Seminci, cum i se mai spune, pe scurt, Festivalului de la Valladolid (Semana internacional de cinema) este a doua mare manifestare cinematografică din Spania şi una dintre cele mai vechi din Europa. Ca mai toate festivalurile din lume şi acesta a avut un drum sinuos, până a ajunge la structura în care funcţionează, astăzi, când a ajuns la cea de a 60-a ediţie. Traiectoria sa a fost chiar mai întortocheată decât a altora. La mijlocul secolului trecut, în 1956, când un grup de tineri, iubitori deopotrivă de cinema şi de religie, au vrut să aibă spaţiul lor în care să aducă unele dintre filmele lumii, au optat pentru titulatura Semana de cinema religioso, la care vor renunţa curând, după cum tot curând, peste doi ani, vor renunţa la caracterul necompetitiv al întâlnirii. A apărut premiul „Don Bosco“, dar viaţa lui va fi scurtă, fiind înlocuit de Lábaro de oro (Crucea de aur). Primul câştigător a fost Peter Glenville cu The Prisoner. De altfel, cel dintâi afiş, desenat în alb-negru, înfăţişează o mână care ţine vajnic o cruce. Cuvânt ambiguu, care poate însemna şi stindard, flamură, Lábaro va fi dublat în curând de o nouă recompensă, „Espiga“ (Spicul), destinat să fie un premiu al oraşului Valladolid. Vor merge aşa, mână în mână, până în 1974, când „Espiga“ (de aur şi de argint) va fi instituit ca supremă distincţie. Aveau să străbată cu bine deceniile, cu tot ceea ce au însemnat ele în câmpul sistemelor tehnologice care au modificat materialul numit film şi căile receptării lui. Pe parcurs s-au mai adăugat noi premii, având ca ţintă diferite compartimente. Unul dintre ele a fost cel pentru debut, care a purtat numele lui François Truffaut începând din 1985 (prima deţinătoare – cineasta australiană Gillian Armstrong cu Mrs. Soffel) până în 1997, când i-a fost atribuit alt nume, Pilar Miro, în memoria cineastei madrilene decedate în acel an. De-a lungul timpului, Seminci îşi va modifica nu numai premiile, dar şi structura, mai ales după venirea la conducerea lui a criticului Fernando Lara, cel care, vreme de două decenii, 1984-2004, a asigurat vitalitatea şi coerenţa unuia dintre cele mai inspirate festivaluri europene. Constanta lui a rămas filmul de autor, pe care îl descoperă sau îl susţine în afirmarea lui şi pe care îl regăsim nu numai în competiţia oficială, ci şi în secţiunile paralele Tiempo de historia şi Tiempo de encuentro (Timpul întâlnirii). Anul acesta, Fernando Lara a făcut parte din juriul internaţional, a fost omagiat şi i s-a pus în braţe un binemeritat „Espiga de oro“ onorific, drept recunoaştere a statutului său de fondator al unei Seminci moderne. Îl întâlnesc, în fiecare an, la Cannes pe acest distins şi elegant intelectual spaniol, unde este invitat în calitate de critic; uneori stăm pe acelaşi rând şi, de fiecare dată, mă încăpăţânez să-l întreb dacă nu se întoarce la Valladolid. După cum se vede, nu a venit decât pentru a primi mulţumirile tuturor, inclusiv ale ziariştilor străini, care au trăit în „anii Lara“, pentru că au existat astfel de ani, multe ediţii de aur.
Cu alţi directori, unii de cursă lungă, alţii nu, viaţa unui festival merge mai departe. O întreagă istorie a cinematografului a trecut prin oraşul-capitală a provinciei Castilla e Leon. Lista marilor cineaşti laureaţi de-a lungul vremii este de-a dreptul impresionantă, festivalul dovedind, în unele cazuri, mai multă intuiţie şi simţ al valorii decât alte manifestări cu glanţul celebrităţii. Expoziţiile din acest an ne-au purtat prin decenii, amintindu-ne, nostalgic, prin pagini din ziarele vremii, afişe, fotografii, călătoriile filmului. Unele uitate, altele neştiute. Bunăoară, nu aveam cunoştinţă cum că, în cel de al treilea an, premiul „Don Bosco“ de aur a fost dobândit de Jules Dassin cu Cel care trebuie să moară, iar argintul i-a revenit lui Fellini pentru Nopţile Cabiriei, operă care a declanşat şi primul scandal din istoria festivalului, pentru unii fiind „prea îndepărtat de ordinea morală şi religioasă“. În primele ediţii, Akira Kurosawa a fost un oaspete obişnuit, în 1967 plecând şi cu un „Espiga de oro“ pentru Barbarossa.
Ingmar Bergman, de atâtea ori nedreptăţit la marele Cannes, a fost onorat de trei ori cu Crucea de aur, pentru A şaptea pecete, Izvorul fecioarei şi Comunianţii. Stanely Kubrick a acceptat ca premiera spaniolă a Portocalei mecanice să aibă loc în cadrul festivalului din 1975, cu condiţia ca locul proiecţiei să nu fie o sală de cinema, ci o aulă a Universităţii, drept care studenţi din întreaga ţară au plecat în pelerinaj la Valladolid. Am văzut o fotografie a interminabilelor cozi de spectatori pe o parte a străzi şi a şirului de maşini de pe cealaltă parte. O asemenea mulţime nu mai fusese văzută de la întâlnirile cu Roberto Rossellini, invitat în 1970 cu opt dintre filmele sale, subiecte ale unor discuţii intitulate chiar aşa, Un creator în dezbatere. Până şi Woody Allen, cel care acceptă rar premiile, nu a rezistat tentaţiei de a fi omagiat în 2008 şi dăruit cu „Espiga de oro“. Invitatul nu a venit cu mâinile goale, a adus cu el clarinetul şi micul său grup de jazz. Am putea continua, dar poate am nedreptăţi una dintre activităţile care disting Valladolidul de alte festivaluri, şi anume editarea unor excepţionale cărţi de cinema, lansate neclintit cu fiecare ediţie. Doar o înşiruire a unor titluri incitante: Yasujiro Ozu, Un Borges al Oceanului Pacific ?, André Téchiné, O strategie a tensiunii, Claude Chabrol, Privirea entomologului; Dicţionar al cinematografului turc; Luchino Visconti, Un tânăr numit Saura; Reinventarea genurilor; Goran Paskaljevic, Tragicomedia umană.
Aşa au căzut bobii, acesta a fost gândul cu care această a 60-a ediţie a pornit la drum, cert este că 2015 va rămâne o ediţie despre care se poate spune cu mâna pe inimă că a aparţinut tineretului. De obicei, mai fiecare festival îşi face un titlu de glorie din afirmarea angajării în descoperirea şi susţinerea noilor valuri, generaţii, dar nu întotdeauna socotelile de acasă se potrivesc cu cele din târg; se întâmplă ca, uneori, juriile să fie cele care dau peste cap intenţiile selecţionerilor, ale organizatorilor. Au concurat cineaşti „veterani“, cum li se spune, astăzi, celor trecuţi de 50 de ani. Mika Kaurismaki ne-a surprins cu o foarte personală evocare a tinerei şi rebelei regine Cristina a Suediei în King Girl. Se înţelege că toată lumea avea în cap imaginea eterată a Gretei Garbo din 1933. Eroina cineastului finlandez este o jună sănătoasă, cu aer sportiv şi impulsuri lesbiene, care înfruntă fără să stea pe gânduri dogmele şi cutumele timpului. Actriţa Malin Buska ar fi meritat premiul de interpretare, dar juriul a preferat o valoare mai sigură, pe Charlotte Rampling, ce-i drept impresionantă în 45 de ani, rolul unei femei care descoperă târzii secrete venindu-i mănuşă. De altfel, este nominalizată la premiile Academiei europene de film. Robert Guédiguian, regizorul francez constant în angajarea sa într-un cinematograf neparizian, reia în Une histoire de fou tema conflictelor istorice dintre armeni şi turci, apărarea unui anumit terorism juvenil al unor organizaţii armeneşti fiind pe muchie de cuţit. Am văzut producţii bune, precum Aurora, semnat de Rodrigo Sepúlveda din Chile, despre încercarea disperată a unei profesoare de a da un nume şi un mormânt copiilor morţi şi părăsiţi, sau Dégradé al fraţilor Tarzan şi Arab Nasser, un „film de cameră“, dar ce cameră, ascunzătoare zgâlţâită de explozii, a unor femei care nu vor decât să-şi vadă de viaţa lor. Cum aminteam, juriul a avut ochi în primul rând pentru tineri. Două titluri au circulat neobosite de la un premiu la altul, Hrútar (Berbecii) al islandezului Grimur Hakonarson (cunoscut celor care au fost la TIFF) şi Mustang, al debutantei Denis Gamse Ergüven, reprezentanta unei cinematografii în plină expansiune, cea turcă. Primului i-a revenit „Espiga de oro“, fetei – „Espiga de plata“ (de argint), cei doi împărţindu-şi apoi, frăţeşte, premiile publicului, ale tinerilor, ale criticii, plus premiul „Pilar Miro“ acordat unui debutant, de acelaşi juriu internaţional condus de Goran Paskaljevic, cineastul sârb stabilit în Franţa. Calmul lui Hakonarson, apartenta lui răceală, frenezia Denizei Gamse Erguven au cufundat sala în tăcere sau, respectiv, au ridicat-o în picioare. În faţa unei asemenea evidente privilegieri a tinerilor, maturul nostru Tudor Giurgiu nu are de ce să fie supărat. Selecţionat în competiţia oficială cu De ce eu? (după ce în 2011 şi 2012 a câştigat două premii în secţiunile paralele cu Despre oameni şi melci şi cu scurtmetrajul Superman, Spiderman sau Batman) prezenţa autorului la conferinţa de presă a stânit interesul ziariştilor. Majoritatea răspunsurilor lui Tudor Giurgiu au făcut subiectul unei întregi pagini a principalului ziar din această regiune a Spaniei, El Norte de Castilla. Mărturisesc că este o bucurie să constat, pentru a câta oară, că mai există, în lume, presă scrisă, de calitate, care acordă spaţii largi culturii, şi nu numai cu ocazii speciale. Desigur, un festival internaţional are dreptul la o şi mai mare atenţie. Preţul idealismului într-o lume coruptă se intitulează comentariul semnat de Elena G. Castanon care a subliniat în rândurile sale „una dintre ideile puternice ale tramei – ambiguitatea morală, dificultatea de a distinge între buni şi răi şi care aruncă protagonistul în confuzie şi dezamăgire“. Curioşi, cum le cere meseria, ziariştii au dorit să afle, dacă se poate, în procente, raportul dintre realitate şi adaosul de ficţiune, ştiind că subiectul a fost inspirat de un caz real, petrecut în 2002. Tudor Giurgiu a riscat, zâmbind, „un 70 la sută contra 30, să zicem“.
