În vremea lui Hruşciov, puterea sovietică a declanşat o campanie pentru a scăpa societatea de “sloniki” – banalele seturi de bibelouri cu elefanţi. Până şi revista Novîi Mir, care în aceeaşi perioadă publica “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, s-a alăturat ofensivei şi a pus pachidermele din porţelan în fruntea listei de duşmani ai bunului-gust, catalogându-le drept “dovadă de kitsch mic-burghez” şi de “lipsă de respect faţă de plastic”. E grăitor pentru insuccesul acestei campanii că “sloniki” au supravieţuit până azi chiar şi în multe apartamente din România, unde ţin companie pescarului chinez şi ghiocului în care se aude marea.
„Steagul roşu” al lui Priestland este, în primul rând, o istorie globală a eşecurilor comunismului, dintre care campania împotriva elefanţilor din vitrina de bibelouri nici măcar nu este cel mai ridicol. Priestland e departe de a fi un „alb”: priveşte comunismul ca pe un demers „prometeic” şi interpretează insuccesul său drept un rezultat al tensiunii dintre cele 3 componente pe care le identifică în marxism – radical-revoluţionară, modernizatoare şi romantică – şi nu ca pe un dat aprioric. Fiecare dintre eşecurile naţionale ale comunismului e rezultatul unui dozaj nereuşit al ingredientelor (condimentate şi cu naţionalism). Prea mult radicalism, precum în cazul Khmerilor Roşii, prea mult romantism – surprinzător, la Hruşciov, liderul cu cel puţin 2 şi cel mult 4 ani de şcoală – şi reţeta devine necomestibilă. Doar Deng Xiaoping pare să fi găsit combinaţia ideală, numai că rezultatul final nu mai a fost comunism.
În 2009, „Steagul roşu” era doar a doua carte publicată de David Priestland şi neşansa sa – judecând după recenziile nejustificat de critice – este că a apărut aproape simultan cu alte două istorii ale comunismului scrise de clasici ai domeniului – Robert Service (Comrades: A World History of Communism) şi Archie Brown (The Rise and Fall of Communism). Toţi cei 3 vin de la acelaşi colegiu oxfordian, dar perspectivele sunt diferite: Brown a scris o carte de politologie unde naraţiunea se rezumă la o „histoire-bataille” destul de seacă, iar Service, mai degrabă un volum de polemică în linia lui Pipes şi a „Cărţii negre a comunismului”, toate marcate de „ira et studio”.
Pe de altă parte, „Steagul Roşu” încearcă să înţeleagă comunismul în proprii săi termeni, nu doar ca pe o simplă formă de regim politic, cum face Brown, sau ca pe o religie impusă cu forţa de conchistadori roşii, precum în cazul cărţii lui Service. Propaganda şi cultura – deseori uşor de confundat în comunism – sunt mult mai amănunţit şi mai viu analizate decât în majoritatea cărţilor de acest fel. În felul lor, atât adormitoarea „Ce-i de făcut?” a lui Cernîşevski cât şi fascinantul „Jurnal al unui nebun”, schiţa despre canibali a lui Lu Xun spun povestea fascinaţiei „intelighenţiei” pentru comunism.
Priestland explică atracţia marxismului prin capacitatea celor 3 componente ale sale de a atrage grupuri şi revendicări diferite. În acest succes se ascunde însă şi originea eşecului: odată ajuns la putere, comunismul nu poate găsi un echilibru între componente. Prea radical (în sensul folosit de Priestland), Lenin creează un stat nefuncţional; prea modernist, Stalin îl împinge, prin masacre, spre stagnare birocratică; prea romantic, Gorbaciov îl distruge. Povestea finală a eşecului e expediată însă mult prea succint, ca şi la Service. Doar Brown a reuşit să scrie o naraţiune convingătoare a declinului sistemului sovietic, cu preţul de a-i dedica o treime din „Rise and Fall”.
Chiar şi aşa, Priestland reuşeşte să creioneze o istorie globală accesibilă, lizibilă şi coerentă a comunismului. Creionează, dar nu umple cu culoare cea mai mare parte a contururilor trasate. La fel ca volumele lui Brown şi Service, „Steagul Roşu” nu riscă să se aventureze mult în afara zonei de confort a sovietologilor şi din acest motiv, trece prea în grabă peste evenimente „extra-sovietice”. Aşa se explică că „Marele Salt Înainte” primeşte la fel de multe pagini ca o analiză – fascinantă, altminteri – a rolului coloşilor stalinişti, între care şi Casa Scânteii. Regimurile post-comuniste nu au putut demola aceşti mamuţi de beton care păstrează amintirea paradoxalului imperiu anti-imperialist – dar nici cele comuniste nu au reuşit să elimine micii elefanţii de porţelan ce le aminteau prea mult de vremuri dominate de gustul mic-burghez.
