E știut că doi oameni nu văd două lucruri la fel când stau pe terasa ori în grădina unui stabiliment și privesc spre lume. L-am lăsat pe Malagamba spre dimineață, în răcoarea de dinainte de răsărit, să numere umbrele printre trunchiurile platanilor din parcul Assan, în timp ce își lipea sufletul pentru o clipă de liniștea din chioșcul de la „Mon Jardin“.
Încheiam astfel episodul trecut, fără a crede însă că Bucureștiul se odihnea neapărat mai mult de câteva ore, cele care curgeau între dispariția stelelor și a lunii, care se topea de pe cer, și primele scrâșnete ale roților de pe caldarâm, plus strigătele zarzavagiilor și ale lăptarilor.
Malagamba, „îngerul tobelor” își întinde picioarele pe sub masă, își înalță bărbia în vânt. Sub primele raze, șosetele lui colorate, sub manșetele pantalonilor care abia de bat glezna, apar ca doi canari tineri, ascunși în pantofii cu talpă albă. „Ministrul se uită la mine”, își zice în gând toboșarul și surâde sub mustața subțire, știind că, de fapt, Lahovari nu se uită la nimeni și nu se mișcă. El e o statuie de bronz.
„Rusnacul e interesat de trecut”, se vorbește la „Mon Jardin”, fiindcă la cabaret vin tot felul de oameni să îl asculte, dar puțini știu că el nu e rus, ci basarabean și, mai nou, crai de București și artist în toată puterea cuvântului. Și ce vede Malagamba pe geam? Azi n-am mai vedea nici dacă am privi chiar prin ochii lui, fiindcă forfota aia s-a îmblânzit, iar de la Assani nu mai iese devreme automobilul și nici florăresele nu mai sunt, ca să îi vină în întâmpinare stăpânului, pentru prima floare.
Căci fie că se duce la moară, ori în oraș, Assan ăl bătrân cumpără un trandafir alb, ca să-l placă fetele. Sau așa se vorbește în cartier, deși trandafiri, lalele și crini are și el, puzderie, în parcul conacului. Tot ca el, mai târziu, a început să poarte un trandafir și primul născut, Călătorul, cel ce a lăsat un grădinar să se îngrijească de flori pe când el era plecat și umbla pe la Polul Nord, căci e primul român care a făcut înconjurul Pământului.
Malagamba nu i-a mai prins nici pe George-tatăl și nici pe Basil, fiul cel mai mare, ci doar un nepot care vine uneori la spectacole, povestește și, când stau apoi la un vin, îi spune de unchiu-său, de Bazil Assan și de George, cel din urmă – mort la doar patruzeci și șase de ani, după ce a adus în Obor, la Lizeanu, prima moară Siegel, cu abur, cum abia de erau și în Europa vreo câteva.
„Știi, Serghei, îi zicea, când vorbeau ei doi, cam pe la sfârșitul războiului, ruda mea a pus o mașinărie de la Viena într-o cetățuie de la Obor, pe care a construit-o înainte ca Bucureștiul să aibă destule cișmele, destul săpun și o făbricuță de cărămidă, măcar.”
Malagamba știa că nu minte, fiindcă o cunoștință a lui – acum moș de-a binelea, fost copil de ziare, pe urmă sergent – se afla în urbe când George Assan înfipsese cogeamite ceas nemțesc, exact ca un ochi, sus, în turn, în vârful silozului, de își potrivea orele și viețile după el toată Colentina.
Citește în ziar: „În 1946 Fabricele Assan dau de lucru la mai bine de 400 de muncitori din patru industrii: cereale, uleiuri, vopsele și chituri. Va fi în curând o sută de ani de când hornurile acestor fabrici au foc și produc pentru Capitală.”
De la tată la fii: băcanul, inginerul-aventurier și bancherul. Oameni cu vieți scurte și idealuri. George Assan-tatăl a venit din Moldova spre București, pentru o prăvălie de coloniale. Mărfurile lui s-au cerut și se vindeau bine. În 1866, când trăgea să treacă pe Styx, era, cum visase, un industriaș respectat, care măcina trei vagoane cu grâu pe zi, doar cu valțurile din moara lui, și a lăsat cu limbă de moarte să-i scrie pe piatra cavoului de la Bellu: „aici se odihnește G. Assan, fondatorul primei mașini cu abur din industria română, în 1853”.
Cei doi fii rămași au făcut școli înalte, de ingineri, unul la Paris și Montreaux, celălalt, mai mic, la Anvers, de-a ajuns bancher, în consiliul CEC-ului, proprietar de fabrici, ca tată-său, dar și șef al Camerei de Comerț. Amândoi au fost în America, înainte de primul război, ca să cumpere și să vadă utilaje mai noi, de-au adus pe Dâmbovița prese mari de ulei pentru pus în cratiță – de porumb, de rapiță și de floarea soarelui.
Baiatul cel mare, Bazil, cel cu roză la butonieră, ca taică-său, a plimbat la Șosea cea dintâi trăsură neîmpinsă de cai, un cupeu cu numărul 1, primul din București, care l-a umplut de invidie până și pe aviatorul Bibescu, sosit în automobil din Paris și silit să-și pună un înscris cu numărul zero la mașina lui franțuzească doar ca să nu fie mai jos ca industriașul.
În 1899, când se încheia veacul, inginerul Bazil, membru al Societății Geografice de la București, a pornit spre Nord, în Insula Urșilor și arhipelagul Svalbard, iar de-acolo spre Alexandria–Ceylon–Nagasaki–Tokio și San Francisco. La întoarcere, i-a cerut arhitectului Berindey un conac-castel, cu vitralii, oglinzi și piele de Cordoba, vis à vis de statuia lui Lahovari.
„Conacul e încă sub ochii mei”, vede toboșarul din chioșcul cabaretului „Mon Jardin”, „dar nu mai sunt oamenii și nici tihna din anii buni. Cinci saloane cu aur și stucaturi, precum și silozul, depozitele și moara cu valțuri au ajuns în ghearele celor care n-au muncit pentru ele” și nu spune mai mult, fiindcă Malagamba, artist cu parale mai puține în pungă, a fost într-un lagăr al Siguranței și îi știe pe comuniști. Nu vorbește tare despre dușmani. „Au luat totul de la Assani și, când n-a mai fost mare lucru de luat, au trântit o crâșmă de lux în grădina lor cu platani, iar acum conacul și ce a mai rămas, proprietăți de Stat, au ajuns să fie Casa Oamenilor de Știință”.
„Tu ce crezi, ministre, de asta?”, se preface iar că vorbește cu Lahovari, cel care arată, impunător, cu mâna lui dreaptă, spre calea cea largă a Dorobanților, iar dacă ilustrul îi răspunde sau nu, vom ști numai în episodul care urmează.
VEZI
- Orașul ascuns (V). Sfioasa Ana (I) - 23 februarie 2020
- Orașul ascuns (II). Assan, călătorul - 14 septembrie 2019
- Orașul ascuns (I). Ne vedemla Mon Jardin! - 15 august 2019