Avanpremieră editorială. Lansarea volumului „Orașul neterminat” va avea loc, miercuri, 2 aprilie 2025, la Biblioteca Meropolitană din București, str. Tache Ionescu nr. 4
O (nouă) carte dedicată Bucureștiului, care aduce în prim plan transformarea Capitalei în perioada în care în România la conducere s-a aflat regimul comunist.
Volumul tratează situația României la finele războiului și accederea la putere a partidului comunist, punerea în aplicare a politicilor economice, confiscarea proprietăților și a mijloacelor de realizare a veniturilor, industrializarea forțată și urbanizarea accelerată, aspecte legate de comunizarea spațiului public, de reorganizare administrativă și redenumire în cheie comunistă, de expansiunea teritorială și construirea noului oraș, urmată de politicile culturale pe care le-a cunoscut Bucureștiul. Cutremurul, Metroul, Casa Republicii cu Centrul Civic de dimensiunea unui oraș și amenajarea râului Dâmbovița sunt temele expuse în lucrare.
Scopul cercetării întreprinse a fost acela de a realiza o imagine cât mai aproape de modul în care Bucureştiul s-a transformat în cele aproape cinci decenii de conducere comunistă a țării, în condițiile în care există, la nivelul populației, percepții diferite legate de acele vremuri. O parte a acesteia consideră că regimul a fost unul criminal, care a distrus atât structura societății, cât și patrimoniul construit al Bucureştiului, altă parte, aflată pe o poziție opusă primei, este de părere că societatea a avut doar de câștigat prin politicile sociale și de urbanizare ale sistemului comunist, atât prin asigurarea venitului necesar traiului și, implicit, al asigurării locuinței, cât şi prin grija față de educație și sănătate.
Dezvoltarea Capitalei este strâns legată de punerea în practică a ideologiei marxist-leniniste în forma sa stalinistă odată cu accederea la putere a partidului comunist. Astfel, aplicarea metodelor sovietice în crearea statului de democrație populară au condus la modificarea radicală a societății românești și, implicit, a celei bucureștene. Așa-numita reformă monetară, prin care populația era sărăcită de economiile realizate, confiscarea averilor prin intermediul legii naționalizării întreprinderilor și societăților economico-financiare și de transport, dublată de naționalizarea imobilelor care aveau destinație de locuință, cât și a hotelurilor, făceau ca statul să devină atât proprietarul tuturor bunurilor imobiliare și al celor de producție, cât și deținătorul controlului economiei și, implicit, decident al politicii economice. Astfel că cei care până atunci făceau venituri din activități industriale, economice ori imobiliare și-au pierdut posibilitatea de a realiza acele venituri. Acesta este unul dintre aspectele care conduc la modificările structurii societății românești. Un alt aspect l-a reprezentat eliminarea vechilor elite economice și politice prin condamnări la detenție grea, cu excepţia unei mici parţi a acestei elite care a reușit emigrarea. O altă categorie socio-profesională care a fost epurată de noul regim o reprezintă intelectualitatea, în special cea din învățământ, diplomație ori cultură, care va crește, la rându-i, numărul celor aflați în detenție ori în exil. Prin aceasta, structura socială era modificată, posibilitățile de realizare de venituri fiind doar prin înregimentarea în structurile nou înființate, fie ele economico-industriale, fie ele socio-profesionale.
Una dintre problemele pe care partidul comunist o avea de rezolvat era lipsa unui proletariat pe care, din punct de vedere teoretic, partidul îl reprezenta și în numele căruia își desfășură întreaga activitate politică. Pentru a construi un proletariat puternic și loial, regimul a pus în practică modelul troțkist-stalinist al dezvoltări economice, prin cele două componente de bază: economia planificată și industrializarea accelerată, o politică cu efecte rapide în creșterea numărului populației orașului, creând astfel ceea ce s-a numit criza spaţiului locativ, probleme de transport, dar și nevoia de aprovizionare și prestări de servicii pentru populația a cărei număr creștea constant. Astfel că acest aflux de populație venită, în special, din mediul rural, era rezolvarea problemei ascunsă sub paravanul industrializării. Orașul industrial devenea principala opțiune a țărănimii care a făcut subiectul colectivizării agriculturii. Nevoia de locuințe era unul dintre elementele propagandistice asumate de regim în cadrul ideologiei, conform căreia comuniștii se luptau să asigure proletariatului condiții decente de muncă și viață.
Prin arhitectura adoptată aspectul urban s-a modificat substanțial, începând cu reconfigurarea periferiilor, unde au fost ridicate mari ansambluri de locuințe, pentru ca apoi să se schimbe aspectul marilor artere de intrare-ieșire din oraș, ajungând în final la mari intervenţii în zona centrală, cu demolări masive în cardul acestei reconfigurări urbane. Noul stil arhitectural era, de asemenea, unul de import, din Uniunea Sovietică, fiind cunoscut sub denumirea de stilul realist-socialist. Pentru a-și pune amprenta pe aspectul orașului, liderii comuniști au decis construirea unor obiective rezidențiale și cultural-sociale în noua arhitectură de inspirație sovietică. Treptat, influența de la răsărit va scădea, impunându-se unele principii urbanistice de esență vestică, abordare care va fi de asemenea părăsită odată cu procesul „îndesirii” construcţiilor și „ctitoriilor” ultimului lider comunist.
Politicile noului regim au afectat atât structura socială, familială, cât şi cea demografică a ţării, realizând un nou context economic, social şi politic. Urmările aplicării legii naţionalizării imobilelor, care a eliminat proprietatea privată, au fost că majoritatea covârşitoare a căpătat statutul de chiriaş. Migraţia din mediul rural era rezultatul colectivizării, când foştii proprietari de terenuri au căutat să-şi câştige traiul în mediul urban, rezultând de aici un proces de ruralizare a oraşelor, proces facilitat de altă politică: cea a industrializării accelerate. Cei astfel sosiţi în oraş au adus o dată cu ei tot bagajul comportamental de la sat, de la modul de construire şi mobilare a locuinţelor, până la amenajarea de spaţii dedicate creşterii animalelor şi grădinilor de zarzavaturi sau tăierea porcului de Crăciun pe aleea din faţa blocului. Noii veniţi au reuşit să se obişnuiască doar cu rutina şi accesoriile vieţii urbane, fără să asimileze şi caracterul acesteia, păstrând obiceiurile şi încercând să le adapteze la viaţa urbană. În timp această populaţie devine majoritară şi, inevitabil, dominantă, ancorată puternic în spectrul rural, nereuşind urbanizarea în decursul câtorva decenii. În urma recensământului din 1966 s-a constatat că peste 60% dintre interlocutori erau născuţi în alte localităţi decât domiciliau la data respectivă. Dimensiunea migraţiei a fost una de mari dimensiuni având mijlocul anilor 1970 un flux migrator „sat-oraş” de 78,4% faţă de 21,6% în sens invers.
Considerând, la nivel declarativ, că organizarea administrativ-economică a României nu se potrivea cu noua evoluţie a ţării, fiind un obstacol „în dezvoltarea regimului de democraţie populară pe drumul construirii socialismului”, regimul comunist va efectua reorganizarea administrativ-teritorială a României, luând exemplul sovietic, pe raioane. Astfel România se împărţea, până în 1952, în 28 de regiuni. După decesul liderului sovietic I.V. Stalin şi raportului lui N. Hruşciov, care acuza regimul predecesorului său şi cultul personalităţii la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., în tot blocul comunist a început un progres numit generic „destalinizare”, iar una dintre consecinţe a fost schimbarea denumirile tuturor străzilor, bulevardelor, unităţilor administrative, industriale sau de orice fel care purtaseră numele dictatorului sovietic. Astfel Raionul Stalin va deveni 30 Decembrie, iar Gheorghe Gheorghiu Dej se va redenumi 16 Februarie, ca un recul al cultului personalității care afecta și conducerea de la București.
Preluarea totală a puterii politice în România de către comuniști odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai I a însemnat momentul în care noul regim încerca, în același timp, să-și demonstreze justețea sistemului pe care-l impunea cu ajutorul Armatei Roșii înlocuind toponimia stradală, instituțională, cu denumiri cu o rezonanță proletară și care să aducă aminte atât de evenimentele, cât și personalitățile pe care le folosea în favoarea regimului prin intermediul propagandei, dar și să șteargă urmele vechiului regim prin demolarea statuilor și monumentelor ridicate în memoria regalității și a marilor oameni de stat. Intervenția în spațiul public a fost cea mai importantă în ceea ce privește Capitala și a afectat statuile regilor Carol I și Ferdinand, al politicienilor Ion C. Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Lascăr Catargiu, Pache Protopopescu, Eugeniu Carada sau Alexandru C. Constantinescu, al reprezentărilor simbolice cum au fost Aleea Restauraţiei, Sfântul Gheorghe omorând balaurul sau monumentul Kilometrului Zero. Schimbarea denumirii unor parcuri, precum Parcul „Național”, care devenea Parcul de cultură și odihnă „I.V. Stalin”, ori Parcul Carol I, redenumit al „Libertății”, ambele suferind și reconfigurări la nivel de centru propagandistic, primul primind, vremelnic, la intrarea principală statuia lui I.V. Stalin, iar cel de-al doilea, total reamenajat, având ca element principal mausoleul liderilor comuniști, intitulat, sugestiv pentru denumirile regimului: „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”.
Înlocuirea statuilor exponenților regimului democratic nu s-a făcut într-un ritm rapid, fiind ridicate un număr destul de scăzut de monumente, preferându-se educarea maselor prin decorarea parcurilor cu busturi ale unor personalități cultural-artistice printre care se strecurau reprezentanţi politici pe care aparatul de propagandă îi considera reprezentativi. O mică parte dintre aceste statui, precum cele ale lui V.I. Lenin sau dr. Petru Groza, au fost demolate la scurt timp de la victoria Revoluției din Decembrie 1989, altele însă, așa cum este Monumentul Eroilor Patriei din fața Academiei Militare, mausoleul liderilor comuniști sau cele din parcurile mai sus menționate au rezistat timpului, putând fi privite și astăzi.
Cutremurul de pământ din 4 martie 1977 a avut loc la ora 21:22 şi a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter. Au urmat o serie de acțiuni menite să înlăture efectele acestuia, acțiuni conduse personal de Nicolae Ceaușescu. Lungul şir de evenimente ce urmau să schimbe definitiv aspectul Bucureştilor este prevăzut prin următoarea declaraţie pe care Ceaușescu o face în cadrul unei expuneri cu liderii de partid şi de stat: „Pentru realizarea unei mai raţionale concentrări a diferitelor instituţii de stat şi obşteşti apare necesară construirea unui nou centru politico-administrativ. De asemenea, se va trece la realizarea unor noi edificii culturale, ca, de pildă, Biblioteca Naţională, Muzeul de istorie naţională, Opera de Stat şi altele. Realizarea noilor construcţii de locuinţe, a noului centru politico-administrativ şi a noilor aşezăminte cultural-artistice trebuie să ducă la refacerea într-o viziune nouă a capitalei noastre, pe baza afirmării, într-o îmbinare armonioasă, a elementelor arhitecturii româneşti şi a cuceririi arhitecturii şi tehnicii construcţiilor pe plan mondial”.
Acesta a fost începutul sfârșitului unui oraș patriarhal, în care comuniștii nu interveniseră radical până în acel moment, marile ansambluri de locuințe fiind construite în afara orașului, pe terenuri care nu presupuneau demolări importante, iar edificiile impunătoare cu care noul regim se mândrea nu se ridicaseră pe terenuri cu construcții importante. Odată înfiripată ideea construirii noului centru politico-adminsitrativ a început calvarul Bucureștiului, care a fost astfel destructurat de către Nicolae Ceaușescu pentru punerea în aplicare a planului său de sistematizare, într-o manieră în care nu se poate recompune.
