Oameni din Berceni și Sindromul Joubert

Octavian Perpelea și Tiberiu Neacșu ți-au pus gând rău… și au venit cu poezii de care nu scapi.

Perpelea transformă banalul Berceniului într-un spectacol de blocuri, puburi și oameni care devin eroi ai străzii. Neacșu, cu „Sindromul Joubert”, amestecă corpuri, amintiri și absurd într-un cocktail hipersenzorial, unde banalul devine strălucitor și fiecare gest intim sau grotesc te zguduie.

Rezultatul? Două voci care nu te lasă să te plictisești nici o secundă și care readuc poezia contemporană printre oameni, cu umor, șoc și vervă.

„Oameni din Berceni” — epopeea în trening a unui cartier care nu vrea să moară

Există cărți care se citesc cu un pahar de vin când afară plouă.

Și există cărți care se citesc în timp ce tramvaiul 7 stă blocat la Răzoare, iar un domn cu burtă te întreabă dacă „ăsta ajunge la Sudului”.

Volumul lui Octavian Perpelea, Oameni din Berceni (Ed. Fantomas, 2025), e, fără îndoială, din a doua categorie. Nu e poezie pentru snobi. E poezie pentru oamenii care știu ce gust are aerul dintre blocuri, și care înțeleg că, în fond, Berceniul nu e un cartier, ci o stare de spirit — una cu pantofi sport și sarcasm nativ.

Octavian Perpelea scrie cea mai lucidă radiografie a periferiei post-tranziției.

El nu se dă poet, nu pozează în artist urban — e doar atent. Și are un ochi care prinde tot: panoul „Non-stop Alimentara”, cutia de cabluri deschisă, tipul care scuipă semințe în fața blocului ca un zeu urban.

În lumea lui, inspirația nu vine din muze, ci din metrou: „era un cetățean/ despre care nu se putea

spune nimic rău/ soț iubitor/ angajat exemplar/ președinte de bloc/ vara cu familia la Neptun/ iarna la Predeal/ în zilele obișnuite salutând vecinii/ la costum/ cu servieta lui maronie/ în care își ținea

pachețelul pus de soție….”

Perpelea a reușit ceva ce literatura română contemporană ratează deseori: să scrie despre viața reală, fără s-o rușineze.

Berceniul, patria noastră mică

„Oameni din Berceni” nu se vrea de un lirism înalt. Nu-i trebuie. Aici, metafora se amestecă natural cu gluma, iar tristețea se ascunde după o ironie perfect dozată: „dacă întreg cartierul/ poate fi considerat un corp/ atunci organele vitale ale acestuia/ sunt La Elvis, La Americanu, La Gelu sau Rozmarin/ aici s-a spus totul/ în rumoarea generală/ a paharelor ciocnite/ și a bătăilor pe umăr/ în fumul de țigară/ care aduce irealitate”.

Versurile astea sunt o declarație de stil: Perpelea scrie o poezie care respiră noxe și râde de propria disperare.

E un soi de realism poetic cu adidași de gumă și conștiință de clasă.

Acolo unde alți poeți ar scrie despre fluturi, el scrie despre bonurile de la Profi.

Acolo unde un romantic ar invoca luna, el o folosește ca decor pentru o ceartă între vecini.

Și, sincer, e mai adevărat așa.

Să nu ne păcălim: Oameni din Berceni nu e o carte despre un cartier, ci despre o lume.
Un univers care a uitat ce înseamnă speranța, dar încă se ține pe picioare — cu sarcasm și doi lei în buzunar:

„cunoscuți drept căminiștii de la 102/ numărul școlii care deținea și/ un corp de clădire
pentru orfani/ la clasele mixte/ părinții își sfătuiau copii să-i evite/ pentru că-s murdari și ciorditori
învățătorii și profesorii/ îi tratau/cu severitate.”

În astfel de versuri, Perpelea transformă marginalii în eroi involuntari. Nu îi idealizează, dar nici nu-i coboară. Pur și simplu îi așază în centrul scenei — acolo unde ar fi trebuit să fie dintotdeauna. E o mișcare subversivă: în locul lirismului steril, Perpelea oferă un portret de comunitate. Berceniul devine o metaforă a rezistenței prin umor. Și, în felul lui, poetul scrie o Divină Comedie cu bere la PET și folosind un lift stricat.

Poezia care nu se spală pe mâini

Să nu credeți că Perpelea scrie din milă. N-are nimic din tonul profesorilor universitari care „descoperă” poporul. El e din interiorul sistemului, vorbește limba lui, și nu-i e rușine de ea: „Oxford, 2005,/scriam o teză despre rizom,/tu cercetai atmosfera din Alpha Centauri,/ne-am întâlnit la baie,/și ne-am spus: ce faci, coaie?”

Acest vers e o capodoperă de demistificare culturală. Îți arată că poezia nu trebuie să-și dea aere ca să fie inteligentă. E suficient să fie sinceră și autoironică.

Perpelea scrie cu o libertate care ar trebui să dea lecții celor care cred că poezia e un templu. Nu, domnilor, poezia e o scară de bloc, iar Octavian e tipul de la etajul trei care a înțeles cum se luminează sufletul cu o brichetă.

Ironia – cel mai serios lucru din carte

Humorul din Oameni din Berceni nu e o întâmplare; e armura poetului. Când lumea din jur se destramă, singura replică decentă e să râzi. Dar Perpelea nu râde ca să fugă de durere; râde ca s-o suporte. Asta îl apropie, paradoxal, de poeții interbelici, dar și de generația „douămiiștilor” care au făcut din sarcasm un scut literar. Diferența e că Perpelea nu trăiește ironia ca pe o poftă estetică, ci ca pe o condiție de viață: „e atâta cruzime inconştientă/& multă suferinţă difuză/demiurgul/cel rău e la butoanele lumii/îmi spun/în timp ce/durere mă-nghite/încet”

Aici, absurdul e o metodă de a respira.

Și, sincer, e mult mai eficient decât orice terapie motivațională.

Octavian Perpelea nu vrea să fie poet de festivaluri, nici idol de cenaclu. E poet de cartier — și nu e o insultă, ci o medalie. Scrie despre ce știe, dar mai ales despre ce simte, și asta se vede în fiecare vers.

Într-o lume literară care se tot vopsește în culori conceptuale, Oameni din Berceni e ca o fotografie pe film vechi: zgâriată, imperfectă, dar autentică. E o carte care miroase a real, nu a teorie.

Perpelea nu are nevoie de metafore complicate, pentru că știe că viața e deja destul de complicată. Ce face el, în schimb, e să o pună în cuvinte simple — cu o precizie chirurgicală și o ironie care taie până la os.

În loc de concluzie

Oameni din Berceni e genul de carte care te face să râzi, dar la sfârșit îți dai seama că, de fapt, te-a întristat. E o comedie poetică în care personajele nu mor, ci se resemnează. E un manual de supraviețuire urbană în care poezia joacă rolul curentului electric: dispare uneori, dar fără ea totul s-ar stinge.

Octavian Perpelea e, fără îndoială, unul dintre cei mai autentici poeți urbani ai generației sale. Scrie cu nerv, cu empatie și cu un simț al umorului care-l transformă într-un cronicar modern al cartierului românesc.

Dacă vreți poezie cu parfum de salon, nu citiți cartea asta.

Dacă vreți poezie care miroase a viață — a ploaie, asfalt și speranță arsă — luați Oameni din Berceni și citiți-o între două stații de metrou.

S-ar putea să descoperiți că, fără să știți, ați fost și voi oameni din Berceni.

Fantomas, Vasile Leac și nebunia de a publica poezie

Trebuie spus și un cuvânt despre cei care fac ca asemenea cărți să existe: editura Fantomas. Dacă Berceniul are propriul său sistem nervos central, Fantomas e arteră principală pentru poeții cu sânge violet și buzunare goale.

Fondată și condusă de Vasile Leac, editura are curajul de a investi în ceea ce lumea numește „piață nebună”: poezia contemporană românească. Curaj? Da, nebunie? Absolut.

Editura Fantomas publică poezie pentru că știe că literatura reală nu se vinde la kilogram, ci se respiră — și uneori doare exact ca o bătălie pierdută cu liftul stricat.

Într-o lume în care majoritatea editurilor își numără profitul în cifre de Excel, editura Fantomas face exact contrariul și dă un spațiu pentru ca Perpelea și alți poeți să transforme cartierul, realitatea și absurdul în literatură.

E un gest de eroism, o misiune aproape sinucigașă financiar, dar care dovedește că poezia încă poate exista… dacă ai nervi și bani de risc.

Corp, memorie și absurd: O lectură a volumului „Sindromul Joubert”

Volumul Sindromul Joubert de Tiberiu Neacșu nu e pentru cei care vor să citească poezie ca pe un ghid turistic sau să simtă confortul familiar al rimelor dulci. Nu, aici autorul ne ia de mână și ne aruncă direct în zonele experimentale ale percepției, corporalității și memoriei, acolo unde orice rutină e descompusă, rescrisă și servită cu o doză zdravănă de grotesc-ironii. Poezia lui Neacșu nu vrea să redea lumea fidel, ci să o destrame în atomi și să ne oblige să o recompunem, privindu-i absurdul cu un amestec de uluire și amuzament.

Titlul, Sindromul Joubert, funcționează ca o metaforă pe cât de lucidă, pe atât de șocantă: experiența fragmentată și deformarea percepției și memoriei. Dacă boala genetică ce dă titlul volumului afectează coordonarea și echilibrul, poezia lui Neacșu face exact același lucru cu simțurile și memoria cititorului, transformând lectura într-o simulare de echilibru precar. Și dacă vreți o imagine clară, gândiți-vă la semnul radiologic al „dinților de măsea”: totul e fragmentat, multiplu, simultan, dar nimic nu stă la locul lui. Experiența cititorului? Confuză, intensă, uneori grotescă, dar inevitabil revelatoare.

Fragmentarea temporală și narativă e un instrument de tortură literară pe care Neacșu îl manevrează cu dibăcie. În texte precum „Cântecul de dragoste al lui Adrian T. Sandu” sau „Sunetul industrial și apusul” timpul curge pe trei canale simultan: prezentul direct, amintirile copilăriei și reflecțiile identitare. Aproape că-ți vine să-l înjuri pentru haos, dar apoi realizezi că tocmai ăsta e farmecul: simți lumea prin corp, prin senzații, prin mirosuri. Și ce mirosuri! În „Acasă” citim: „Orice se vede prin geamuri: / anatomíi obositoare, scaune, / cutii de chibrituri – / oamenii își construiesc un viitor acolo, / un viitor de fosfor, / inutil și strălucitor, / cum inutilă și strălucitoare e moartea.”

Uite, asta e poezia care transformă banalul în hipersenzorial: scaunele și cutiile de chibrituri nu mai sunt simple obiecte, ci simboluri ale unui viitor fragil, absurd și strălucitor exact cât să te facă să zâmbești amar.

Sau un alt exemplu din „Poem de dimineață”: „Și traficul, sobru și mortuar, ne umple / plămânii cu noxe. Dintr-un Ford se-aude Rihanna în boxe / și-un șofer de-autobuz pe care scrie «Gara de Nord» vorbește / cu soția sa Ana. Niște dulăi se-ntind și cască, -n timp / ce gurile lor înhață tot soarele rumen și durduliu.”

Dacă până acum credeai că viața urbană e plictisitoare, Neacșu te lovește cu realismul grotesc: traficul, mașinile, câinii, conversațiile și chiar mirosul de noxe devin un spectacol hipersenzorial, în care corpul tău simte totul cu o intensitate pe care nu ai cerut-o, dar nici nu o vei uita.

E amuzant? E șocant? E total Neacșu. Iar cititorul, prins între uluire și râs amar, realizează că banalul și grotescul cotidian se pot întâlni în cel mai neașteptat mod.

Hiperrealismul corporal e punctul culminant: trupul nu mai e doar subiect, ci laborator, teren de experiment. Mușchii, tensiunile, urmele vieții și gesturile banale devin instrumente pentru a explora limitele percepției și identității. În „Arghy”, de exemplu: „Când mâța și potaia se simțeau / bine, am făcut o poză cu tine. / Într-o lume perfectă – fără vreun final fericit – / am fi fost marele cutremur care n-a mai venit. / Am fi scos din pământ sfecla, mi-ai / fi sărutat, în plină caniculă, mecla…”

Ah, da, poezia contemporană nu a fost niciodată mai intens corporală, mai absurdă și mai amuzantă în același timp.

În concluzie, Sindromul Joubert nu e un volum de poezie de citit pe canapea cu ceai. E un tur de forță hipersenzorial, grotesc și hilar – o explorare radicală a percepției, corpului, memoriei și subiectivității, o invitație pentru cititor de a trăi o experiență poetică totală, care depășește limitele convenționale ale limbajului și ale literaturii.