Ce numesc scandinavii fiord (scriind fjord) este fie, privind dinspre mare, o îngustare tot mai nehotărâtă și surprinzătoare, împinsă între pământuri, stânci, munți, canioane, fie, dinspre pământ privind, o insinuare a oceanului tot mai temerară, spectaculoasă, tentaculară. Peisaj terestru, carstic și acvatic de admirat temător. Care pe care sau cine pe cine împinge/împunge, respectă sau proslăvește, e greu de spus; care-l completează pe celălalt și îl înfrumusețează prin diversitate și contrast, nimeni nu discerne clar. Așadar, e perfect adecvat titlul de Fjord/fiord dat de Mungiu recentului film, făcând dintr-un substantiv comun o idee, iar în idee transformând povestea documentară și documentată a unei familii de româno-norvegieni ce cad din lac în puț, adică află – într-una din multele „țări ale tuturor posibilităților”, democrațiilor și libertăților – un mediu de îngrămădire de spirit și de abuz lipsit de orice grație mentală ori har de la Dumnezeu.
Filmul face parte din trendul de doar 2-3 decenii internaționale a ceea ce-am denumit demult „realism civic”. Și prin care, în fine, ne-am eliberat și „noi” de-amar de istorism fictiv și ideologizat, ca și de tentația (să nu zic teroarea) realismului magic și-a fantasticului deja tradițional-românesc. Prin acest realism civic, revenind din înflăcărarea minții pe pământul nazurilor și necazurilor sociale. Cele pe care, surprinse de data asta în contextul dezamăgirilor ce pot fi încasate de migrația spre varii „țări ale Făgăduinței”, poartă amprente, istorii și clișee mentalitare din abandonatul Egipt care e România.
Așadar filmul reface (text impecabil) povestea unei familii mixte din Norvegia, însă scenarizează de fapt o etnopsihologie și probleme de istorie mentalitară ce poartă adânc marca culturii vernaculare balcanice, ortodoxe și pur românești. Film nu doar cu și despre români, ci și despre România ultimului veac integral. Despre o Românie din care oamenii încă fug nu doar pe temei economic, ci (încă) și religios, o țară în care invidia și ura contra penticostalilor (tot mai crescuți numeric) e stimulată la nivel popular de către instituții ce se pretind „de stat” și de națiune. Țară în care, ca să dau un mărunt exemplu, un așa-zis „Centru de Evenimente” dintr-un colț de sat și-a permis exprimarea afiliației sale (printr-un steag scandinav) doar imediat după ce toată lumea a-nceput să vuiască de fala obținerii Trofeului de la Cannes. Și care probabil că va mai întârzia un deceniu bun până să se declare și drept „casă de adunare”, cartier și comunitate penticostală. Revin.
Fugind de marginalizările și minoratul manifestării unor credințe și competențe culturale minoritare, o familie mixtă se stabilește într-o țară de tradiție democrată, căzând însă-n dizgrația unor forme de autoritarism și control despre care merită să ne fie tot mai limpede că, deși pe invers decât în cazul ilustrat, merită să ne temem la modul serios. Între ele intră America trumpistă cu tot mai intens aplomb și panaș, pe ele le impun insidios ori fățiș tot mai multe guverne, lideri, partide. Așa dovedind că, indiferent de ideologia publică, tendințele autoritariste și punitive de pe mapamond devin monedă curentă, ba și valută forte mai pretutindeni, nici refugiul sau migrația negăsind loc de-ntors.
Fjord, filmul, face o treabă impecabilă în sensul realismului civic, care surprinde nedreptatea „legală” față de culturi și specificități atipice ori minoritare, tendința egalizărilor simplificatoare ce distruge inși și mari sensibilități. Cu toate astea, filmul și faima sa riscă să cadă prost. Cu 5 ani în urmă ar fi fost ireproșabil din absolut toate punctele de vedere și valid pentru un întreg mapamond. Acum însă, c-un Putin simpatizat de nu puțini și c-un Trump detestabil, cu dictatori mari și mici mai pretutindeni, pândind de peste tot, și cu tot mai multe partide conservatoriste, fasciste efectiv, așadar c-o nouă „Epocă de Aur” la orizont inclusiv pentru draga noastră de țărișoară, să demonizezi total liberalismul și emanciparea altor minorități sociale de dinafara celor conservatoare și tradiționaliste, impunând exclusivismul acestora din urmă, iar nu e bine, tot nu-i bine deloc. Precis lasă loc și dă apă la moara propagandelor celor de care ne-am debarasat doar prin vărsare de sânge, iar foarte recent prin grele forțări superlegislative.
Într-una dintre concluzii: filmul e gata, e bun, e premiat. Însă de-acuma Mungiu și luminații lăudători ai filmului trebuie să se pună serios la lucru, pe brânci și din greu, pentru a contra preluarea Fjordului drept prapor-stindard și „verset de aur” de către vajnicii propagandiști ai aureolatului conservatorism, tradiționalism și suveranism autohtonist. Căci curentul din urmă poate-nsemna doar îngustare de -ism, ambuscare de canion și fiord.
Cât despre tradiționaliștii, fundamentaliștii creștini și conservatoriștii de pretutindeni, aceștia toți ar trebui să-și amintească mult mai abitir de ubicuitatea și inevitabilul înmulțirii ca nisipul mărilor și stelele cerurilor a lupiilor în haină de miel și falși profeți. Deoarece, care-n sutană, care cu biblii în mână, chiar de-ajung în parlamente și până-n Biroul Oval nu-nseamnă nicidecum că automat și garant le vor oferi lor înșiși chei de emancipare, împuternicire și guvernare fix după chipul și asemănarea propriilor deziruri, fantasme și citate, sugerând iluzii sacre. Simplu ca bună-ziua: ia mai de căutați-i și pe domniile lor la bani și ego-ul personal!