Corina Taraș-Lungu:
Doream mult să le arăt copiilor că se poate și altfel. Că există și lectură distractivă, că ei își pot petrece timpul liber citind cu plăcere, că, deși tastează mai mult decât scriu, exprimarea în scris este și ea un proces în sine…
Cartea „Mici scriitori pentru mari înțelepți – o antologie de autoportrete” s-a născut dintr-un vis al meu vechi, iar proiectul a prins contur abia în 2019. Ideea lui a apărut tot lucrând pe parcursul anilor cu copii și tineri care nu știau să scrie sau să citească corect, să descifreze un text sau să se exprime coerent. Aproape toți copiii cu care lucram descriau cărțile ca fiind „chestiile alea ciudate pe care ni le dau profii de citit la școală”, iar relația lor cu ele se termina cu veșnica întrebare-răspuns: „dar cine credeți că le citește, doamna?”
Doream mult să le arăt copiilor că se poate și altfel. Că există și lectură distractivă, că ei își pot petrece timpul liber citind cu plăcere, că, deși tastează mai mult decât scriu, exprimarea în scris este și ea un proces în sine, care nu poate fi înlocuit de nicio tastatură smart sau de nicio funcție de voice messenger.
În 2019 lucram la SOS Satele Copiilor. Am luat-o de la zero. Știam deja că rezultatele bune nu cad din cer. Relația de bine în raport cu cărțile nu mai poate fi spontană la o anumită vârstă, așa că ea se stabilește în primul rând într-un cadru prietenos. Asta nu prea înțelege școala românească încă. Profesorii vor să educe în orice condiții, în clase sordide, lipsite de personalitate, de multe ori fără căldură sau recuzită didactică, iar eu nu cred deloc în varianta asta. Primul pas a fost să proiectăm – eu și colaboratorii care s-au alăturat ulterior proiectului – o bibliotecă primitoare, modernă, un spațiu exclusiv al copiilor, de ultimă modă și totuși cu un grad mare de intimitate, pe rafturile căreia să existe o selecție de cărți noi, dedicate vârstelor lor (7-18 ani). Orice contact cu cartea este important pentru oricine. Eu iau ca pe un câștig faptul că cei mici pot sta printre cărți, că le pot vedea, le pot descoperi titlurile, le pot admira coperțile, le pot răsfoi și citi pe diagonală, abia apoi sper și mă bucur de fiecare dată când ei au o lectură din școarță în scoarță, la care să reflecteze. Asociația SOS Satele Copiilor avea un spațiu care servise cândva unei săli de informatică, dar care era impropriu amenajat, foarte aglomerat și în mare parte nefolosit de copii. Am făcut puțină ordine acolo și pentru un timp spațiul a devenit unul grotovskian.
Cu ajutorul enorm al arhitectului Maria Romanescu, au prins contur schițele sălii, planurile, nevoile și bugetul necesar, astfel încât să folosim spațiul, destul de modest ca dimensiuni, cât mai eficient. Maria a insistat mult asupra designului, care să îi caracterizeze pe copii, care să fie ludic, luminos, cu zone în care ei se pot așeza pentru a se relaxa, pentru a desfășura diferite activități sau, pur și simplu, pentru a socializa înconjurați de cărți. Rezultatul a fost o bibliotecă extrem de încăpătoare, cu „căsuțe” încastrate și tapițate, o definiție abstractă a „satului” deschis de SOS Satele Copiilor în București, care găzduiește din 1993 copii separați de familie.
Amenajarea ne-a „costat” un an de eforturi și echipe de lucru antamate. În decembrie 2020, în plină pandemie, când educația formală și non-formală nu mai știa pe unde să scoată cămașa, noi am oferit copiilor în dar de sărbători acest spațiu. Nu pot să vă descriu mirarea lor. Încântarea cu care au conștientizat că o bibliotecă nu e doar o înșiruire de rafturi umplute până la refuz de cărți, așa cum au mai văzut ei prin subsolurile școlilor, ci că poate fi un spațiu cu personalitate în care își pot petrece timpul.
Acum știam că primul pas e finalizat, dar că el e insuficient pentru rezultatele la care visam. Biblioteca putea să devină un spațiu simpatic și nepopulat, dacă cei mici nu erau atrași înspre cărți cumva. Așa că am pornit niște ateliere de lectură și scriere creativă, la finalul cărora copiii au realizat niște povești pe care le-am publicat într-o carte la finalul lui 2021. Tot ca un dar de sărbători, ei și-au văzut numele pe coperta unei cărți adevărate, unde și-au pus imaginația și emoțiile, trăirile din copilăria timpurie sau idealurile spre care aspiră. Cu alte cuvinte, cartea a însemnat pentru ei ceva de preț, inestimabil și unic. La fel și pentru mine.
Copiii care au contribuit la scrierea ei au vârste cuprinse între 10 și 17 ani. Atelierele au fost începute în ianuarie anul trecut și au durat 4 luni intense, cu sesiuni zilnice de scriere, de grup și individuale. În luna mai, poveștile erau gata de editare. Cei mici au răspuns extrem de bine propunerilor mele, îi vedeam din ce în ce mai entuziasmați de ideea de a fi ei înșiși creatori de texte. Îmi doream ca ei să aibă întâlniri de proofreading cu scriitori consacrați, dar scriitorii la care am ajuns au refuzat proiectul. Așa că am mers mai departe fără contribuția lor.
Era nevoie acum de o parte grafică pentru a reda esența poveștilor noastre. Fiind un proiect nefinanțat, iarăși m-am izbit de tot felul de respingeri. Știam că arta ilustrată costă foarte mult, dar speram că cineva va înțelege importanța unui astfel de proiect, dincolo de implicațiile lui materiale. Și așa a fost. Am ajuns la minunata Patricia Atrix și la gașca ei de oameni fabuloși, care formează împreună Clubul Ilustratorilor. Ei și-au dorit să se alăture proiectului pro bono și i-au dat o altă dimensiune. Fiecare ilustrator a preluat câte o poveste. Aveam, deci, 18 copii și 18 ilustratori. Al 19-lea ilustrator, Irina Dobrescu, a realizat coperta. Scrierile copiilor s-au însuflețit foarte repede, iar cartea a devenit la final un catalog veritabil de artă grafică. Sufletul poveștilor și suflul imaginilor s-au armonizat perfect în paginile cărții, inspirând pe oricine a ajuns să o deschidă. Mai mult, copiii sunt cunoscuți cititorilor nu doar prin intermediul textelor lor, ci și cu ajutorul unui portret care însoțeste poveștile și care îl înfățișează pe autor într-o formă artistică. A fost ideea ilustratorilor aceea de a realiza portretele copiilor, o idee inedită, care adaugă o notă personală literaturii lor, dar care configurează totodată foarte intim relația artist-scriitor-cititor.
De cum am văzut ilustrațiile, am știut că o să am în mână un rezultat de preț. Acum trebuia să găsesc o editură, care să îi dea forma finală și să îl vehiculeze pentru noi. Editura Humanitas, prin persoana doamnei Iustina Croitoru, a acceptat cu mare entuziasm propunerea mea de a tipări cartea. Feedback-ul pentru povești a fost unul extraordinar, iar board-ul editurii s-a oferit să finanțeze în totalitate acest proiect.
A rezultat o carte minunată, pentru că scriitorii ei sunt minunați, pentru că scopul ei ține din ce în ce mai mult de miraculos în zilele noastre. Privind în urmă cu înțelepciune știu că ar fi fost necesară o echipă întreagă de proiect, nu un Atlas pricăjit care să fi dus totul pe umeri așa cum am fost eu pe parcursul acestor ani. Totuși, sunt mândră că experiențele m-au adus aici, în punctul în care pot să povestesc despre această carte. Dacă e să analizez corect totul, fără modestie sau intenții de laudă, acest proiect face parte din inițiativele de care au nevoie copiii pentru a reitera rolul educației în viața lor. E un proiect care, în esență, testează limite, dar care a născut o compatibilitate incurabilă între copii și literatură, între realitate și metafizic, între adevăruri și interogații, între trecut și perspective. Mă bucur că am adăugat în marea carte a vieții lor această cărticică, care să le ungă sufletul la ceas de seară ori de câte ori va fi nevoie, pentru că ce e scris e veșnic.
Iar mie… mă bucur că mi-am dăruit ceva mai mult curaj să exprim încrederea pe care o port în ochi pentru lumea copiilor, lume pe care nu am explorat-o suficient încă, dar de care mă voi însoți și în viitor.
Urmează o expoziție în luna februarie la Teatrul Național din București, unde vă așteptăm pentru a ne cunoaște. Până atunci, să credeți în copii și în puterea lor de transformare!
