Cultura scrisă înclină vertiginos pe panta auditiv – interpretativă, se întâlnesc mai multe audiobooks și podcasturi, dramatizări, lecturi, lit slams și cântări, interpretări, manele anacreontice și strigături decât scriituri / γραφές. Și, cum aceasta tinde să le tragă și pe celelalte după ea, cultura vizuală descrie la rândul ei o traiectorie sinuoasă, deocamdată, spre haptic și performativ. Textilele cu care Comănescu produce portrete dintr-acolo vin și nu se știe dacă duc undeva, dar produc ceea ce nu poate fi numit decât cultură. În sensul de vietate recalcitrantă, descrisă de Leo Frobenius: „cultura este pretutindeni organic liberă de orice abstracțiune și de orice fel de hazard” deoarece „cultura trăiește și respiră, se mișcă, […] trece, ca oricare altă vietate, prin naștere, maturitate și moarte și prezintă clase de vârstă”.
Ce și cum, mai ales în ce fel. Comănescu lucrează cu resturi identitare contemporane. Haine, donate sau abandonate, considerate coji, deșeuri de identitățile reziduale la care purtătorii au renunțat odată cu ieșirea din spațiul decor în care erau destinate să funcționeze.
Porturi, exprimări, comportamente ce îmbracă și semnalează identitățile asumate sunt lăsate la ieșirea din mediul căruia îi serveau drept vehicul. Vizual, le indicăm cel mai puternic prin micro-trenduri estetice cotidiene, simultan propagate în arte. Estetica puterii e evidențiată de uniforme, cadre instituționale și infrastructură. Estetica succesului exprimă de la profesionalismul corporatist (Teambuilding, 2022) sau simplul confort (Soldații. Poveste din Ferentari, 2018) la excesivul luxury (trend balcanic, speculat și de IRWIN, în Golden smile, 2003) și la happy ending-ul normativ (Cravata Galbenă, 2025). Estetica eșecului, implicată în toate formele și decadele artei contemporane .ro, cuprinde de la mizerabilismul literar la cinemaul precarității (Filantropica, 2002, Moartea domnului Lăzărescu, 2005). Unele mai ideologice (de la estetica rezistenței (Gavroche), estetica dreptei (Prince Charming) și estetica retro-futur (nostalgia hipsterească) – printre cele mai stridente), la cea, cu greu sesizabilă, a banalului (urban, cotidian, anti-estetic), toate includ și o puternică componentă burlescă, de dramă și joc de rol.
Reluate intenționat, acte relaxat-involuntare ajunse așa printr-o iresponsabilizare de tip plausible deniability (exploatată și de Gorzo în stencilul „n-am zis ce-am zis”)sunt luate drept proceduri, drept gesturi voluntare, ritualice, auto- și pseudo- raționale, pentru a arăta pe unde și cum ajung în lipsa de sens.
Repetiția conferă expresivitate, micro-samplingul are ca efect amplificarea ecourilor – dar din același act rezultă și bâlbâiala și lucrul de-a ga-gata, nu lucrul în sine. Relaționarea produce instantaneu raport, dar nu și sens. O mare înțelegere că nu tot ceea ce arată a artă este. Comănescu ține ciurul kantian, clipind nevinovat din ochișori.
Ecografia, pretenție a unei sondări profunde, e efectuată gospodărește, ca echivalent sociabil al diy-ului. Artistul lucrează cu materialul – hainele, figura – „clientului”, pe loc, față în față cu acesta.
Presimțitul public e-mpărțit în două – cel care gustă gluma și înțelege arta și cel despre care este arta și nu înțelege gluma. Cosmică comănesciană.
Prin actul 3 din 5 începem să bănuim că Levantul comănescian e mai mult un Leviathan. Având deja un lexicon propriu dobândește și un program politic: al emigrării și autocolonizării, devenind organizat într-o micronațiune, noțiune pentru care Comănescu are o recentă fascinație. În primele două momente, adună bucăți de materiale culturale din debaralele și repertoriile prietenilor. În al treilea, atelierul din Amzei este teritoriul ocupat de o micronațiune formată din doi oameni, artist și curator, care-și schimbă locurile și funcția printr-o capacitate de totipotență exemplară.
Comănescu este nu doar eco-graf, ci și autor colectiv, în mai mult de două-trei feluri. Nu doar a pictat în cor cu toată Rostopasca, nu numai că și-a pus prietenii să-i fircălească[1] lucrările și nu doar a scris la două mâini cu Florin Tudor Algoritmul lui Briemberg, pe care ulterior l-a pictat de unul singur. A extins practica colectivă dincolo de simpla colaborare, până a ajuns să-și înglobeze propriul curator în procesul de realizare; în instalația Looking at the Big Picture from the Inside. Elena Est, curatoarea în cauză, consideră că participarea ei a fost colaborativă și până la un punct. Dincolo de acel punct, Comănescu se extrage cu totul din practică, pentru el lucrarea este conjunctura ce a permis unei curatoare să instaleze ea însăși artefactul încă necreat. Din când în când se reinserează performativ în lucrare, înfășurat în materiale textile și în rol sacerdotal, de Nagual[2] sau Megaloschéimos (Μεγαλοσχήμος)[3], referențial asumat. Unul dintre țapii mulși de cei cărora Nicolae Comănescu le ține ciurul e, cu siguranță, AI-ul și apocrifele acestuia. Și un altul e spiritualitatea de grădină a… Titlul unei lucrări de Comănescu este o bună și frumoasă bucată din aceasta: plăsmuire sublimă și formă de artă a limbii – o limbă a unei lumi metafizice. (L.B.) Uneori, Comănescu animă și un doppelganger[4] pitoresc, Sâr-ul Merodack Joséphin Péladan, scriitor, critic și curator de artă ezoterică, invitat și plimbat prin București de localul mecena Alexandru Bogdan-Pitești, în 1898.
Cronologic, Comănescu a început să folosească suprafețe textile înglobate în lucrări pe post de câmpuri cromatice și valorație cam prin 2020. Până în 2026 a produs cinci momente ale acestui proiect (MSGL), coerent prin aceea că pigmenții și tușele au fost înlocuite inițial cu texturi, apoi cu bucăți de material textil și ulterior direct cu haine, pe care intervine parcimonios‒ceremonios. Primul moment MSGL are loc la Cluj, expoziția produsă de Galeria H’art în spațiul InVitro ‒ Marea Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor. Începutul, în anul 2020; al doilea, despre care curatoare Elena Est a spus că e „un nou început” din Marea Schemă urmează la galeria /SAC (2023). În 2024 asamblează cu Elena Est instalația performativă Looking at the Big Picture from the Inside, în atelierul din Amzei. În iulie 2025, Sfârșitul s-a terminat, la Reșița, marchează deschiderea oficială a Centrului Cultural Școala Pittner cu lucrări din aceeași serie. Proiectul 375 de ecografii dezbrăcate, produs de Asociația Hearth / Casa KERIM în noiembrie 2025, multiplică pe panouri de dimensiuni mai reduse elemente din primele 3 momente și le distribuie celor care vizitează atelierul în timpul performance-ului.
Natalia Todeasă,
26 martie 2026
[1] A fircăli = a mâzgăli, a scrie urât (n.ed.).
[2] Ființă teriantropică din folclorul mezoamerican, care se poate transforma din om în fiară (n. red.)
[3] Călugăr din tradiția ortodoxă care a atins cea mai mare treaptă a ascezei (n. red.)
[4] Dublură fantastică a unui om, oglindire (malefică, adesea) a acestuia – în diverse mitologii și ca referință în psihanaliză; sosie (dar predominant cu sens fantastic – n. red.).