Nu stiu câti dintre cei ce comenteaza fenomenul teatral s-au apucat de meserie atrasi si de doza de putere inclusa in fisa postului. Cert e ca aceasta componenta e cumva inevitabila. Evaluarea calitatii unui spectacol, stabilirea unor ierarhii valorice, situarea in context a unei productii teatrale genereaza, ca ne place sau nu, putere. Mai firava sau mai vânjoasa, mai echilibrata sau mai focoasa, ea se manifesta ca atare. Iar aspirantul la post trebuie sa si-o asume.
Intr-o societate normala, puterea se bazeaza pe competenta. Cel care scrie despre teatru trebuie sa fie toba de literatura in general si de dramaturgie in special (preferabil ca macar Shakespeare si Molière sa fi fost cititi si in original si in orice caz integral), sa se simta ca acasa in istoria artei, in muzica, dans. Si, atunci când se duc la teatru, s-ar cuveni sa se raporteze la un spectacol ideal – dar sa fie capabili sa-si regândeasca acest spectacol ideal in functie de fiecare noua experienta teatrala. Cel putin asa si-ar dori Peter Brook.
E de la sine inteles ca un ins care scrie, chiar si despre teatru, e musai sa se simta la largul lui si in limba in care se exprima.
Un personaj care ia note bune la toate aceste materii – sa zicem, pentru inceput: peste 8, dar cu conditia sa continue sa invete! – merita mica lui putere. Mai ales daca ia 10 la deontologie. Sunt conditii care, odata intrunite, garanteaza ca seductia teatrului va ramâne intotdeauna mult mai puternica decât ispita puterii.
Intr-o societate normala, un astfel de critic are destula autoritate incât sa functioneze ca reper plauzibil. Atât pentru public, cât si pentru creatorii de teatru. Intr-o societate mai mult decât normala, cum e cea americana, el reuseste, prin verdictul sau, sa desfiinteze un spectacol sau sa-i asigure o viata lunga si fericita. Asta si pentru ca prestigiul lui profesional e sustinut si multiplicat de puterea publicatiei care l-a angajat. Celebru, in acest sens, si citat pâna la saturatie e exemplul ziarului „New York Times“.
Dar la noi? Care e situatia in critica noastra de teatru? Ultimul nostru critic dramatic care s-a bucurat de o influenta oarecum comparabila s-a stins in 1996. Unii oameni de teatru considera si astazi ca disparitia lui a produs un vid de putere ce continua sa se repercuteze negativ asupra scenei noastre. Spre deosebire de autoritatea cronicarului de la New York Times, puterea criticului român dinainte de 1989 nu era sustinuta de credibilitatea unui ziar. Ea era sustinuta direct de puterea absoluta a partidului unic. Asta inseamna ca ea nu se manifesta, asa cum ar fi fost normal, prin influenta exercitata asupra publicului, ci doar in raport cu teatrele. Si nu in numele publicului, ci in acela al organelor de partid si de stat. De unde si urmatorul paradox: criticul avea o putere mai mare; doar ca nu era a lui. Si apoi, conditia comentatorului de teatru era si extrem de ingrata. El nu avea cum sa laude un spectacol pentru eventualele aluzii subversive, de pilda. Asadar, tocmai pentru ceea ce publicul gusta cel mai tare. Iar spectacolele care nu se abateau de la linia partidului, degeaba le lauda, ca niciun spectator nu-l lua in serios.
Asa ca singura critica eficienta era una pe care am putea-o numi populara. Fiindca era si anonima, si orala. Era impresia transmisa pe viu, din gura in gura, la o ceasca de nechezol. Cât despre puterea criticului, era inevitabil ca ea sa se prabuseasca odata cu puterea care se folosea de el. Prin urmare, vidul de putere din critica noastra de teatru nu tine de moartea unui critic.
Cei care il deplâng sunt, de regula, insi nedeprinsi cu libertatea, care nu pot trai si crea fara o indrumare de sus. Exista insa si o categorie de oameni de teatru care, fara a suferi de dorul cuiva anume, simt totusi nevoia ca munca lor sa fie evaluata in functie de niste repere credibile, sa fie situata intr-un context mai amplu. Nu vor directive, vor un feedback autorizat, in functie de care sa se poata eventual orienta mai departe.
Un feedback pe care criticii si cronicarii din zilele noastre nu ar reusi sa-l produca. Nesiguri pe gustul si judecata lor, cu un bagaj cultural facut in mare graba, acestia ar produce in cel mai bun caz cronici dramatice, fara a avea insa competenta unui demers critic credibil. Daca, inainte, teatrele se puteau totusi orienta in functie de judecata starostelui (prin supunere sau din contra: pentru unii, verdictul nefavorabil echivala cu o confirmare), astazi nu ar mai exista voci critice capabile sa jaloneze creatia teatrala.
O astfel de opinie nu e lipsita de legitimitate.
Ea e alimentata copios de numeroase ziare locale, unde rubrica de teatru ajunge pe mâna cuiva prea stupid ca sa scrie despre politica sau despre fotbal. Si care-si foloseste mica lui mosie mediatica pentru a-si mai consume din frustrari. Absenta demersului critic serios si credibil sustinut de un suport mediatic pe masura e totusi o realitate.
Bun, ca sa avem un critic precum cel de la „New York Times“, am avea nevoie si de un ziar cu prestigiul si influenta aceluia. Unui astfel de ziar i-ar pasa chiar si de rubrica de teatru si ar avea grija sa o incredinteze cuiva capabil sa-l reprezinte cum se cuvine.
Pe de alta parte, poate ca nu ar trebui sa ne lamentam prea mult pe tema asta. In fond, felul in care se scrie despre teatru la noi e in concordanta cu vremurile si cu asteptarile cititorilor. De cele mai multe ori, cronica e o relatare ce se doreste sugestiva (adeseori, este!) a intâmplarilor de pe scena. Inviorata cu frânturi de limbaj diurn, menite sa contrabalanseze eventualele sintagme mai „intelectuale“. Sa le faca digerabile pentru consumatorul de vizual si de net. Formularea de judecati de valoare, de verdicte, e in general evitata. In fond, cititorul le poate deduce din gradul de inflacarare sau de apatie a relatarii.
Poate ca faptul ca semnatarii de cronici se abtin de la pasi mai riscanti e mai degraba de salutat. Celor ce scriu acum despre teatru le repugna puterea.
Asa ca ceea ce pentru unii continua sa fie un regretabil vid de putere pare mai degraba o democratie destinsa si zglobie, in care crampele si incrâncenarile de altadata s-au redus vizibil. De ce sa ne dorim mai mult?
In fond, consumatorii de teatru par sa se descurce foarte bine cu ajutorul aceleiasi critici populare. Iar artistilor le ramâne libertatea de a-si stabili singuri jaloanele.