| Un material de Dana Buzura |
Puterea din România oferă imaginea unor rituri diversificate, uneori cu accente hilare, alteori aproape exotice, derulate atât în rândul deţinătorilor puterii politice, cât şi în rândul celor care aspiră la câştigarea acesteia. Spectacolele pe care le oferă au, de cele mai multe ori, în spatele lor staff-uri formate din ideologi şi teoreticieni care realizează regii şi strategii complicate. Se urmăreşte astfel atingerea unor resorturi emoţionale profunde ale populaţiei şi, prin aceasta, influenţarea deciziei de vot.
De câteva mii de ani încoace, omul a încercat să-şi impresioneze semenii fie pentru a le obţine bunăvoinţa, fie pentru a-şi menţine puterea sau pentru a accede în ierarhiile de putere. În jurul acestor dorinţe s-au construit rituri, ritualuri, strategii de imagine, care se perpetuează în timp. Structura, scopul şi actanţii sunt în general aceiaşi. S-au diversificat şi s-au modernizat în timp doar mijloacele de punere în scenă.
Structurat pe două paliere, prezentul studiu conţine o analiză din perspectivă teoretică a riturilor din sistemul puterii, cu tot ce cuprind acestea ca forme de manifestare, şi o aplicaţie pe „scena puterii” din preajma alegerilor prezidenţiale din 2009.
Cuvinte cheie: rit, ritual, simbol, mit, putere, campanie electorală
Viața fiecărei comunități, a fiecărui individ se desfășoară după reguli și tipare, mare parte dintre ele fiind rituri și ritualuri, derulări ale unor înșiruiri de simboluri și de înțelesuri, mai mult sau mai puțin evidente la o primă privire. În contemporaneitate, când viața politică a căpătat conotații și dimensiuni nebănuite, când bătălia politică se dă în cele mai diverse și sofisticate moduri, rolul ritualului a crescut semnificativ, acesta fiind un element de manipulare a publicului, cel mai adesea folosit în campaniile electorale, în scopul maximizării rezultatului votului.
În prezent, un participant neavizat la un eveniment politic va fi şocat de solemnitatea unor gesturi şi de reprezentarea lor secvenţială în cadrul unei ceremonii special pregătite în acest scop. Nefiind în posesia unei chei de decodificare a acestor secvenţe, el va avea impresia că participă la un spectacol omagial. Nu îşi va da seama că se află în prezenţa unor „reguli de conduită socială” cu finalităţi precise pentru ordinea sau regimul politic. Aceste reguli de conduită socială sunt riturile şi manifestarea lor concretă – ritualurile.
Componentă permanentă și certă a vieții politice, ritul reprezintă un mijloc prin intermediul căruia oamenii politici încearcă să-și câștige dreptul de a conduce, iar cei aflați la putere urmăresc menținerea ei și întărirea autorității. Cetăţenii unui stat modern, prin participarea la ritualuri, se identifică în mod perfect cu forţele politice care îi guvernează. Aceste forţe pot fi percepute doar prin reprezentarea simbolică. Ritul politic este un mijloc de a înţelege ce se întâmplă în contemporaneitate şi de a simplifica universul în scopul de a-l pătrunde şi stăpâni cât mai mult cu putinţă.
Campania electorală, cu toată gama ei de manifestări: pre-campania, acțiuni publice, lansări de candidaţi, ieşirile candidaţilor în media, atacarea (directă sau indirectă) a contracandidaţilor, confruntarea dintre candidaţi nu înseamnă altceva decât punerea în scenă a unei serii de ritualuri şi simboluri, care capătă uneori dimensiuni şi forme nebănuite. Ca urmare, campania poate fi definită ca fiind cel mai evident rit al puterii, cu o importantă componentă manipulatorie, menită să obţină efecte, care sunt traduse în votul electoratului.
Deși sunt omniprezente, riturile politice nu s-au bucurat de atenția prea mare a specialiștilor. Puţini sunt cei care recunosc importanţa ritului pentru politica de tip modern, el fiind adesea identificat cu religia. Însă, pentru un antropolog, nimic nu poate fi mai relevant decât desprinderea unui fir comun ritualului și politicii. Un număr semnificativ de antropologi au subliniat complementaritatea ritului cu mitul în procesele de legitimare și de actualizare a ordinii politice. Elita politică foloseşte ritualul pentru a-şi legitima autoritatea, iar rebelii ripostează cu rituri de delegitimare.
Toate personajele care populează scena politică se folosesc de rituri pentru a promova o bază politică pentru semenii lor. „Prin intermediul ritualului politic ni se dă ocazia să înţelegem ce se întâmplă în lume, fiindcă trăim într-un univers ce trebuie simplificat în mod drastic, dacă vrem să-l înţelegem.”1
Între rit şi mit există o strânsă relaţie. Ritul precede mitul, poate fi concomitent cu el sau îi poate succede. În toate aceste cazuri, ritul participă la dramatizarea mitului şi a elementelor lui de bază. Antropologii defineau ritul ca pe o activitate repetitivă, standardizată din punct de vedere cultural, cu un caracter primordial simbolic, efectuată în scopul influenţării acţiunilor umane (sau cel puţin, permiţându-le să înţeleagă mai bine locul lor în lume) şi fiind de domeniul supranatural. Durkheim oferă cea mai timpurie şi mai exhaustivă înţelegere ştiinţifică a ritului, în conexiune cu practica religioasă, care la rândul ei, credea el, împarte lumea în două categorii: sacru şi profan. Riturile, afirmă el, sunt reguli de conduită care îl învaţă pe om cum să se comporte în prezenţa obiectelor sacre.
Dramele rituale sunt adeseori manifestări ale politicului. Ritul structurează imaginarul politic într-un ansamblu coerent şi îi relevă temeiurile. În majoritatea ţărilor, campaniile electorale necesită montarea de către candidaţi a unor astfel de producţii dramatice şi se impune mediatizarea acestora pentru a fi recepţionate de către alegători. Ritualurile îşi schimbă forma, înţelesul simbolic şi au un efect social diferit; noi ritualuri se nasc şi altele vechi mor. Calitatea dramatică a ritualului nu se reduce la crearea de roluri bine conturate, ci asigură şi un conţinut emoţional. Aşa cum emoţiile sunt manipulate la teatru de o varietate de stimuli, lumină, culoare, gest, mişcare, voce etc., tot aşa aceste elemente, şi nu numai acestea, dau ritualului capacitatea de a genera emoţii puternice. Simbolul stabileşte corespondenţe ideative şi afective între obiecte, semne, gesturi, sunete şi cuvinte în actele de creaţie culturală. Simbolul camuflează şi codifică; dezvăluie şi relevă o categorie a inteligenţei umane, interpenetraţia realului cu irealul, pluridimensionalitatea experienţei totale.
În „Mesajul subliminal”, Doina Ruşti vorbeşte despre simbol ca fiind un limbaj la îndemâna tuturor membrilor unei comunităţi şi inaccesibil străinilor. Simbolul închide în sine un secret şi complicitatea celor care îl cunosc, de aceea descifrarea oricărui simbol presupune participarea la taina iniţială, intrarea într-un cod, descoperirea unor mentalităţi conservate în acel simbol, atitudini şi gânduri care au evoluat sau care s-au păstrat întocmai, iar uneori, care există doar prin atestare simbolică. Simbolurile recompun schema gândirii arhetipale, iar cercetarea lor sintetică, prin găsirea tuturor relaţiilor dintre ele şi mai ales prin descoperirea rădăcinii lor, conduce la natura intimă şi adevărată a fiinţei.2
Miturile tradiţionale şi miturile moderne nu se deosebesc din punctul de vedere al structurilor. Diferenţa majoră apare datorită sistemului de diseminare. Miturile tradiţionale se construiau într-o perioadă relativ îndelungată şi se transmiteau prin viu grai în povestiri rostite mai mult sau mai puţin ritualic, în circumstanţe bine determinate (sărbători, târguri). Miturile moderne interacţionează în primul rând cu mass-media. Mare parte din construcţia lor se datorează acesteia, iar diseminarea lor se face aproape în totalitate prin aceasta.
Potrivit explicaţiei dată de Bogdan Teodorescu, „propaganda, manipularea, comunicarea instituţională, persuasiunea şi strategiile de imagine nu s-au născut nici în sânul bisericii catolice, nici în teribila ascensiune a statelor totalitare, nici în timpul mega-campaniilor prezentului. Ci cu aproape cinci mii de ani în urmă în valea Nilului, acolo unde, pentru prima dată, oamenii au crezut şi au urmat un simbol generat de o structură administrativă, simbol care a fost folosit de un grup dominant pentru a-şi menţine şi perpetua puterea.”3
În Antichitate, Confucius a intuit importanţa ritualului pentru conservarea ordinii sociale prin intermediul unui ansamblu de norme care direcţionează conduita socială, preamăreşte tradiţia şi tinde la înfăptuirea „omeniei”. Nazismul este cel mai evident caz de identificare a politicii cu ritualul.
Orice familie, orice asociaţie sau colectivitate simte nevoia să îşi reafirme periodic încrederea în valorile şi sentimentele de bază care să reamintească semnul existenţei, să întărească sentimentul de identitate şi de coeziune internă. O asemenea reafirmare a solidarităţii în jurul valorilor de bază ale comunităţii angajează fiecare participant şi are loc în cadrul unor ceremonii organizate unde, prin repetarea unor gesturi solemne, se urmăreşte obţinerea efectului scontat. Din această perspectivă, ritualurile politice au ca scop să legitimeze o nouă putere, un nou regim sau un nou lider, sau să inoculeze în rândul participanţilor credinţa în societatea lor sau în valorile de grup. Riturile religioase se pot transforma în rituri politice prin „inversiune” sau „conversiune”, iar relaţia dintre sacru şi putere prelungeşte relaţia dintre divinitate şi credincioşi prin intermediul unor practici pseudo-religioase.
Ritualul este extrem de valoros pentru organizaţiile ierarhice, în activitatea de informare asupra naturii relaţiilor prin care se impune puterea. Prin manipularea ritualului se poate augmenta puterea indivizilor, tot aşa cum incompetenţa şi ignorarea ritualului le poate diminua puterea. Acolo unde puterea este cea mai concentrată, întâlnim cele mai dramatice exemple privind importanţa ritualului. Ritualurile proliferează în perioadele de criză politică sau de schimbare a ordinii politice şi se aseamănă ca formă cu riturile de instituire sau de trecere. Ca structură, ele se aseamănă cu o credinţă religioasă care reclamă devotament, solidaritate şi sacrificiu în jurul unei valori sau realităţi sacre: patrie, democraţie, monarhie, republică unitate naţională.
Comunicarea de mesaje prin dramatizarea ritualului este mult mai eficace decât informarea prin declaraţii verbale. Chiar mai mult, în multe situaţii, exprimarea verbală directă a diferenţelor de statut dă naştere mai degrabă la nemulţumiri printre cei de rang inferior decât exprimarea aceluiaşi mesaj prin intermediul ritualului.
Tipologii
Ritualul îşi îndeplineşte menirea de a informa nu numai despre relaţiile de putere din cadrul elitei politice, dar şi dintre cei puternici şi cei lipsiţi de putere. Una din cele mai uzitate clasificări ale riturilor politice contemporane este cea care le împarte în rituri consensuale şi rituri de confruntare. Din prima categorie fac parte riturile de inaugurare şi riturile aniversare (sau comemorative). Din a doua categorie fac parte riturile de încorporare şi riturile electorale. Ambele categorii de rituri presupun anumite principii de succesiune a unor operaţii care constau în decuparea sau asamblarea secvenţelor ritualice şi anume repetiţia şi fărâmiţarea (dezasamblarea). Toate categoriile de rituri presupun următorii actanţi: 1) organizatorii; 2) actorii; 3) publicul (spectatorii).
Inaugurarea unui edificiu public, de exemplu, este un excelent prilej pentru un preşedinte sau un prim-ministru să-şi îmbunătăţească imaginea sau să câştige încrederea populaţiei. Ea se compune din următoarele secvenţe: marcarea simbolică a spaţiului (pavoazarea cu drapele, buchete de flori etc.); prezenţa camerelor de luat vederi, ceea ce indică faptul că un eveniment important se va produce; prezenţa notabilităţilor centrale şi locale (ministrul de resort, prefectul judeţului, primarul localităţii); prezenţa unui numeros public; alocuţiunea de bun venit; tăierea panglicii inaugurale; alocuţiunea oaspetelui de onoare. Unele din aceste secvenţe pot lipsi sau pot fi inversate, însă esenţial este ca evenimentul organizat, prin forţa sa emoţională, să devină o „capcană a gândirii” pentru publicul spectator prin orientarea percepţiei sociale.
În ceea ce priveşte ritualurile aniversare sau comemorative, ele conţin potenţialul emoţional cel mai ridicat. Acestea articulează emoţia pe conştiinţa identităţii colective, regăsită sau recuperată, pe legăturile sacre ale memoriei sociale. Un exemplu elocvent este sărbătorirea Zilei Naționale a României – zi cu înțelesuri multiple și profunde, cu o uriașă încărcătură emoțională. Această zi este un prilej nu doar de sărbătoare pentru oamenii politici, ci și de participare la un ritual din care pot extrage capital de imagine, în special datorită emoției colective, asocierii imaginii cu cea a armatei, prin identificarea cu valori fundamentale ale poporului român. Elementele de simbolistică țin de prezența mulțimii, a șefului statului, de intonarea imnului, de drapelul naţional, de depunerea de coroane de flori, de defilarea armatei.
În imaginarul colectiv, armata reprezintă expresia bărbăţiei unui popor, simbolul luptei pentru apărare, un garant al integrităţii naţionale. De asemenea, uniformele, drapelele naţionale, drapelele de luptă ale marilor unităţi, pasul cadenţat sunt reprezentări simbolice prin care se creează şi re-creează acea stare de graţie a regenerării unei naţiuni şi face din emoţia participanţilor o premisă a identităţii colective, a conştiinţei naţionale.
În cadrul comunicării politice, mai mult decât în celelalte rituri de trecere, riturile funerare au un impact deosebit în legitimarea puterii politice. Între putere şi moarte există un raport mai profund decât îl poate evidenţia un rit de trecere. Dimensiunea metafizică a morţii, ca blocare brutală a funcţiilor vitale ale unui organism, lezează caracterul integrator şi dominant al puterii. Moartea unui lider politic sau a unei personalități a vieții publice constituie un prilej oportun de creare a consensului şi a legitimităţii în jurul unei organizaţii, mai ales dacă aceasta se află într-un proces accelerat de eroziune. Prin ritual se realizează un veritabil proces de transfer de legitimitate de la cel dispărut la noul ales, o contagiune mitico-magică a voinţei de unitate internă a organizaţiei şi a eredităţii politice. Spre exemplu, la moartea liderului ţărănist Corneliu Coposu, la căpătâiul său s-au perindat inclusiv marii săi adversari politici. Aici este vorba de un transfer inconştient de imagine, dinspre un lider spiritual legitimat într-o lume politică plină de frivolităţi.
Politica se exprimă prin simboluri, aceste fiind importante în comunicare prin sensurile ascunse în ele, care pot fi percepute şi decriptate, dar şi prin diversitatea domeniilor în care apar. Simbolistica este un limbaj care se adresează iniţiaţilor. Fiecare semn închide un potenţial nedefinit de sens. Nu există ritual şi nici ritualuri politice fără medierea simbolică a realităţii. Prin faptul că simbolurile ascund şi relevă acelaşi timp, că exprimă „vraja nepătrunsului ascuns”, ele sunt o punte de legătură între realitatea fizică şi cea imaginară.
Este imposibil să avem relaţii sociale fără evenimente de ordin simbolic. Prin simbolism ne dăm seama cine este puternic şi cine este slab în politică, iar prin manipularea simbolurilor cei puternici îşi întăresc autoritatea. Realitatea politică este în mare măsură expresia unor modalităţi simbolice, aşa cum şi-au dat seama mulţi candidaţi pentru funcţii politice. Crearea unui simbol, sau mai degrabă identificarea cu un simbol popular, poate deveni o unealtă foarte potentă în obţinerea şi menţinerea puterii, fiindcă trăsătura esenţială a simbolicului este zămislirea realităţii.4
Unii analişti politici au mers până într-acolo încât au afirmat că oamenii trăiesc într-o „lume de vis”, o lume a iluziei. Ei fac distincţie între lumea reală şi tărâmul fantomatic al simbolului.
Ritualul este una dintre modalităţile prin care organizaţiile impun viziunea pe care o au despre ele însele şi prin care oamenii se raportează la acestea. Susţinând o organizaţie, omul se susţine pe el însuşi. Pentru mulţi analişti, rezultatul de natură politică determinat de ritual duce în primul rând la legitimarea sistemului existent şi a deţinătorilor puterii din cadrul acestuia. Durkheim este primul care susţine această teză. Peste tot în lume, oamenii au tendinţa de a sacraliza climatul social politic în care trăiesc. Liderul politic care urmăreşte să dea publicului impresia că este un campion al justiţiei, al dreptăţii şi al bunăstării majorităţii are cele mai multe şanse de a lăsa o impresie de durată dacă recurge la o ilustrare dramatică a propriei imagini, decât dacă şi-ar expune intenţiile printr-o simplă alocuţiune. Apariţia lui trebuie să fie încărcată de simboluri adecvate, ajutat de o echipă de actori colaboratori. Astfel, deţinătorii puterii sau cei care aspiră la putere încearcă să propage viziunea unei eventualităţi politice pe care şi-o doresc nutrită de către majoritatea populaţiei. Momentul dramatic nu numai că pune în scenă o posibilă viziune a acestei eventualităţi, dar în acelaşi timp, declanşează o reacţie emoţională care înlesneşte asocierea noţiunilor de bine şi rău cu elementele acestei viziuni.
Prin ritual, oamenii îşi formează o idee despre ceea ce ei consideră că este o instituţie politică adecvată, despre ce calităţi ideale trebuie să aibă un lider politic, şi în ce măsură lumea în care trăiesc corespunde acestor norme. Înţelegerea politicului este mediată de simboluri, iar ritualul, ca o formă potentă de reprezentare simbolică, este o unealtă valoroasă în construirea unei realităţi politice.
Reprezentarea rituală a realităţii politice.
Ritualul în lupta pentru susţinerea puterii
Ca formă importantă de activitate simbolică, ritualul ne structurează experienţa, ne ghidează percepţiile şi ne canalizează interpretările acestor percepţii. Prin ritual, ca de altfel, în general prin cultură, nu numai că lumea din jurul nostru se conturează semnificativ, dar în acelaşi timp trăim senzaţia că logica pe care o percepem nu este propria noastră creaţie culturală, ci o logică inerentă lumii exterioare. În mod paradoxal, ceea ce este persuasiv în ritual este felul în care descurajează gândirea critică.
Riturile bine puse în scenă sunt importante şi pentru carierele politice ale primarilor marilor oraşe, ale căror destine depind de succesul punerii în scenă a evenimentelor rituale.
Simbolurile au o istorie de asociaţii emoţionale şi cognitive. Parţial, forţa lor vine din trecut: din amintirile copilăriei legate de acestea, de sentimentele unei solidarităţi de odinioară şi de felul în care simbolurile au ajutat la definirea identităţii cuiva şi la înţelegerea realităţii.
Prin folosirea în mod repetat a unei game limitate de simboluri semnificative, deseori asociate cu fervoarea emoţională, ritualul devine un agent formativ decisiv al convingerilor politice. Realitatea politică ne este prezentată în primul rând prin intermediul ritualului, iar convingerile noastre sunt reafirmate ulterior prin expresii colective ce survin în mod regulat.
Lupta pentru poziţionarea rituală este foarte actuală. Percepţia publicului este extrem de importantă pentru politicieni, fiindcă nu există un context mai redutabil pentru impunerea unei imagini semnificative decât ritualul politic. Dacă în anumite societăţi restrânse liderii apar în riturile publice numai după ce şi-au vopsit corpul în culorile adecvate, şi-au aranjat părul de o manieră adecvată şi s-au îmbrăcat în straiele potrivite ocaziei, la fel procedează politicienii americani atunci când se machiază, se tund îngrijit şi îşi selectează îngrijit hainele în care vor apărea la ceremonii.
Nu numai că politicianul se zbate să devină centrul atenţiei în cadrul unei ceremonii politice, dar în acelaşi timp caută să se folosească de acele simboluri care îi pot conferi o aură de legitimitate în ochii publicului. Contează spectacolul cu public, nu platforma politică propusă. Cea mai mare dramă socio-politică şi cea mai elaborată formă de competiţie rituală din politică are loc la fiecare patru ani cu ocazia alegerilor prezidenţiale. Metafora călătoriei însoţeşte întreaga aventură a alegerilor: campania cu pelerinaj. Populaţia are şansa da a-l cunoaşte pe candidat prin intermediul apariţiilor supraritualizate, iar candidatul se foloseşte de rituri pentru a promova imaginea care doreşte să fie percepută despre el însuşi, în contrast cu imaginea pe care o zugrăveşte despre competitorii lui. În acest scop, apelul la simboluri, în scopul definirii anumitor emoţii, este crucial.
Platforma politică este eclipsată de punerea în scenă, de steguleţe, limuzine, sărutatul copiilor, o gură de mâncare luată în timpul băilor de mulţime, un costum popular îmbrăcat la o serbare câmpenească, apariţii cu casca de protecţie pe schele, plimbatul prin lanul de porumb cot la cot cu agricultorii (de preferinţă îmbrăcat în haine de lucru). Prin intermediul acestor socio-drame, politicienii încearcă să impună o imagine publică despre ei înşişi, aceea de bastioane ale moralităţii şi de slujitori neobosiţi în serviciul binelui public.
Rituri româneşti de câştigare şi menţinere a puterii. Campania şi pre-campania electorală din 2009
Riturile turistice
Din categoria riturilor de menţinere şi consolidare a puterii sau de demonstrare ostentativă a acesteia fac parte şi vizitele de lucru ale miniştrilor la diverse obiective. Transformarea în eveniment a unor vizite de lucru, care fac parte de fapt din atribuţiile de serviciu fireşti, reprezintă un rit cu substrat electoral. Un exemplu elocvent este minivacanţa de 1 Mai 2009 a ministrului turismului, Elena Udrea.5 Aceasta, îmbrăcată în alb, călare pe un cal alb, pe malul mării, recompune o imagine de basm. Apar aici o serie de imagini şi simboluri prin care se încearcă transmiterea unor mesaje subliminale telespectatorilor: culoarea albă şi părul blond al Elenei Udrea sugerează similitudinea cu eroinele pozitive din basme. Calul alb este un alt element care apare frecvent în basme. De altfel, multe din vizitele obişnuite ale ministrului turismului se transformau în adevărate spectacole, mediatizate excesiv. Aducerea unui mare număr de jurnalişti în scopul mediatizării evenimentului conferă, în ochii spectatorilor şi a telespectatorilor, un plus de importanţă evenimentului, chiar dacă acesta este unul banal. Potrivit lui Chevallier, albul este „culoarea candidatului”. Candidaţii la funcţiile publice se îmbrăcau în alb. „Este o culoare de trecere, în sensul în care se vorbeşte de rituri de trecere: el reprezintă chiar culoarea privilegiată a acestor rituri prin care se înfăptuiesc mutaţiile fiinţei, potrivit schemei clasice a oricărei iniţieri: moartea şi renaşterea.” 6 Calul are o simbolistică legată atât de focul care nimiceşte şi triumfă, cât şi de apa care hrăneşte şi îneacă, fapt care proiectează în percepţia publicului o imagine pozitivă a celei care călăreşte pe calul alb, pe malul mării. În basmele româneşti, calul alb este întotdeauna „vehiculul” purtător al eroului pozitiv. Caii sunt simboluri solare, sunt cei care trag carul soarelui. „Solar, înhămat la carul astrului, calul alb devine imaginea frumuseţii desăvârşite, prin dominaţia spiritului. Este un simbol al măreţiei.”7
Portul popular
Îmbrăcarea în portul popular din zonele pe care le vizitează face parte din programul multor oameni politici, fie că sunt din partidul care guvernează, fie că sunt din partidele care aspiră la putere. Adoptarea portului popular al acelei zone şi „defilarea” prin mijlocul mulţimii cu acest port este o încercare de integrare în societate, în mediul respectiv, un mod de a se considera „de-al lor”, „de-al locului”. Ziarul „Adevărul” scria în 3 mai 2009: „Preşedintele Traian Băsescu şi soţia sa Maria au fost astăzi Huta Certeze, din Satu Mare, la serbarea câmpenească Sâmbra Oilor. Ei au primit costume tradiţionale din Ţara Oaşului, fiind întâmpinaţi cu colaci, sare şi pălincă. După ce au fost întâmpinaţi de oficialităţile locale, şeful statului a dansat cu interpreta de muzică populară Maria Tripon, iar soţia sa cu primarul din Certeze.” 8
Cântecul, dansul, munca
La o serbare câmpenească din Teleorman – în 2 iunie 2009 – Emil Boc cântă pe scenă un cunoscut cântec popular „Puşca şi cureaua lată”, împreună cu cântăreaţa de muzică populară Maria Dragomiroiu.9 El este protagonistul mai multor demonstraţii de acest fel: cioplitul lemnelor, dirijatul fanfarei, cositul şi mâncatul unui prânz în câmp etc., toate etalate în scopul de a-şi demonstra lipsa de formalism şi dezinhibiţia. Scopul acestor demonstraţii este crearea imaginii unui premier „din popor”, apropiat de oameni, nesofisticat. Crearea senzaţiei apropierii de popor este unul din tertipurile electorale ale multor oameni politici. Majoritatea candidaţilor de la funcţii importante în stat, din perioada supusă analizei, au dansat împreună cu alegătorii: Traian Băsescu, Ion Iliescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Elena Udrea, Emil Boc, Ludovic Orban, Mircea Geoană etc. Dansul este celebrare, este limbaj. „Acolo unde cuvintele nu mai sunt de ajuns apare dansul. Dansul exprimă şi celebrează identificarea cu ceea ce este nepieritor. Astfel sunt toate dansurile primordiale, toate dansurile considerate sacre. Tot astfel sunt, în viaţa profană, toate dansurile populare sau savante, elaborate sau improvizate, individuale sau colective, care caută mai mult sau mai puţin o eliberare în extaz, fie că aceasta se limitează la trup, fie că este mai sublimat. Caracterul structurat al dansului, ritmul său, reprezintă scara prin intermediul căreia se realizează eliberarea. 10
Inaugurările şi tăierile de panglici
Inaugurările, cu toată gama de manifestări aferente, sunt unele dintre cele mai frecvente rituri ale puterii actuale. Spre exemplu, în 13 noiembrie 2010, presa prezintă ca spectaculos un eveniment devenit aproape banal, tocmai datorită frecvenţei cu care s-a apelat la el: premierul Emil Boc împreună cu ministrul Transporturilor, Anca Boagiu, au mai inaugurat 10 km de autostradă. „Emil Boc a inaugurat sâmbătă încă 10 kilometri ai Autostrăzii (A3), între Turda şi Câmpia Turzii, după care s-a urcat la volanul unei maşini Dacia Duster pentru a testa tronsonul finalizat, alături de ministrul Transporturilor, Anca Boagiu. Boc a tăiat panglica alături de ministrul Transporturilor Anca Boagiu, la intrarea pe A3 dinspre Câmpia Turzii, şi a ascultat detalii privind lucrarea din partea reprezentantului constructorului.”11 Asemenea inaugurări au loc frecvent şi la fel de frecvent şi de spectaculos sunt mediatizate de presa favorabilă. Scopul mediatizării excesive şi al punerii unei banalităţi într-o lumină spectaculoasă este sugestionarea în rândul publicului a imaginii unor guvernanţi activi, competenţi, preocupaţi de realizarea unei infrastructuri puternice. De fapt, finalizarea unor tronsoane foarte mici de autostradă face parte din normalitate, iar inaugurarea cu fast nu se justifică.
Lansarea candidaturii
Lansarea candidaturii este unul dintre cele mai somptuoase şi ostentative rituri ale puterii actuale. Fiecare candidat încearcă să deruleze un spectacol cu cât mai multe simboluri şi mesaje subliminale. Se desfăşoară sub semnul opulenţei de mijloace, resurse şi simboluri. Lansarea candidaturii se anunţă de regulă cu mult timp înainte, fără a se preciza iniţial data şi locul exacte, tocmai pentru a alimenta curiozitatea şi suspansul. Spaţiile unde se desfăşoară lansarea sunt de obicei săli, aule, amfiteatre cu capacitate mare, pentru a putea suporta un număr cât mai mare de invitaţi din toată ţara. Lansările demarează cu mitinguri de amploare, prin declaraţii solemne, prin strategii teatrale foarte bine puse la punct. Nu lipsesc difuzoarele de unde se aude imnul partidului, aşezarea pe scenă a personalităţilor partidului în ordinea importanţei ierarhice, discursurile fulminante, aplauzele, împodobirea sălii în culorile partidului etc.
Spre exemplu, Traian Băsescu a anunţat – aparent intempestiv – că s-a decis să candideze pentru al doilea mandat. Declaraţia a avut loc în precampania din 2009, la un miting la Sânicolaul Mare – în judeţul Arad, când un bătrân din mulţime îl provoacă să-şi depună candidatura. Personajul este foarte bine ales, pentru că îngemănează în imaginea sa o serie de simboluri generatoare de încredere: om bătrân, cu părul alb, îmbrăcat sobru, cu un discurs simplu. Bătrâneţea este un semn de înţelepciune şi virtute şi reprezintă un transfer de încredere şi respect în rândul publicului.
Candidatul PD-L la Primăria Baia Mare, la alegerile din 2008, Corin Cherecheş şi-a lansat candidatura într-un loc considerat simbolic pentru oraş – Câmpul Tineretului. Însoţit de personalităţile PD-L Maramureş, aranjate în semicerc, având în spate Muzeul de Etnografie, candidatul şi-a prezentat echipa şi o mare parte din membrii acesteia au ţinut scurte discursuri de susţinere. Toţi cei prezenţi acolo purtau însemnele partidului. Fotografia şi filmarea sunt făcute dintr-o perspectivă imagistică prin care se accentuează grandoarea evenimentului.12
Pentru a-şi lansa candidatura la Primăria Baia Mare, independentul Mircea Dolha s-a deplasat de la sediul primăriei până în centrul oraşului, însoţit de familie şi de un grup de cetăţeni îmbrăcaţi în violet, culoare cu o simbolistică electorală devenită importantă: aceea de a intimida adversarul şi de a aduce victoria.13
Depunerea candidaturii
În mod firesc, dacă nu s-ar fi transformat în rit, un asemenea demers ar trebui să dureze câteva minute. Concret – depunerea candidaturii constă în predarea listelor cu semnături birourilor electorale, chestiune care durează efectiv câteva minute, însă spectacolul de dinainte şi de după depunere face, de obicei, obiectul unor talk show-uri ample. Staff-ul fiecărui candidat – format întotdeauna din personalităţi politice, din reprezentanţi cu notorietate ai societăţii civile, din tehnocraţi şi din membrii familiei sunt cei care îi însoţesc pe candidaţi la depunerea candidaturii. Se marșează mult pe ideea transferului de notorietate de la personalitățile aduse, pe ideea de familist al candidatului etc. Declaraţiile celor care însoţesc candidaţii, descrierea decorurilor de către reprezentanții presei, comentariile analiştilor politici, toate la un loc pot să dureze ore în şir. Presa favorabilă unui anumit candidat va comenta mult pentru a-i face publicitate pozitivă, presa ostilă va critica mult, pentru a decredibiliza. Cert este că, în ambele cazuri, telespectatorilor li se vor oferi multe ore de informaţii şi comentarii şi implicit mesaje electorale, pe toate canalele media legate de aceste evenimente. În riturile puterii actuale, presa are un rol decisiv. Cu ajutorul ei se poate da grandoare unui eveniment aparent banal sau care, în mod firesc, n-ar necesita prea multă mediatizare. Important de punctat este faptul că toate aceste puneri în scenă sunt create în laboratoarele de partid, sunt opera strategilor de campanie care adesea se folosesc de presă, fără ca aceasta să realizeze în totalitate că este parte a unor rituri ale puterii.
Candidatul USL la Primăria Baia Mare, la alegerile din 2011, Cătălin Cherecheş şi-a depus candidatura la Biroul Electoral Judeţean, după care, însoţit de personalităţi ale PSD şi PNL şi de un grup de susţinători – tineri şi pensionari – s-a deplasat în faţa Prefecturii Maramureş. Acolo a rostit discursul de lansare a candidaturii. Au fost prezenţi tineri şi bătrâni împreună cu candidatul, pentru ca electoratul de toate vârstele să se simtă reprezentat. Filmarea era realizată în aşa fel încât clădirea primăriei să se vadă în perspectivă, pentru a proiecta imaginea sa pe cea a primăriei, astfel încât să sugereze alegătorilor care va fi viitorul său loc de muncă.14
Crin Antonescu îşi depune candidatura pentru Preşedinţia României la alegerile din 2009 însoţit de o serie de membri marcanţi ai PNL, cu toții persoane publice, legitimate cultural şi politic. S-a marșat atunci pe declarații moderate care să inducă senzația de siguranță, bun-simț, accentuându-se legătura cu unul dintre mesajele campaniei: România bunului-simț.
Mitingurile electorale
Mitingurile electorale sunt puneri în scenă de anvergură, cu regii complexe, la care se adună mii de susţinători. Fiecare partid caută să le organizeze cât mai solemn şi mai grandios pentru a impresiona electoratul, pentru a da o senzaţie de putere cât mai accentuată. În campania electorală la prezidențialele din 2009 este prezentat spre exemplu mitingul candidatului Mircea Geoană la Ploiești, unde Sala Sporturilor a fost neîncăpătoare pentru publicul numeros. Tinerii activiști au făcut pregătirile pentru venirea oficialilor, împărțind stegulețe și banner-e cu mesajul „Învingem împreună. Mircea Geoană, preşedinte!” La finalizare pregătirilor a venit candidatul însoțit de „greii” partidului, în timp ce în boxe suna imnul PSD. Invocând metafora călătoriei, liderul județean al partidului a ținut un discurs fulminant, spunând: „Pornim marşul triumfal asupra Cotrocenilor! Vulturul care pleacă de aici va merge din primărie în primărie şi din oraş în oraş şi la 7 decembrie se aşează la Cotroceni”. L-a ironizat pe contracandidatul său și a recitat din Eminescu, în timp ce pe cele două plasme din sală se proiectau spoturile electorale cu Mircea Geoană.15 Aici avem de-a face, pe lângă legitimarea candidatului, prin compararea sa cu personalități importante ale literaturii românești, şi cu un demers de delegitimare a contracandidatului său – Traian Băsescu. Acesta este comparat cu eroi negativi ai istoriei. Pregătirea, desfăşurarea şi tensionarea în cescendo a evenimentului conţin toate ingredientele unui scenariu tipic de rit politic: solemnitatea, asistenţa numeroasă, discursurile fulminante, mesajele discursurilor, acuzaţiile şi comparaţiile pentru adversarii politici, decorarea sălii, emoţia candidatului, invocarea religiei, pornirea simbolică a călătoriei electorale dintr-un judeţ care este un fief al PSD.
Congresele partidelor politice
Congresele au devenit în timp spectacole extrem de importante, cu o mediatizare excesivă, precedate de adevărate campanii pentru competitorii la funcțiile din partid. Fastul, muzica solemnă, imnul partidului, simbolurile şi culorile partidului, aducerea unui număr cât mai mare de delegaţi, pentru ca sălile să fie pline, discursurile, transmisiile directe pe posturile de ştiri – toate sunt elemente de rit. Spre exemplu, Congresul PNL din martie 5-6 martie 2010 a fost mediatizat integral pe cele două posturi naţionale de ştiri – Realitatea TV şi Antena 3 –, prin aceasta dându-se note suplimentare de solemnitate şi importanţă. Locul ales – Palatul Parlamentului –, organizarea unor studiouri de ştiri ad-hoc, pentru transmiterea fiecărui moment, mai mult sau mai puţin important al congresului, au contribuit la conturarea unui eveniment cu alură de rit. În pauzele lucrărilor, au fost luate interviuri delegaţilor, s-au prezentat ştiri şi imagini de culoare, pe la studiourile improvizate s-au perindat o serie de invitaţi etc., toate acestea sporind tensiunea atmosferei, care s-a finalizat cu „deznodământul” aflării numelui noului preşedinte al PNL. Escaladarea tensiunii, tonul uneori agitat al prezentatorilor, vacarmul şi agitaţia de pe holurile Casei Poporului au fost elementele constitutive ale unui nou tip de rit politic care s-a consolidat în ultimii ani în România.16
Călătoriile din campania electorală
Toţi candidaţii la preşedinţie – şi mai nou chiar la preşedinţia partidelor politice – îşi fac campanie în întreaga ţară. Este un mod de a oferi imaginea preocupării pe care o au pentru problemele fiecărei zone, o formă de „a se apropia” de alegători.
Însoţind întreaga aventură a alegerilor, metafora călătoriei este o caracteristică a campaniilor de tip american. Simbolismul călătoriei, extrem de bogat, se rezumă totuşi la căutarea adevărului, a păcii, a nemuririi, la căutarea şi descoperirea unui centru spiritual. Călătoria exprimă o dorinţă profundă de schimbare interioară, o nevoie de noi experienţe, mai degrabă decât o deplasare locală. După Jung, ea este mărturia unei nemulţumiri care împinge la căutarea şi descoperirea de noi orizonturi. În toate literaturile, călătoria simbolizează o aventură şi o cercetare, fie că este vorba de o comoară sau de o simplă dorinţă de cunoaştere, concretă sau spirituală. Dar această cercetare nu este în fond decât o căutare şi cel mai adesea o fugă de sine.17 Fiecare vizită presupune un întreg arsenal de ritualuri: aşteptarea la aeroport de către oficialităţile judeţului sau oraşului, întâmpinarea cu pâine şi sare, întâlniri cu persoanele importante din administraţie, conferinţe de presă, întâlniri cu electoratul, eventual vizite pe la şcoli sau societăţi comerciale importante. Pe parcursul vizitei, candidatul este însoţit de staff-ul său, de gazde şi de presă. Cu cât grupul este mai numeros, cu atât impactul la public este mai puternic. Adunările publice pot să fie parte componentă a ritului călătoriei. În cadrul acestora se circumscriu alte rituri, deja amintite: dansul, cântecele, băile de mulţime, discursurile etc.
Sărbătorile creştine
Prin prezenţa la slujbele religioase, pioşenia excesivă, uneori cu accente ostentative, sub ochiul camerelor de filmat se urmăreşte conturarea unei imagini de lider credincios, milostiv, apropiat de oameni. Publicului i se induce ideea că un om cu asemenea calităţi va fi şi un bun conducător.
Campania electorală şi pre-campania lui Traian Băsescu. Repere de campanie
Întreaga campanie electorală este un spectacol, o derulare ordonată de ritualuri şi simboluri, scopul fiind bine definit: acela de a impresiona electoratul, de a-i atinge resortul emoţional şi – în final – de a-i obține votul, întrucât – se știe – oamenii aleg emoțional. Strategii de campanie cunosc resorturile emoţionale care trebuie atinse, raportat la tipologia candidatului, a contracandidaţilor şi a expectaţiilor electoratului. Campaniile şi perioada de precampanie a lui Traian Băsescu au avut puncte-cheie menite să accentueze imaginea mitică a preşedintelui. În această a doua campanie, preşedintele în funcţie şi-a construit un nou mesaj electoral care marşa pe lupta anticorupţie. Dacă în prima campanie era eroul eliberator, era „preşedintele-jucător” care venea să schimbe regimul unui preşedinte în vârstă, asimilat cu remanenţele comunismului, în a doua campanie, îşi construieşte imaginea haiducului care se va lupta cu corupţia. „În discursul său de un populism evident, mulţi dintre alegători s-au regăsit şi, ca urmare, i-au dat votul. A reuşit să electrizeze electoratul prin apetenţa sa pentru băile de mulţime, prin demagogia ambalată frumos, prin umorul său grobian, prin mimarea unor bătălii în interesul poporului, prin lansarea pe piaţă a sintagmei „preşedinte jucător”.18 O asemenea sintagmă plăcea electoratului care vedea în preşedintele jucător – preşedintele implicat, interesat de problemele cetăţeanului.
Înaintea campaniei din 2009, analiştii se întrebau dacă Traian Băsescu – a cărei imagine se erodase serios – mai are resurse şi teme de abordat pentru câştigarea unui nou mandat. Maestru al manipulării, printr-o campanie bine condusă de specialişti în comunicare, sociologie şi imagistică, Traian Băsescu reuşeşte să-şi înfrângă adversarii politici. Victimizarea, aruncarea în derizoriu a unor teme în paralel cu aducerea în prim-planul dezbaterii publice a altor teme convenabile, ritualizările, mistificările, ambiguitatea etc. au fost doar câteva din elementele utilizate în scenariul ritualic al campaniei. S-a conştientizat faptul că „spectacolul public contează, nu platforma politică.” Promovând teme în care alegătorii se regăseau s-a reuşit stimularea solidarităţii, chiar şi în lipsa consensului.19
Presa şi analiştii acreditează ideea unei campanii opulente, avantajate de faptul că era președinte în funcție. În perioada campaniei, dar şi în pre-campanie, oameni politici cu notorietate din proximitatea preşedintelui au fost, la rândul lor, protagonişti ai altor rituri, în scopul sensibilizării electoratului, a atragerii simpatiei spre reprezentanţii partidului preşedintelui. Aceştia au devenit relee de diseminare a mesajelor electorale, dar şi poli de atragere a simpatiei electorale. Campania incisivă a continuat în 2009 şi în stradă, organizându-se mitinguri aşa-zis spontane îndreptate împotriva contracandidatului său Mircea Geoană, încadrate în categoria riturilor de delegitimare. Iată câteva din elementele de precampanie care s-au sincronizat la nivel naţional şi au punctat şi au contat în destabilizarea adversarului. Aparent, păreau să nu aibă legătură între ele, însă tocmai sincronizarea, identificarea aceluiaşi mesaj la fiecare dintre ele, relevă faptul că sunt acte ale aceluiaşi spectacol. Prima manifestaţie din acest ciclu a avut loc la Timişoara, pe 1 Decembrie, pretextul fiind semnarea de către Mircea Geoană, Crin Antonescu, Klaus Iohannis şi Gheorghe Ciuhandu a „Parteneriatului pentru Timişoara”. În paralel, 300 de protestatari s-au solidarizat la Braşov cu manifestanţii anti-PSD de la Timişoara, scandând lozinci împotriva comunismului şi a lui Ion Iliescu. Fenomenul a continuat şi în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, unde manifestanţii au scandat lozinci precum „Jos comuniştii!”, „Timişoara!”, „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”, dar şi mesaje anti-Geoană. În următoarele zile protestele au continuat la Cluj, Constanţa, Sibiu, Târgovişte. Simbolismul este evident prin alegerea unor oraşe-simbol în care să izbucnească aceste manifestări „spontane”. Este vorba de Timişoara, Braşov, Bucureşti – Piaţa Universităţii – adică exact locuri de unde au mai pornit mobilizări de anvergură ale populaţiei nemulţumite de regim.
Punerea în scenă a confruntării televizate Băsescu – Geoană
Finalul campaniei a fost marcat de confruntarea televizată – în 3 decembrie 2009 – a celor doi candidaţi – Traian Băsescu şi Mircea Geoană, moderatorul acesteia fiind jurnalistul Robert Turcescu. Confruntarea a fost amplu mediatizată, punându-se accent în crescendo pe apropierea orei de difuzare, totul având ca rezultat tensionarea şi stârnirea curiozităţii telespectatorilor. Promo-ul făcut cu mult timp înainte, după modelul spectacolelor, al finalelor sportive, al filmelor importante face parte din scenariul întâlnirii. Fiecare detaliu al întâlnirii, de la decor până la discursuri, a căpătat greutate și încărcătură emoțională ca urmare a unei asemenea mediatizări. Moderatorul era unul cunoscut ca fiind sobru, acid, riguros, cu umor moderat, tocmai pentru a sugera alegerea unui arbitru care urmează să arbitreze un meci din categoria grea. Apar o serie de simboluri, de elemente de decor și o mulțime de actanți, pentru a da o grandoarea cuvenită acestei puneri în scenă și, evident, pentru impresionarea receptorului mesajului, adică a publicului.
Alaiul – Ambii candidaţi au venit însoţiţi de familie, de cele mai importante personalităţi din partid, dar şi de persoane cunoscute din societatea civilă. Locul de desfăşurare – Palatul Parlamentului – clădire simbolică pentru politica românească, impresionabilă prin grandoare şi decor.
Filmarea sosirii – Filmarea urmărește sosirea, din momentul coborârii din maşină, până la locul desfăşurării confruntării. Toată derularea confruntării, cu filmarea şi prezentarea elementelor de dinainte şi de după confruntare, dar şi din pauzele publicitare, plasează simbolic confruntarea la nivelul de intensitate al unui concurs, a unei bătălii pe viaţă şi pe moarte, escaladând tensionarea momentului. Filmarea susţinătorilor în timpul desfăşurării confruntării, rumoarea provocată în rândul acestora de unele întrebări sau răspunsuri, emoţia, frământările membrilor familiilor candidaţilor, au fost alte elemente care au avut menirea de a impresiona şi de a sensibiliza alegătorii, de a-i face participanți emoționali la eveniment.
Presa – Prezenţa unui mare număr de jurnalişti, care au fost filmaţi şi arătaţi dinainte, panoramarea spațiului în care era amplasată media au menirea de a accentua importanţa comunicării, a transmiterii mesajului, dar şi tensiunea care urmează să apese pe umerii candidaţilor în timpul confruntării publice. Prin toate acestea, se valorizează şi omul din faţa ecranului, telespectatorul care devine atent la fiecare detaliu, devine parte implicată emoțional a acestei confruntări și este tentat să valorizeze la rândul său prestaţia candidaţilor. Pentru cei indecişi, care reprezintă un număr mare de alegători în fiecare campanie, orice detaliu poate fi relevant în orientarea opțiunii. Filmarea lui Traian Băsescu în timp ce-şi citea notiţele conturează telespectatorului imaginea unui om emoţionat, conștiincios, dar și apăsat de importanţa momentului, a alegerilor şi a funcţiei pentru care se luptă.
„Glonţul de argint” este un element-cheie în confruntările finale dintre candidaţi. Este momentul cel mai tensionat şi mai aşteptat, echivalentul al punctului culminant din orice spectacol ritualic. În timp, publicul a fost „pregătit” să aştepte şi să mizeze pe acest moment al aruncării glonţului de argint. Traian Băsescu s-a folosit cu abilitate de vizita făcută de Mircea Geoană cu o seară înainte tocmai la Sorin Ovidiu Vântu. Asocierea imaginii candidatului cu un personaj controversat a fost devastatoare pentru Mircea Geoană. Intonaţia şi insistenţa – derulate într-o tonalitate bine jucată din punct de vedere teatral – cu care Traian Băsescu l-a întrebat pe Mircea Geoană detalii despre vizita la Sorin Ovidiu Vântu au fost decisive pentru ca, în ochii alegătorului indecis, Mircea Geoană să pară nesincer, dar și având relații de prietenie cu un om de afaceri controversat și nesimpatizat de public.
Scenariul se circumscrie momentelor importante din derularea oricărei poveşti: expozițiunea – care cuprinde sosirea actanților și prezentarea imaginii și a decorului în care urmează să se deruleze confruntarea; intriga – formată din punerea din start pe poziții adversative a celor doi contracandidați; desfășurarea – partea cea mai întinsă a acțiunii, cuprinzând întrebările, răspunsurile, atacurile și contracararea acestora; punctul culminant – echivalentul „glonțului de argint”, reprezentând partea cea mai tensionată și mai intensă a confruntării; deznodământul – partea de final cuprinzând încheierea acțiunii, spațiul lăsat publicului pentru concluzii și decizii.
Deznodământul nu a fost unul fast pentru contra-candidatul lui Traian Băsescu, Mircea Geoană. Atitudinea lui defensivă, fâstâceala, imposibilitatea de a da un răspuns ferm unei asemenea provocări, precum abordarea subiectului din seara de dinaintea confruntării, l-au costat procente importante în bătălia pentru preşedinţie. Este o dovadă a faptului că simbolistica momentului, cuprinsă în rit, dar și ritualurile derulate au fost asimilate şi percepute de publicul receptor conform scopului pentru care au fost concepute. Cu alte cuvinte, ritul de delegitimare, bine pus în scenă și insinuat de staff-ul de campanie al președintelui Traian Băsescu, a funcţionat.
Concluzie
Ritualul poate duce la acţiuni comune fără a fi necesare convingeri comune. Comportamentul oamenilor poate fi mai bine explicat, în multe împrejurări, ca fiind mai degrabă o reacţie la situaţii tensionate, decât o manifestare a unei convingeri adânc înrădăcinate.
Marile emoţii stârnite de ritual conferă şi mai multă energie tendinţei de conformism. Un gen comun de disonanţă cognitivă apare atunci când percepţia noastră despre evenimentele din lume este în contradicţie cu convingerile noastre despre acel fenomen. „În astfel de cazuri, realitatea care impresionează o persoană va exercita o presiune în sensul inducerii de elemente cognitive adecvate, care să corespundă cu acea realitate.”20
Identificarea elementelor specifice ale ritului în sistemul puterii are o dublă relevanţă; pe de-o parte una teoretică, destinată generalizării şi abstractizării; pe de altă parte una destinată publicului larg care, odată identificând construcţia rituală, poate face un pas spre rezistenţa în faţa manipulării politicului.
Note
1. David Kertzer, Ritual politică şi putere, Editura Univers, Bucureşti, 2000, pag.14
2. Doina Ruști, Mesajul subliminal, Editura Tritonic, București, 2007, pag. 65
3. Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007
4. David Kertzer, op.cit., pag. 25
5. www.stiri.ro
6. Jean Chevalier, Jean Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, pag. 75-76
7. Ibidem, pag. 225
8. www.adevarul.ro
9. www.antena3.ro
10. Jean Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, pag. 427-429
11. www.gandul.info.ro
12. „Glasul Maramureşului”
13. eMM
14. CBN TV Maramureș
15. www.ziare.com
16. www.realitatea.net
17. Jean Chevalier, Jean Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.I, Editura Artemis, Bucureşti, pag. 269
18. Raport de analiză politică asupra alegerilor din 2009 – Institutul „Ovidiu Şincai”, pag. 14
19. Ibidem, pag. 34
20. David Kertzer, op. cit., pag. 114
Bibliografie
1. Ballandier, George, Scena puterii, Editura AION, Oradea, 2000
2. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
3. Chevalier Jean, Gheerbrant, Jean, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti
4. Culianu, Ioan Petru, Religia şi creşterea puterii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996
5. Durkheim, Emile, Forme elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, Iaşi, 2005
6. Edelman, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999
7. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1987
8. Frigioiu, Nicolae, Antropologie politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009
9. „Glasul Maramureşului” – colecţia
mai-iunie 2008
10. Institutul „Ovidiu Şincai” – Raport de analiză politică asupra alegerilor prezidenţiale din 2009
11. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983
12. Kertzer, David, Ritual, politică şi putere, Editura Univers, Bucureşti, 2002
13. Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura Antet, Bucureşti, 2000
14. Machiavelli, Niccolo, Principele, Editura Antet, Bucureşti, 2000
15. Ruşti, Doina, Mesajul subliminal, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
16. Săftoiu, Claudiu, Jurnalismul politic. Manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către politicieni, Editura Trei, Bucureşti
17. Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007
18. Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1979
19. Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996
20. www.adevarul.ro
21. www.antena3.ro
22. www.gandul.ro
23. www.mediafax.ro
24. www.realitatea.net
25. www.stiri.ro
26. www.ziare.ro