Dintre evenimentele care s-au aglomerat la sfârşit de an vechi aleg să deschid prima cronică pe 2015 cu evocarea unui act de frondă: un reputat economist francez, Thomas Piketty, a refuzat Legiunea de onoare. Explicaţia gestului deschide o discuţie privind natura relaţiei elitei cu autoritatea politică: ,,Nu cred că îi revine guvernului rolul de a decide cine este onorabil; acesta să se consacre creşterii economice în Franţa şi în Europa“. Este, să recunoaştem, o reacţie afurisită, dar motivată, la atitudinea politicului de locul, rolul şi condiţia intelectualului. În 2013, la numai 40 de ani, Piketty atrage atenţia lumii cu o carte de maturitate deplină, Capitalul secolului XXI, care a declanşat deja dezbateri publice în Statele Unite şi în multe ţări din Europa. Tocmai această faimă a determinat guvernul francez să-l recompenseze pe autor cu înalta distincţie. Piketty a refuzat – probabil – pentru a arăta că între actul de guvernare şi cercetarea economică de vârf nu există nici o legătură. Ideile din Capitalul secolului XXI sunt de strictă necesitate în aceste vremuri de criză, iar teza este simplă: pentru a înţelege fenomenul concentrării bogăţiilor, cauză primordială a sărăciei şi a războaielor, trebuie să evaluăm viitorul prin prisma experienţelor din trecut; este timpul să depăşim obsesia modelelor, inclusiv a celui american.
Ce ne aduce Anul Nou?
Părăsim fiecare an cu urări de pace, sănătate, prosperitate, vorbe intrate în folclorul sentimental al iubirii de oameni. La despărţirea de 2014, să adăugăm acestora şi pe cea a unui reporter transmisă de lângă Zidul Plângerii: An Nou fără violenţe! Deşi părea mai degrabă o chemare pentru oprirea încrâncenării instaurate între palestinieni şi israelieni, gândul ne poate duce şi la milioanele de refugiaţi şi morţi căzuţi în războaiele din Siria, Iran, Libia, Somalia, Congo, Ruanda, Afganistan, Mali, Republica Centrafricană, Ucraina. Războiul pare să fi intrat în obişnuinţa guvernanţilor de azi. De când Cain îl ucidea pe Abel pentru o palmă de pământ, pacea nu mai este decât un interval – mai mic sau mai mare – între două războaie, încât suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă lumea a părăsit cu adevărat Timpul Vechiului Testament. Un Mesia care să ridice schilozii şi să redea orbilor lumina nu se mai arată. Rândurile fericiţilor săraci (cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei ce flămânzesc etc.) din Evanghelie au crescut odată cu vârstele omului, iar fericiţii făuritori de pace nu au ajuns să împărăţească pământul.
Anul 2015 aduce cu sine o moştenire grea. Milioanele de refugiaţi din Siria şi Irak nu se vor întoarce la casele lor în acest an. Războaiele şi sărăcia au declanşat exoduri masive de populaţie. În Orientul Mijlociu ,,statul islamic“ continuă tactica ,,pământului pârjolit“ a reţelei teroriste Al-Qaeda. Virusului Ebola nu i se găseşte leac. Cea mai mare parte dintre dramele lumii de azi sunt provocate de conflicte. Subdezvoltarea nu mai este cauza principală a sărăciei în lume, ci războiul şi corupţia. Se vorbeşte obsedant de migrarea săracilor din Sud spre Nord, dar iată că apar conştiinţe ca Piketty care vorbesc şi despre ,,migrarea“ averilor din Sud spre Nord. Drepturile omului sunt universale pe hârtie, năpăstuiţilor nu le este permisă alegerea între fatalitate şi libertate. Pe acest teren, extrema dreaptă – inclusiv în Marea Britanie şi Franţa – îşi arogă meritul de salvatoare a identităţii unui popor sau a unei doctrine, o dovadă în plus că politica se poate priva de sensul moral.
Mă opresc la două idei din discursurile de început de an. Regina Marii Britanii a reamintit dorinţa regelui George al V-lea, făcută la Crăciunul din 1932, prin care ura britanicilor prosperitate fără egoism. Sună frumos, dar timpul nu a confirmat înţelepciunea vorbelor. De la Paris, preşedintele Hollande a lansat propunerea adoptării unei ,,Declaraţii a drepturilor umanităţii“. Cea universală a drepturilor omului nu mai este suficientă?
O privire spre lumea de azi
Războiul Rece este o permanenţă a istoriei încă din Evul Mediu. Noţiunea este folosită pentru prima dată de Don Juan Manuel, regent al Castiliei prin secolul al XII-lea, şi se referea, interesant!, la conflictul dintre creştinii şi arabii din Peninsula Iberică. ,,Războiul care este extrem de crud şi foarte fierbinte se sfârşeşte fie cu moarte, fie cu pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace şi nu conferă onoare acelora care l-au iniţiat“ (Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991, Editura Polirom).
Iluzia păcii în Europa a fost încă o dată spulberată de criza din Ucraina. Ordinea pe planetă, cea sperată prin încheierea Războiului Rece, scria un ziarist de la The Economist, este puternic destabilizată; trăim într-o lume neobişnuit de greu de guvernat. Implicaţiile unei astfel de confruntări pe timp de pace pot conduce la modificarea raportului de forţe. Dacă asta se doreşte, viitorul merită să fie privit de aproape, foarte de aproape, iar trecutul examinat cu grijă, cu foarte mare grijă. Schimbarea raportului de forţă nu se face la masa tratativelor şi cu atât mai puţin prin mobilizarea reţelelor de socializare, oricare ar fi fost succesele acestora de până acum. Reacţiile adversităţilor sunt imprevizibile, au resorturile şi energiile lor. NATO şi Uniunea Europeană încearcă să-şi re-definească raporturile cu Rusia în plină criză ucraineană. Asta înseamnă că părţile se află faţă în faţă ca adversari. De la destrămarea Uniunii Sovietice, Occidentul manifestă preocupare pentru democratizarea Rusiei. Motivele se plasează între interes şi iluzie. Este o realitate că nici măcar în tabăra aliaţilor nu există o unitate de vederi. Condamnarea Rusiei pentru criza din Ucraina este făcută de pe poziţii apropiate în plan politic, nu şi economic. Statele Unite pun în joc un comerţ de circa 40 de miliarde de dolari, în timp ce Uniunea Europeană are în Rusia un partener de afaceri esenţial, cu un potenţial în desfăşurare de peste 400 de miliarde de euro. Se poate discuta de pe poziţii de forţă cu Moscova în aceste condiţii?
Cu Dumnezeu înainte!
Revenind la trecut şi la nevoia de a privi viitorul de aproape, îmi vine în minte remarca poetului rus Tiucev, citat de Antony Beevor în excelenta monografie a bătăliei de la Stalingrad: ,,Rusia nu poate fi înţeleasă cu mintea“ (Stalingrad, Editura RAO, 2009). Pe un astfel de raţionament sunt luate în calcul noi strategii. În 2015, susţin unii politologi, vom asista la o reconciliere majoră între China şi Rusia, în detrimentul Statelor Unite. Slăbită de sancţiunile impuse ca urmare a crizei din Ucraina şi a scăderii preţului petrolului, Moscova a primit deja un sprijin financiar din partea Beijingului. O astfel de apropiere corespunde strategiei preşedintelui Xi Jinping de a consolida politica de bună vecinătate cu Rusia pentru a asigura Chinei o pondere crescândă în Asia şi de a dezvolta legăturile cu statele emergente, în cea mai mare parte aflate pe continentul asiatic. Nimeni nu se mai îndoieşte de perspectiva Chinei de a deveni în 2015 cea mai mare putere economică a lumii. O astfel de predicţie se cerea testată, chiar bombardată. Ceea ce s-a şi întâmplat. Pe piaţa informaţiilor a fost strecurată ştirea că la Beijing a circulat o notă ultraconfidenţială în care i se sugera conducerii de la Beijing să folosească dificultăţile pe plan extern prin care trece Putin pentru că acestea ,,creează oportunităţi de aur pentru China“. De unde se vede că ultraconfidenţialitatea nu constituie un obstacol în calea războiului informaţional.
Desigur, relaţiile Rusiei cu China sunt esenţiale în viitor. Dar, dacă depăşim capcanele bătăliilor mediatice, putem să acceptăm că impactul cel mai sever pentru evoluţiile la scară globală îl vor avea reuşita sau eşecul tentativelor de redefinire a raporturilor Rusiei cu NATO şi Uniunea Europeană. Criza ucraineană este o încercare dramatică. Pentru stăpânirea acesteia, preşedinţii Putin şi Poroşenko, asistaţi de cancelarul Angela Merkel şi preşedintele Hollande, s-au reunit din nou la Minsk, la mijlocul lui ianuarie, cu intenţia de a căuta soluţii; un sfârşit fericit al negocierilor în condiţiile de acum ţine de miracol. Această criză reprezintă, de fapt, o confruntare a poziţiilor de forţă. Ar fi o eroare să se creadă că neînţelegerile sunt provocate de ambiţiile personale ale lui Putin. Preşedintele rus nu este decât expresia noii puteri militare a Rusiei.
Iată de ce este necesar să privim viitorul de aproape. Dacă se poate pornind de la trecut, cum recomandă Thomas Piketty. n
P.S.: Un subiect care merită o mai atentă reflecţie: mi se pare ciudat că noi socotim românii din străinătate ,,diasporă“. În sens lingvistic, „diaspora“ înseamnă ,,dispersare“; în sens politic, defineşte alungarea evreilor din Palestina de către asirieni şi, ulterior, deportarea lor în masă sub babilonieni, în Antichitatea timpurie.
Românii circulă în Europa în baza dreptului conferit prin libera circulaţie a forţei de muncă dobândit odată cu integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană.