Viena, mon amour!

Statutul meu profesional mi-a permis, înca de pe vremea când eram elev, sa pot calatori în locuri în care altii doar îsi imiaginau ca ar putea ajunge. Daca lucrurile care diferentiau modul nostru de viata de cel al altor societati occidentale erau pe atunci evidente, dupa anul 2000 standardul nostru de viata a crescut considerabil, circulatia catre orice zona dorita a devenit posibila, iar în momentul de fata, suntem parte integranta a Uniunii Europene, adica apartinem si culturii acesteia. Totusi, ceva ne tine oarecum la distanta de ceea ce înseamna marea cultura, cu efecte serioase asupra societatii noastre moderne, ce aspira la obtinerea unui loc de seama în panorama culturilor importante.

Întâmplarea a facut ca, de curând, sa ma aflu, împreuna cu fiica mea, într-o vacanta la Viena, vacanta în care ne propuseseram sa vizitam cât mai multe muzee, pentru ca Maria este eleva la Liceul de Arta „Nicolae Tonitza“ si îsi dorea sa vada, pe viu, cât mai mult Klimt, Gustav Klimt (ati ghicit, l-am parafrazat pe Bond, James Bond). Umblând în nestire pe strazile Vienei, simteam cum ceva parca ne privea din toate partile, ceva ne asigura ca ne aflam în centrul cultural al Europei, poate chiar al lumii; ceva ne spunea ca pe acel pavaj calcasera cei mai valorosi artisti, oameni de cultura, oameni importanti care au marcat evolutia omenirii prin creatiile lor, prin ceea ce au imaginat, au gândit, au rostit, lasându-le vienezilor un patrimoniu de invidiat. Vântul ne soptea ca suntem pe drumul cel bun, frunzele ne faceau semn unde trebuia sa ne oprim, soarele – foarte darnic cu noi – ne mângâia ranile picioarelor, zâmbetele trecatorilor ne asigurau ca le suntem dragi, mirosurile patiseriilor elegante si doldora de foetaje ne înviorau simturile, calestile cu vizitii desprinsi din povestile cu printese ne însoteau drumul, iar tineri îmbracati de epoca ne atineau calea, îmbiindu-ne cu bilete la cele mai râvnite concerte si spectacole. Asa am realizat ca la Viena se vând pe strada bilete la Opera, la Filarmonica si la o multime de sali de concert situate în cele mai grozave palate si catedrale. Adica, oferta artistica a unei singure seri este de-a dreptul coplesitoare: balet, opera, concert simfonic, ansambluri specializate în muzica baroca, cu muzicieni purtând costume de epoca – o reala încântare a ochiului si auzului. Am cumparat bilete ieftine, dar scumpe, adica 40 de euro de persoana si va asigur ca a meritat cu vârf si îndesat. La doisprezece ani, câti are Maria, sa asisti la un spectacol în celebra sala a Operei din Viena sau sa mergi la Musikverein – sala în care se tine dintotdeauna renumitul concert de Anul Nou si în care cânta, în fiecare saptamâna, minunata orchestra filarmonica vieneza, cu biletele vândute pe toata stagiunea -, sau sa intri într-o sala de bal în care este organizata o gala de opera si balet sunt evenimente ce, cu siguranta, îti marcheaza evolutia ulterioara (eu tin minte sejurul meu de trei zile la Paris, cu corul Voces Primaverae, când aveam zece ani; am vizitat atunci cât am putut din Muzeul Luvru si nu l-am uitat niciodata). Dar socul si mai mare a venit când am realizat ca peste tot, pe autobuze, în statiile de tramvai sau metrou, pe cladiri, pe taxiuri, erau postere imense cu Mozart, Van Gogh, Gustav Klimt, Placido Domingo, Riccardo Mutti, Helene Grimaux, Herby Hancock. Sau când am descoperit ca, dezinvolti si nepasatori, calcam pe stelele încrustate în pavajul statiei de metrou de la Opera ori în asfaltul ce înconjoara cladirea sau pe drumul ce duce spre Musikverein, stele ce poarta numele marilor compozitori si artisti care au trait sau au trecut prin aceasta adevarata capitala culturala a lumii. Asa ne-am dat seama ca la Bucuresti ochii ce ar trebui sa ne priveasca si sa ne îndrume pasii sunt îndreptati în pamânt, de rusinea miilor de postere lipite pe tot ce ne înconjoara, cu manelisti, spectacole îndoielnice, derizorii, jignitoare, într-o învalmaseala ce releva nivelul intelectual al celor care organizeaza acest tip de spectacole. Nici vorba ca vreun edil al Capitalei sa copieze ideea de a pava cu stelele marcante ale artei românesti împrejurimile Ateneului Român; primaria e ocupata sa aprobe, aproape saptamânal, organizarea de evenimente subculturale si extrem de agresive, lânga Filarmonica bucuresteana, ce îsi vede astfel periclitata buna desfasurare a concertelor. Situatia creata ma face sa ma gândesc tot mai des la celebra întrebare pe care Maestrul Elenescu a adresat-o în plina sedinta de partid a Orchestrei Nationale Radio: „Daca la noi e asa de bine si la ei asa de rau, atunci de ce la noi e asa de rau si la ei asa de bine?“