Cu dezbaterea organizata in jurul „Vietii unui om singur“ de Adrian Marino, revista „Observator cultural“ ridica receptarea cartii la nivelul cuvenit discutiei despre un mare intelectual si om de litere român. Un intelectual si o opera care, partial, au suferit si mai sufera ingratitudinea si experienta „exilului intern“ prin care a trecut si eroul singurei si neintrecutei lui monografii, aceea despre viata lui Al. Macedonski. Cum s-a spus si despre acela, si in cazul lui Marino s-ar putea ca omul sa fi daunat operei: un temperament de adolescent rebel, critic sângeros cu modelele si contemporanii sai, pe scurt, un inadaptat consecvent si nonconformist incorigibil.
In aceste conditii, recomandarea lui Ovidiu Simonca este utopica si/sau naiva: „Sa vorbim despre idei, nu despre persoane“! Lucru dificil sau imposibil in climatul latino-american românesc unde excomunicarile sunt de rigoare. Vorbele lui Mihail Kogalniceanu care recomanda, ca un „mesianic pozitiv“, o critica nepartinitoare, lovind „cartea, iar nu persoana“ ramân aici expresia unui deziderat sau ideal dificil de atins. Cu atât mai dificil cu cât, are dreptate Marin Preda: „ideile sunt oamenii!“ si, omeneste vorbind, e aproape imposibil sa detasezi in eprubeta (in vid!) ideile de „carnea, sângele si nervii“ ce le-au insufletit. Nu mai spun ca in cartea pusa in dezbatere, tocmai portretul omului („persoana“!) e impresionant si suscita cel mai mare interes. Dar indemnul „sa vorbim despre idei, nu despre persoane“ este nobil in nonbeligeranta lui si, de aceea nu poti sa nu invidiezi si sa nu stimezi speranta lui Ovidiu Simonca de a-i vedea discutând pasnic si cu detasare senioriala despre cartea lui Marino chiar pe cei „sfichiuiti in paginile sale“ si, intr-adevar, „Ar fi o dovada de normalitate: n-ar fi posibil ca Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Dan C. Mihailescu sa discute critic, tolerant si echilibrat, intr-o polemica de idei, aceasta carte?“ Ar fi, sigur ca ar fi: vom trai si vom vedea. Sau nu.
Paul Cernat scrie despre o carte ce i se pare „Testamentul unui excentric“, mentionând ca e „o marturie ultimativa, deliberat postuma, un examen final care nu cruta pe nimeni, incepând cu autorul ei.“ El constata ca „Numarul miturilor facute tandari in «Viata unui om singur» e apreciabil, iar cele ale anticomunismului interbelic sau postcomunist vor fi, probabil, mult mai greu de acceptat decât tot ce spune despre Eliade sau Noica. Atacurile la persoana palesc pe lânga atacurile la idei!“ N-as fi insa de acord cu impresia ca avem de-a face in carte chiar cu „sentimentul infrângerii la capat de drum“. Cartea insasi, cu toata tristetea pe care o degaja, este expresia unei victorii: altfel de ce-ar mai fi scris-o? E un „document de epoca“ asa cum crede Adina Dinitoiu, o „autobiografie spirituala“, dupa parerea lui Antonio Patras, in fine, portretul (autoportretul) „unui vicios al singuratatii“, cum foarte pertinent scrie Marius Ghilezan despre cel caruia, „Privit cu respect, in puscarie i se zicea Seniorul.“
Daniel Cristea-Enache decupeaza din paginile cartii portretul „antielevului“ Marino si noteaza cu finete paradoxul unui rebel al traditiei, modelor si modelelor, „specialist al rupturii“ care, cu toate acestea, „a scris o viata intreaga pentru o cultura româna vazuta in organicitatea si evolutia ei. Si, mai mult decât atât, pentru o cultura aflata in dialog real cu cea occidentala“. El scrie ca „este realmente extraordinara aceasta clarificata constiinta a datoriei in «Viata unui om singur». Personajul e singur sau asa se simte, sau asa ar vrea sa fie, pentru ca autorul sa poata lucra in proiecte durabile, de un altruism si un sacrificiu de sine ce nu mai trebuie subliniate.“ Trebuie, de ce nu trebuie sa fie subliniate acest altruism si acest sacrificiu: nu vom sti niciodata câta suferinta a indurat personajul acesta sa-si reprime temperamentul rebel si iconoclast, pentru ca autorul sa-si poata vedea senin de marile lui proiecte: „Rebelul, iconoclastul, disidentul fata de calinescianism – pune criticul punctul pe „i“ – va impartasi, cu modelul repudiat, o vocatie a sintezei si o aspiratie spre monumentalitate“. Chip de a spune ca autorul a iesit victorios in lupta de o viata cu personajul ce poarta acelasi nume.
In cazul aceleiasi dezbateri din „Observator cultural“, Bogdan-Alexandru Stanescu recunoaste ca prima reactie dupa lectura cartii fusese una inadecvata: „am fost un cititor prost al memoriilor lui Adrian Marino, pur si simplu pentru ca am aplicat un filtru estetic lecturii. Prima reactie a fost cea a unuia care, de zece ani, tine cronica literara“. Intr-adevar, nu poti pretinde sa scrii „cronica literara“ despre cartea cuiva care avertizeaza sever, aplicându-si o drastica autocenzura, ca „Nu vreau sa literaturizez, urasc traditia «literaturocentrica» a României, nu sunt critic literar“: ar fi, pe de o parte, o contradictie in termeni si, pe de alta, incalcarea unei dispozitii testamentare, cartea marturisind explicit despartirea de literatura a lui Adrian Marino. Carturarul a dus in anii ’70 o lunga polemica impotriva cronicii literare, „impresionista“ prin traditie, a criticii de intâmpinare, fatalmente superficiala, si contra recenzentilor saptamânali cu reputatie si respiratie scurta: o virulenta contestare a „culturii de publicisti si poeti“ considerata minora, caduca, provinciala in comparatie cu realitatea si exigentele culturii majore, europene. A combatut neobosit si maiorescian formele fara fond, mimetismul steril, comportamentul cultural de sluga umila a Europei refuzând statutul de colonie franceza al culturii române si crezând, ca si G. Calinescu in fond, ca „nasc si la Moldova oameni“, respectiv, exponenti culturali majori, de tip european, fara vechiul si paralizantul „complex Dinicu Golescu“. Aceste idei, idealuri si directive de tip eroic, „neopasoptist“ revin de nenumarate ori in „Viata unui om singur“, sugerând dar si divulgând cu rara virulenta si amaraciune contextul ostil in care si-a publicat cartile ca un iremediabil inadaptat si inadaptabil la, cum spune deseori, „jungla literara“ româneasca. De care se va desparti cu revolta, sila si dispret vrând, pe de alta parte, sa imprastie definitiv confuzia si lipsa de intuitie cu care aceasta „jungla“ l-a distribuit intr-un rol ce nu-i al sau, strain de preocuparile si telurile sale culturale. Cum scrie intr-un „Adio literaturii“ din aceasta amara, revendicativa, spectaculoasa autobiografie spirituala ce-i pune pe jar pe cei mai multi dintre contemporanii sai, „adevarul este ca n-am fost, nu sunt si nu voi fi «om de litere». Asa cum nu esti tenor, nu ai ochi albastri si nici vocatie de jucator de hochei. Nu este nici o calitate, dar nici un defect. Un simplu dat temperamental si de vocatie si nimic mai mult. Nu sunt obligat nici prin Constitutie, nici prin lege sa fiu «literat», «critic literar» sau «spirit poetic» …“ Vorbeste despre despartirea de literatura ca de o „adevarata eliberare“ si, inca mai mult, ca despre iesirea lui dintr-o lunga, adânca si traumatizanta „ilegalitate“ culturala: arunca, de aceea, la cos „un pasaport fals cu care am calatorit, constrâns, timp de decenii, in conditii de semiclandestinitate in mediul nostru intelectual…“ Este vorba, repeta, de „ruperea definitiva, iremediabila, de literatura si de orice forma de studiu istorico-teoretico-literar“ si ajunge la dezvaluirea „falsitatii“ pozitiei sale de „literat“, „literator“, „critic literar“: „literatura a jucat un rol minim in intreaga mea dezvoltare intelectuala“ si constata, „fara regrete“ ca „am citit foarte putina literatura“. Si aceea, doar „clasica“, iar pe contemporani nu-i cunoaste, nu i-a citit si nu-i va citi!
Caci, in fine, se intreaba acest mare carturar ce se considera un „antiliterar structural“: „Ce importanta mai are daca am citit sau nu pe Marin Preda sau Nichita Stanescu? Nici una, dar absolut nici una. Nume (si multe altele) ce nu-mi spuneau mai nimic“. Ce este, in definitiv, si ce-a vrut, de fapt, sa fie acest mare „ilegalist“ al culturii române supravietuind „fraudulos“ in ea cu un „pasaport fals“?! Incotro il mâna „adevarata“ lui vocatie reprimata multe decenii? Vorbeste pe larg in „Viata unui om singur“ despre un sir de „mutatii“ in devenirea si cariera sa profesionala. Trece de la „critica ideilor literare“ la „critica de idei“ pur si simplu pentru ca sa-si revendice, definitiv (!), „tendinta tot mai precisa de a deveni un mic „ideolog“ in sensul secolului 18“. Cartile scrise si publicate dupa 1989, volume de critica a ideilor si directive culturale europene ar exprima implinirea suprema a intelectualului potrivit vocatiei reprimate inainte si care, constrâns, a calatorit cu „pasaport fals“ in cultura româna. In realitate, insa, adevarul, ciudat si paradoxal, este ca marile sale carti, monumentale in continut si forma, le-a scris cu „pasaportul fals“ de om de litere si de critic al ideilor literare: de la monografia din 1965-1967, neegalata, dedicata „confratelui“ sau spiritual Alexandru Macedonski si pâna la cele sase volume ale marii sale lucrari, de certa anvergura europeana si universala, „Biografia ideii de literatura“, intreprindere de format unic pe plan mondial. Toate marile sale scrieri Adrian Marino le-a realizat sub regimul „pasaportului fals“ pe care, eliberat dupa 1989, il „arunca“ la cos incepând sa scrie si sa publice cartile realei lui vocatii, o vocatie abia intrevazuta printre rândurile cartilor scrise inainte, in „ilegalitatea“ sa culturala. Cititorul onest va fi insa deceptionat: nicaieri in aceste „carti ale eliberarii“ marele savant si criticul ideilor literare nu se va ridica la inaltimea celor dintâi. Cu o singura mare exceptie (ce intareste regula!): aceasta extraordinara carte, „Viata unui om singur“ care, prin dispozitie testamentara, se tipareste si publica acum (la Polirom), dupa cinci ani de la moartea sa.
Extraordinara in toate privintele (memorialistica, spirituala, „anecdotica“, filozofica si revelatoare sub raport mental si psihologic si chiar psihanalitic), „Viata unui om singur“ e scrisa cu vigoarea si cu temperamentul adolescentului rebel cum a ramas pâna la moarte acest mare carturar român. Este cartea marii rafuieli cu secolul sau si cu lumea acestui secol in care el nu se va fi simtit cu adevarat „acasa“, ci, strain si cu „pasaport fals“, locuitor mental al unui pasoptism fara pasoptisti. N-a fost secolul lui Adrian Marino. Cu toate acestea, „exilat“ in secol si in propria tara, si-a facut datoria de intelectual român in vremuri grele, furtunoase. Amaraciunile scoase acum la lumina nu l-au biruit, chiar daca tristetea a ramas. „Viata unui om singur“ reprezinta, in filigran, triumful unui marginal. Un marginal care, dupa opt ani de puscarie si alti sase cu domiciliu obligatoriu la Latesti in Baragan, n-a incetat sa creada cu incapatânare ca datoria intelectualului e sa aduca Europa acasa, iar nu sa fuga in Europa unde, atunci când a apucat s-o viziteze da, partial, ca si acasa, peste o „jungla literara“ unde tot marginal se simte. Si confirma asa ca, oriunde ar merge ca sa evadeze, nicaieri intelectualul adevarat nu-i acasa. Scrisa cu furie ca o spovedanie impotriva lumii si a secolului sau, „Viata unui om singur“ nu este, in pofida amaraciunilor de tot felul, o lamentatie pe ruine, ci si un discurs contra fatalismului si resemnarii „omului sub vremi“ din testamentul batrânului cronicar. Ca si G. Calinescu, al carui „model“ il respinge in rebeliunea lui generala de tip adolescentin, Adrian Marino este un „militant“ pentru constructia durabila si monumentala, adept fervent al catedralei si nu al bisericii si culturii de chirpici. Ce pacat ca tristetea acestui mare „om singur“ nu s-a putut intâlni cu aceea asemanatoare a altui „mare singuratic“, Marin Preda, cel al carui nume nu-i „spunea mai nimic“. Se insela acest mare si iremediabil citadin in razboiul sau de o suta de ani cu ruralii Moromete si Patru cel Scurt: oameni in fond tot atât de singuri ca si el …