Ritmul industriei editoriale a rămas mulat pe cel al târgurilor de carte, chiar dacă nici anul acesta nu am intrat în normalitate… Deși începutul verii a trecut fără Bookfest, cărțile de poezie au apărut și acum ca pentru târg.

Cea mai activă editură a redevenit brusc Casa de Pariuri Literare, care a avut parte în ultimii 11 ani de multe suișuri și coborâșuri. Iar acum au trecut la o nouă strategie… La CDPL cărțile noi sunt însoțite de ediții sonore ce pot fi accesate prin scanarea codului QR de pe coperte, recuperând astfel, într-o manieră digitală, ideea acelor audiobook-uri care însoțeau până pe la începutul anilor 2010 unele volume de pe piață. Probabil însă că și costurile de producție s-au mărit, astfel încât editorul, văzând că volumele de la editura OMG se vând bine la 30 de lei, a luat decizia de a pune prețul de 32 de lei… Cartea de poezie nouă, se vede bine, a devenit un viciu cel puțin comparabil cu pachetele de țigări.

La 80 de ani, Angela Marcovici merge mai departe, chiar și prin tăvălugul pandemiei. Cea mai nouă carte, „Păsările pe cer țipă”, trece prin mai toate etapele poeziei ei din ultimele decenii, dar în chipul unor texte noi. Ceea ce am remarcat mai cu seamă este revenirea scriiturii din cele mai intense texte ale sale:

„am senzația umilinței pe care mi-o dă întunericul riguros bine delimitat bine trasat bine desenat pe pajiștea însorită de aceea călătoresc de aceea mă las atinsă adică distrusă de soarele roșu de aceea călătoresc pentru a îndepărta cârpa metalică a materiei și a mea dintr-odată.”
(din „Călătoria”)

De la „Poezii naive și sentimentale” (2011) încoace, douămiistul Dan Sociu s-a îndrăgostit de rimă și ritm și a intervenit periodic prin a propune scenei poetice resuscitarea versificației de dragul cititorilor simpli, „proletari”… Idealul acesta de simplitate, la limita cu simplismul, pare să fie atins în această plachetă subțire recent apărută la CDPL, „17 poezii”:
Deși se adresează în continuare mai degrabă publicului fidel de poezie, fără a folosi strategii de promovare populistă, Sociu a devenit, în stil și în conținuturi, o figură conservatoare.

„dragostea ta, și ușoară și grea
cade pe mine ca un munte de nea
fulg după fulg cad pe casa mea în amurg
eu fac foc și focul te-ncălzește
și căldura casei mele te topește”

Dana Catona a ajuns la cartea cu numărul patru, „tic-tac”, fără a-și schimba semnificativ maniera afirmată încă de la debutul de acum 13 ani. Poeta timișoreană ocupă același spațiu intermediar între ingeniu și notația cotidiană, populând un areal poetic intim sau domestic cu lumini calde, personaje candide și întâmplării sau, mai adesea, impresii mărunte, într-un registru tonic:

„domnișoara moira
stă pe scaunul mobil
are părul ud prins într-un turban
și bate frișca
amestecând lichidul vâscos cu paletele miraculoase
apoi zâmbește complice
între două rotocoale de fum”

După volumul de debut „coregrafii”, o tentativă mai degrabă nereușită de a contribui la poezia postumană actuală, Andrei C. Șerban revine cu un poem-fluviu vizionar și narativ, „casa de dincolo de ocean”, ancorat de personajul unui taximetrist fantasmagoric, pentru care „moartea nu e decât un taxi imens”. Secvențele sunt înlănțuite, scriitura hipnotică:

„ce altceva e un oraș
dacă nu o încrengătură de cuvinte
și de pauze de respirație
întretăiate asemenea unor copci închizând rănile aceluiași corp
ori asemenea unor străzi invizibile fără semafoare
care ne conduc cu adevărat înspre celălalt
nu aceste
fâșii de asfalt”

Artistul și poetul arădean Alin Ioan, o figură independentă și greu de circumscris unei direcții, a ajuns la cea de-a treia carte, „departe, cât se poate de departe”:

„taică-meu și-a pregătit cu ani înainte hainele
pentru înmormântare, le ținea
în dulapul din camera
dinspre stradă.
avea și o cruce de marmură în cimitir
lângă bunu-mio,
mai trebuia gravat doar anul decesului. Nimic
neobișnuit în drumul de la baie
până la pat,
aproape că m-a doborât un gând,
n-am nicio pijama
dacă va fi cazul să mă internez. mă cuibăresc
la lumina telefonului.”

Dintre poeții tineri mai talentați, Savu Popa iese în evidență mai degrabă ca o figură extrem de inegală. În volumul său mai recent, „O cameră fără prize”, abundă pasajele neoriginale sau neinspirate, dar sunt prezente și sclipiri care promit:

„Apropierea zăpezii ne înfioară,
parc-am atinge un obiect electrizat,
aerului îi cresc țepi
în jurul mâinilor noastre.
De sărbători, stăm
în cel mai frumos loc,
mai e un pic și începem
să ne zidim ferestrele
înainte de răsărit.”

Primul volum de poezie al Anei Săndulescu, „La topirea ghețarilor”, se distinge prin cele două voci/personaje, Lia și Espera, oglindite asimetric în pagină, prin versuri, respectiv poeme în proză, care alcătuiesc un fals jurnal poetic, cu o abundență de fragmente ce ar putea fi considerate memorabile:

„A deschis televizorul, l-a dat pe silențios,
ceaiul tremura la suprafața cănii,
a început să-mi povestească cum e să fii om.
De parcă te-ai arunca de pe-o scenă în mulțime
fără să te gândești neapărat la coaste frânte,
fără să verifici dacă cineva a ridicat mâinile,
fără să vezi dacă altcineva a întins
plasa de siguranță.”
(din „9. Espera”)

Alexandru Higyed, ca puțini alți poeți timișoreni, se simte în largul său pe scena poetică actuală, însă acesta poate constitui un dezavantaj. Pare deja să-și fi găsit în „Nimic personal” o voce cinică (care pare să i se potrivească), însă aceasta este uneori calibrată în termenii cei mai clișeici. Alteori însă, reușește să exploateze insolitul:

„într-un avion cu fereastra fisurată gata să decolez
să mă arunc în oceanul pacific să-l decolorez așteptând
un dezastru natural
pilotul își vede oceanul mai des decât copiii
nu-l compătimesc
dar mai bine un ocean sărat
decât o pereche de ochi roșii la despărțire”
(„puțin sărat”)

Tot la Casa de Pariuri Literare au mai apărut următoarele debuturi: „părul de pisică” al Elenei Simion și „și plath dansa prin bucătărie” al Denisei Ștefan.
Pe urmele Medeei Iancu, amintind uneori și de Gabriela Feceoru, Ileana Negrea publică la editura frACTalia volumul „Jumătate din viața mea de acum”, de factură confesivă, dar și cât se poate de politică, din moment ce autoarea este și co-fondatoare a Mad Pride România, mișcare pentru drepturile persoanelor cu suferințe mintale și sociale. În carte alternează poemele narative sau notațiile mai scurte cu cele care au un caracter mai apăsat de manifest și de protest (un bun exemplu: „NEBUNĂ”). Un text antologabil, despre care se mai vorbi, este „Dreptul la locuire”, care vizează în cele mai plastice moduri trauma precarității traiului în chirie:

„17 ani am trăit într-o geantă
În care tot îndesam precum o iluzionistă
Case garsoniere apartamente
Colege iubite pisici
Geanta mea diformă ca o amibă
(Balcoane acoperișuri străpungeau căptușeala)
Se lățea cu fiecare nouă adresă
La final intram și eu în ea
Cu o plecăciune
Nimeni nu se întreba unde dispar
Când ei se retrag seara acasă.”
(din „Dreptul la locuire”)

Ovidiu Komlod revine în „Zgardă litere” (editura Curtea Veche) cu texte diverse stilistic, bine lucrate, deși cu o voce care se suprapune ocazional peste cea a altor poeți (Claudiu Komartin, de exemplu), care abordează din unghiuri diferite câteva teme recurente, cum ar fi gregaritatea internautică (Facebook).
„ascultă. ești liniște. ai infinită răbdare. să treacă fiece clipă. lacrimi pe obrazul de chihlimbar. nu spera și nu ai teamă. se face mereu întuneric și niciodată lumină. la miezul nopții vom stinge calculatoarele vom urla.”
Diverse alte volume de poezie sunt momentan în curs de apariție sau pe cale de a fi distribuite, cum ar fi „Autoportret într-o flacără de brichetă” al lui Claudiu Komartin (Casa de Editură Max Blecher).

Lasă un răspuns