Toboșarul Sergiu Malagamba e din nou cel care povestește, în primul sau al doilea an de după cel de-al doilea război.
Bucureștiul se resimțea după foamete, restriște și bombardamente, dar legendele încă existau. Exista și renumele celor aflați în miezul lor, chiar dacă ziaristul George Em. Lahovari nu era atât de cunoscut pe cât fusese fratele său, oratorul și ministrul Alexandru Lahovari. Acesta din urmă se stinsese la Paris, pe neașteptate, în martie 1897, iar în epocă se vorbea că a fost o îndurare a sorții că l-a lăsat inima înainte să apuce să vadă „asasinatul cu sabia”, căruia i-a fost victimă fratele său mai mic, apreciat publicist conservator, de la „L’independence Roumaine”, în luna noiembrie a aceluiași an.
Dar tot conservator era și rivalul său de la „Epoca”, Nicolae Filipescu, așa că, având aceleași convingeri politice, cei doi gazetari s-ar fi putut sprijini și înțelege ca doi confrați. Temperamentele însă nu i-au ajutat: doctor în drept și editorialist, George Emanuel Lahovari îl suspectează de mai multă vreme pe directorul de la „Epoca” de duplicitate și de înțelegeri secrete cu liberalii, așa că inițiază și semnează o serie de articole polemice în care îl acuză fățiș pe Filipescu. Între toate, cel publicat în ultima săptămână din noiembrie 1897 și intitulat „Deux politiques” i se pare proprietarului „Epocii” nepermis de ofensator, încât cere să îi fie reparată onoarea, știrbită în fața cititorilor și adepților săi.
Duelul e gestul prompt și la modă, astfel că viitorul șef al Partidului Conservator și viitor primar al Bucureștiului (care a asanat cursul Dâmboviței și a construit hala și piața Traian) îi transmite mai tânărului Lahovari: „Să ieșim în teren, demnitatea mă obligă!”
Din fericire, conservatorul de la „L’independente Roumaine” nu e atât de pătimaș, în consecință, îi trimite grabnic scuze celui pe care l-a ofensat, având grijă ca gestul său să fie auzit și văzut de mai mulți gazetari și politicieni, cunoscuți ai ambilor adversari. Tot din rândul lor s-au ales, în cele din urmă, și martorii la duel, pentru că Nicolae Filipescu rămâne de neînduplecat.
Spirit sportiv și mânuitor faimos al spadei în partidele de scrimă, el alege lancea ca armă a confruntării și își trimite emisari să anunțe data și ora duelului.
Directorul de la „Epoca” nu dorește o întâlnire în câmp deschis, ci preferă sala de tir și gimnastică, din mijlocul Capitalei, unde se antrena de obicei, în pofida obiecției martorilor din ambele tabere, care spun că locul e prea strâmt, distanța dintre spadasini prea mică, iar motivul încrucișării armelor – prea firav și nedemn de bărbați cu asemenea prestigiu în societate. Dar hotărârea e luată.
Cei doi rivali se întâlnesc și se înfruntă în doar două partide. Nicolae Filipescu e în avantaj: cunoaște bine locul și, în plus, e furios și avântat. Nu contează când i se atrage atenția că niciuna dintre normele reglementate în „Codul dueliștilor“ nu e respectată. „Nu fandează, ci sare de-a dreptul asupra adversarului său, iar ceea ce urmează nu e duel, ci un asasinat” – scriu ziarele timpului, adăugând că arma crimei se înfige douăzeci de centimetri în corpul lui George Em. Lahovari și îl doboară la podea.
Gazetarul de la „L’Independence Roumaine“ moare în câteva clipe, în brațele valetului său, adaugând o replică de vodevil: „Ils m’ont assassine!”
Nu e întâmplător că o spune în franceză, formulând totul la plural („m-au omorât!”), pentru că martorii lui Nicolae Filipescu sunt considerați complici, inculpați alături de el și condamnați la șase luni de închisoare.
Dar, pentru că directorul de la „Epoca” e un om bogat, influent și de neînlocuit în bunul mers al urbei, a fost grațiat mult mai repede de regele Carol I, iar omorul – sortit să rămână o bârfă de cafenea, ceea ce se și întâmplă cinci-șase ani, mai exact până în 1903, când văduva neconsolată a spadasinului ucis, prințesa Suțu-Lahovari, face nemuritoare drama duelului și figura soțului ei.
Prințesa Zoe Suțu, născută Alexandrescu, era fiica lui Nicolae Alexandrescu (fost cafegibașa la curtea lui Grigore al IV-lea Ghica), latifundiar și senator conservator, măritată la 18 ani cu George Emanuel Lahovari, iar după moartea acestuia, recăsătorită cu principele Alexandru Suțu.
„E ceva să te iubească o femeie într-atât încât să îți ridice monument”, crede Malagamba-povestitorul, iar când el își amintește aceste întâmplări auzite de mult, statuia cu fântână, comandată de pințesă celebrului sculptor Carl Storck, în memoria primului ei soț, George Em. Lahovari, se afla încă pe locul care îi fusese destinat, adică în fața Teatrului Regina Maria, devenit ulterior Teatrul de Operetă din București.
Când edificiul e demolat în 1986, din ordinul lui Ceaușescu, statuia dispare și se crede că e pierdută pentru totdeauna. La sfârșitul anilor 1990, Primaria Capitalei o regăsește dezasamblată și salvată de iubitori ai vestigiilor veacului trecut, așa că aprobă o investiție de 1.300.000 de lei pentru a o reda forului public.
În prezent, frumosul ansamblu sculptural își susține mărturia de dragoste în scuarul din fața blocului turn situat în Piața Națiunilor Unite, iar duelul care a cauzat moartea lui George Em. Lahovari, după o crâncenă rivalitate politică, e aproape uitat.
Dar tocmai pentru că iubirea dăinuie în fața morții sau măcar așa ar trebui să stea lucrurile în romane, în foiletoane și legende, despre pasiune și îndrăgostire va fi vorba și în episodul următor.
- Orașul ascuns (V). Sfioasa Ana (I) - 23 februarie 2020
- Orașul ascuns (II). Assan, călătorul - 14 septembrie 2019
- Orașul ascuns (I). Ne vedemla Mon Jardin! - 15 august 2019