameni realizați fără defecte/ și fără nevoie de terapie”
În mod simptomatic, autoarea și poemul însuși se adâncesc în „prăpastia din care nu mai iese nimeni niciodată/ aceea a propriului ego”, ce se autodefinește ca „autoarea plângerii de milă”, „autoarea penibilului și a cringe-ului” – iar în acest punct pare că Alexandra Pâzgu încearcă să parodieze poezia feministă radicală, tip Medeea Iancu, având în vedere că și altundeva în carte întâlnim pasaje împotriva „artei politice”: „tinerii creatori europeni sunt cinici/ și asta e o problemă/ arta e politică/ și politica e artă/ și asta e o problemă// îl iubesc pe tom waits” (p. 19). Dar, în fond, exaltarea mai mult sau mai puțin naivă a „lifestyle”-ului – se încadrează aici raportarea la reperele convenționale ale „contraculturii”, printre care se numără și Tom Waits – este deja un versant al poeziei tinere din România, cum un alt versant este și cel al poeziei „care te scoate, nu din cotidian,/ ci din depresie/ poezia aia care te scoate din anxietate/ din frica de moarte”; în fond, ambele fațete sunt asociate cu poezia „vie”, care „nu sună a literatură moartă”…
Dar unde se termină poezia și începe viața nudă? Uneori, încă tânăra poetă pare a fi ajuns deja la concluziile ultimului Cărtărescu: „vreau să supraviețuiesc poeziei/ să trăiesc superficial/ și să fiu fericită undeva în sudul franței sau în italia/ sau în viață, în general.” Alteori, eforturile de comprehensiune culturală duc în fundătura lui Houellebecq: „apoi hai să bem ceva/ că am obosit de la atâta artă”. Poate în chip fatal, deoarece inegalitățile galopante acumulate de-a lungul deceniilor de neoliberalism nu mai permit oricui să se gândească la „linii care se potrivesc, culori, patternuri” sau la teoriile lui Derrida și Nancy (a se observa cum, în acest context, teoria academică rămâne un fundal anecdotic care nu pare să influențeze poezia de față, formal sau ideatic), dar resentimentul să fie tot ce poate rezulta?
Să o luăm de la capăt. De ce să citim atunci poezia Alexandrei Pâzgu? „de ce ți-aș da din timpul și energia mea// – ca să îți arăt că totul nu e chiar așa de negru/ că există humans și hugs”; „oamenii se schimbă greu, și de obicei nu pentru noi/ călătorește, cunoaște comunitățile locale/ îți vei da seama cât de iluzorii sunt depresiile noastre/ și că everyone has issues”…
Ce înseamnă atunci „dă tot ce ai”, leitmotivul cărții? Ceea ce ne înghite energiile nu are nevoie nici măcar de un asemenea mesaj, iar cartea se poate citi fără un consum deosebit de energie sau atenție. Dar doar acordând energie, atenție și efort de reflecție – privilegii indiscutabile – poate o carte de poezie, în general, să merite interesul. Acest paradox iese la iveală într-un asemenea caz „turnesol”, de carte față de care fiecare autor/e sau cititor/e de poezie își poate lămuri mai bine poziția, fiindcă încearcă să ne scoată din indiferență.