We Are Camera

Una dintre cele mai placute suprize ale finalului de stagiune a fost produsa de spectacolul „We Are Camera“, proiect independent realizat in parteneriat cu Teatrul Municipal „Bacovia“ din Bacau. Textul ii apartine dramaturgului german Fritz Kater si patrunde in spatiul teatral românesc gratie traducerii, ca de obicei infailibile, a lui Victor Scoradet, cu fraze de un ritm impecabil, in limbaj colocvial din care micile alunecari abrupte nu lipsesc. Regia este semnata de un tânar actor al Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, Horia Suru, absolvent in 2008 al clasei de actorie UBB, coordonate de Miklós Bács, garant din capul locului al calitatii si seriozitatii profesionale. De mentionat ca CV-ul (model!) al lui Horia Suru cuprinde un numar impresionant de workshop-uri intr-o paleta larga de domenii artistice, de la psihodrama la muzica de teatru. Iar „We Are Camera“ reprezinta dovada in carne si oase ca profesionalismul si dorinta de a acumula cât mai multe competente teatrale nu ramân fara rezultat. Ba dimpotriva, caci spectacolul respira un aer proaspat si nuantat totodata, alambicat si in aceeasi masura crud (daca prin crud se intelege actul artistic peste care nu s-a depus praful cliseelor si retetelor livrate de-a gata). Tehnicile teatrale folosite de regizor sunt multe si noi, iar aerul general al spectacolului este unul rupt strict din sensibilitatea secolului XXI.
Este drept ca si textul postdramatic al lui Fritz Kater cu actiuni fragmentare, elipse temporale si, mai ales, instantanee fotografice afective ajuta in buna masura. „We Are Camera“ are câte putin din toate: drama de familie, joc al memoriei, bildungsdrama (prim-planul il ocupa istoria unei familii din RDG de pe vremea când pustii, o fetita si un baiat, sunt mici pâna ce ajung la deplina maturitate). Intr-un ritm condensat, cu pasaje deopotriva narative si poetice, spectatorul asista la mozaicul de monologuri scurte, fragmentate si intersectate ale celor câtorva personaje, ramificatiile mai multor minti puse alaturi. In fond, un puzzle urias de decupaje din discursurile interioare ale personajelor, cu propozitii fara mare legatura intre ele. Intr-o familie cu probleme si cuiburi de singuratate, ca in oricare alta, personajele sunt bine marginite, fiecare in propria insula interioara. Apropiate spatial doar prin conventie, ele descriu senzatii individuale, tactile, olfactive, isi aduc aminte despre diferitele mâncaruri din copilarie sau rostesc fraze psudointelepte („Nu exista de ce. Exista 3 kelvin in univers si Dumnezeu e o cutie veche de biscuiti pe care nu poti s-o arunci“). Paradoxal, intr-o formula atât de noua, fermentul il constituie un tip de personaj cu state vechi in limbajul dramatic, raisonneur si narator pe alocuri, uneori marginal, alteori cuprins chiar in miezul actiunii (Bogdan Buzdugan, credibil in balansul printre asemenea registre diferite).
Cum sa dai prezenta emotionala si scenica unor fapte pe care personajele (printre care cei doi tineri care se scufunda frecvent in amintiri din copilarie) le istorisesc, iar relatiile dintre ele arata mai degraba suspendate? Acesta pare sa fi fost cel mai important pariu imaginat de regizorul Horia Suru. Câstigat, de altfel, cu brio. In „We Are Camera“ naratiunea inlocuieste situatiile brute, traite in direct. Oricum, lucrurile, petrecute de multa vreme, se reactualizeaza numai prin instanturi de memorie (ca moartea tatalui, de pilda). Mediate, acestea ajung la spectator prin filtrul diferitelor personaje si al timpului: distilate deja de minte si sensibilitate, prafuite sau stralucitoare, asa cum tâsnesc din cutele memoriei. Intre fapt si public se interpune subiectivitatea fiecarui personaj. Doar ca in povestea relatata de câte unul dintre ele intervin si celelalte. In acest caleidoscop afectiv multipersonal, dramaturgul da ocoluri mari existentei pentru ca in anumite momente sa se opreasca pe instantanee. Dar, pe lânga frecventele alunecari in interiorul personajelor si zaboviri la nivel senzorial, piesa are si o poveste continuta. Mama va afla ca excursia de Anul Nou din 1969 inseamna, de fapt, plecarea definitiva a familiei din RDG in RFG, intrucât tatal e spion. Monologurile intersectate alterneaza cu dialogul domestic dintre Mama si Papa, cu reprosurile adiacente, ca acela ca jumatate din an barbatul zboara de la un congres de biologie la altul. Pentru ca Papa este cercetator in arme biologice. Interpretat de Stefan Ionescu, care face un personaj extrem de firesc, Papa graseeaza placut, pare un om asezat, cu o aparenta umila, plina de omenie, dar si de slabiciuni. Mama, colega cu el, nu-si iarta faptul ca omoara vietuitoare la Institutul de Cercetari („Tot ce facem e sa bagam in animale otrava si sa ne uitam cum reactioneaza la ea“).
In balansul permanent dintre realitatea exterioara si cea interioara, in amintirile personajelor bine astupate de existenta diurna, isi face loc, latent, istoria Germaniei de la Al Doilea Razboi Mondial pâna in 1992. Marturiile pustilor, cu detalii luate din viata reala si combinate de o minte de copil, despre tatal alcoolic sau despre momentul când casa era cât pe ce sa ia foc de la exploziile de jucarie ale baiatului, asambleaza afectiv o perioada de saizeci de ani. Tatal mort revine la finalul piesei pentru a-si povesti amintirile de la cincisprezece ani de pe vremea nazistilor. Tot in final, se strecoara si rememorari fugare ale biografiei unor cunoscuti din perioada de dupa caderea comunismului, rostite de actorii raspânditi prin publicul din micuta Sala Studio a Teatrului Municipal „Bacovia“.
Si daca spectacolul are un impact atât de viu asupra privitorilor, aceasta se datoreste si excelentului concept scenografic al lui Marian Vasii. Trei closete rosii stabilizeaza culoarea in spatiul pe care platforme mobile il ritmeaza, il compun, descompun si recompun prin mutari succesive. Pe ele, intre ele, pe deasupra, pe dedesubt, se foiesc personajele intr-o agitatie continua. Cei doi copii se suie si se trântesc in vesnica alergatura. Senzatia de miscare in care, din timp in timp, isi fac loc cuiburi statice, pare rezolvarea optima pentru un spatiu atât de intim. Extrem de talentat, Marian Vasii stoarce efecte maxime din procedee minimale, ca acele doua draperii albe care cad pe nepusa masa pentru a delimita centrul. Apoi, sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa mentionam partea de video. Intre cele doua perdele, copiii se filmeaza cu camera live. Parintii discuta in video. Profilul Elizei Noemi Judeu la prim-plan transmite nameti de expresivitate. De altfel, actrita joaca excelent pe tot parcursul spectacolului, intr-o demonstratie de forta, cu energie dublata de senzualitate, efervescenta si drama, ca in scena de dragoste si mai ales in cea care-i urmeaza, unde femeia, aprinsa dupa receptionerul contraspion, trebuie sa subtilizeze dovada ceruta de acesta din mâna sotului beat si adormit. Sa revenim, insa la video. Proiectia se afiseaza dupa perdea, taind spatiul in doua pentru a dubla live personajul in timp ce o parte din public il vede in carne si oase, pe când cealalta doar pe ecran. Un procedeu nascut chiar din fibra interioara a piesei pe care light-design-ul cu lumini rosii si mov il face un exemplu de scenografie pentru spatiu mic.
Si, daca mai punem la socoteala si coloana sonora bizara, cu sunete naturale, ca apa care curge, intelegem câte lucruri ingenioase poate folosi un regizor in spatii pe care altii le-ar putea considera meschine. Iar performanta sa nu se opreste aici câta vreme lucreaza cu doi elevi de liceu ale caror partituri sunt egale cu ale actorilor profesionisti. Blond, in pantaloni scurti si ciorapi trei sferturi, baiatul cu ochelari, Eric Tutuianu, isi stapâneste vocea si domina spatiul din jur cu o aparenta cool. Fata, cuceritoare, hipersensibila si apasata, Maria Covaliu (in alte seri o veti vedea pe Minodora Broscoi), isi rosteste monologurile cu un ton de copil, apoi, pe masura ce personajul inainteaza in vârsta, de adolescenta traumatizata.
Concluzia? Mergeti sa vedeti „We Are Camera“, un spectacol cu adevarat nou pentru publicul din Bacau, perfect pliat pe tipul de sensibilitate de azi, in rezonanta cu estetica secolului nostru. Daca Teatrul Municipal „Bacovia“ a intentionat sa se reinventeze, atunci aceasta productie reprezinta cea mai buna dovada ca a pornit-o cu dreptul.