Gelu Ionescu, Tarziu, de departe…, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2012, 216 p.
Cu modestia si autoironia specifice intelectualului versat, Gelu Ionescu isi intituleaza volumul „Târziu, de departe…“. Distanta spatio-temporala nu ii anihileaza autoritatea, ci ii confirma statutul de voce critica pe deplin avizata. Târziu nu inseamna tardiv, dupa cum nici indepartarea nu este o descalificare. Nu avem de-a face cu o privire aruncata peste umar din Germania catre România, ci, dimpotriva, cu un discurs implicat. Fara a practica o lectura de intâmpinare, autorul comenteaza texte sau evenimente literare cu care empatizeaza. Cartea reuneste articole publicate, aproape in totalitate, in revista „Apostrof“, unde a inceput sa scrie, din 1990, la invitatia Martei Petreu si a lui Ion Vartic.
Impartita in sase sectiuni, culegerea de cronici nu dezamageste prin fragmentarism ori diversitate nearticulata, deoarece se coaguleaza in jurul unor idei persistente ale criticului. Printre acestea, am putea mentiona recuperarea scriitorilor din exil, incapacitatea culturii române de a se dezbara de complexul marginalitatii, ostentatia sanctificarii unor nume si aproprierea valorilor ce nu ne apartin de facto. Atitudinea incisiva la adresa comilitonilor sai transpare mai ales in capitolul dedicat centenarului Eugène Ionesco. Popularitatea lui Eliade sau Ionesco se datoreaza – crede Gelu Ionescu – reputatiei internationale câstigate in afara tarii, nu valorizarii pozitive de care au avut parte aici. Autorul „Scaunelor“ a ales exilul din ratiuni ce depaseau amenintarea politica: „Ionescu a plecat din România nu numai din cauza fricii sale de legionarism (…), dar si pentru ca, la urma urmei, prezenta sa in viata literara româneasca a acelor nu a semanat cu un succes. Nu era luat in serios, desi el era serios si avea, de cele mai multe ori, dreptate“. Interzis din 1971, dramaturgul nu a fost repus in drepturi nici dupa revenirea la democratie. Cu totul neasteptat a fost refuzul autoritatilor statului român de a-l sarbatori, la o suta de ani de la nastere (2009), sub pretextul ca se considera cetatean francez. Gelu Ionescu pune in oglinda sfidarea cu pretentiile nefondate ale asimilarii operei ionesciene exclusiv la patrimoniul literaturii noastre. In acest sens, exegetul considera inoportuna relatia de identitate (poate ar fi fost cuvenita o distinctie ipse–idem, in descendenta lui Ricoeur) intre Eugène Ionesco si Eugen Ionescu: „el este scriitor francez, adica apartine literaturii franceze (fiind de origine româna, daca vrem sa specificam), dar si scriitor român prin ceea ce a scris in româneste (…) Nu avem prea multe nume cu care sa ne… «mândrim» pe mapamond si de aceea ne «lipim» de gloria lor“. O observatie pe cât de incomoda, pe-atât de adevarata. Destinele celor doi Ionescu (Gelu si Eugen) se intretaie in „Anatomia unei negatii“, studiu asupra operelor românesti ale dramaturgului, elaborat in 1973, dar publicat in tara noastra de-abia dupa revolutie.
Pe parcursul aceleiasi parti, Gelu Ionescu discuta doua volume semnate de Matei Calinescu (cel caruia ii este dedicata „Târziu, de departe…“) si Eugen Simion, ambele aparute in 2006. Eseistul se pune de acord cu doua idei mateicalinesciene: structurarea intregii creatii a lui Ionescu sub forma unei mari confesiuni ce transcende genurile (nascuta din „conflictul intre doua identitati, cea româna si cea franceza“) si conditia de minorat pe care ar fi avut-o „Cântareata cheala“ si alte piese, daca ar fi fost scrise in româna. De asemenea, lucrarea „Eugène Ionesco, teme identitare si existentiale“ ii confirma lui Gelu Ionescu doua ipoteze personale: ca opera lui Ionesco poseda o intertextualitate interna, construita pe migrarea unor motive si mituri de la jurnale catre drame si ca acesta nu a fost influentat de Caragiale si Urmuz. In analiza cartii lui Eugen Simion („Tânarul Eugen Ionescu“), Gelu Ionescu isi flateaza flerul critic, declarându-se primul care a postulat „antiteatrul“ dramaturgului. Tot el a intuit, inca din 1973, proiectul unui jurnal comprehensiv, unde urmau sa fie incluse scrierile ionesciene in limba româna.
Dincolo de preocuparea mai ampla pentru cazul Ionesco, Gelu Ionescu aduna, in „Târziu, de departe…“, cronici despre romane, teatru (Matei Visniec), studii memorialistice sau de critica si istorie literara (urmate de un „Centenar Caragiale“, care incheie contrapunctic si circular volumul). Intr-un articol ce-l vizeaza pe Radu Cosasu, regasim cheia intregului ethos al redactorului de la Radio Europa Libera: o „obligatie a sinceritatii, chiar si in elegiu“ trebuie sa stea la baza tuturor relatiilor omului cu viata, dar mai ales in interpretarea filologica.
Seria „recuperarilor“ ii cuprinde pe Alexandru George, prin romanul „Seara târziu“ (ce spune povestea destramarii burgheziei bucurestene, a spolierilor comuniste), Eginald Schlattner sau Alexandru Vona. Cei doi urma infatiseaza lumi minoritare, lasate uitarii. „Cocosul decapitat“ de Eginald Schlattner, „Ferestrele zidite“ si „Orbitor“ sunt, potrivit lui Gelu Ionescu, singurele romane românesti capabile de circulatie si succes mondial. „Lizoanca la 11 ani“ si „Când ne vom intoarce“ de Radu Mares sunt apreciate pentru calitatile de fresca a lumii rurale. Dincolo de actualitatea povestii, scrierea ultragianta a Doinei Rusti se remarca, in viziunea cronicarului, prin „inteligenta narativa, fluiditatea actiunii, expresivitatea mereu surprinzatoare a textului“. Un alt roman, „Zilele regelui“, i se pare admirabil datorita „dozajului cumpanit“, „cultivarii savante a amanuntului, lipsei, stridentei, vulgaritatii sau patetismului. De opinii favorabile, chiar entuziaste, se mai bucura Florina Ilis („Cruciada copiilor“, 2005) si Petre Cimpoesu („Christina Domestica si Vânatorii de suflete“, 2008). Pe Liviu, personajul principal din „Radacina de bucsau“, Gelu Ionescu il inscrie in traditia figurilor emblematice ale asteptarii si prizonieratului, precum Hans Castorp sau locotenentul Drogo. In „Asteptând ceasul de apoi“, „Supleantul“ si „Carolineplatz“ sunt sanctionate stângacii stilistice ce dauneaza aderentei epicului (modul facil in care Dinu Pillat rezolva conflictele, „cinematograficul“ retrograd al lui Petru Popescu, deconstructia si suprasaturarea textuala mânuite de Horia Ursu). La sfârsitul capitolului intitulat, frust, „Romane“, este plasat un articol despre Herta Müller, prilej cu care Gelu Ionescu reitereaza ideea marginalitatii: „La români, absenta unui concetatean de pe lista suprema (Premiul Nobel – n.m., G.D.) scoate la suprafata toate complexele nationale, atât de antiproductive incât ti-e lehamite sa le mai pomenesti“.
Memorialistica, opera de reflectie – nici fictiune, nici actiune –, il incânta pe Gelu Ionescu gratie acelui „patetism al derizoriului“. Fictiunile eului camuflate in iluzia autenticitatii, „corectitudinea politica“, identitatea ultima sunt probleme dezbatute intr-un scurt excurs prin memoriile lui Livius Ciocârlie, Leon Volovici si Mircea Cartarescu.
In compartimentul „Critica si istorie literara“ sunt recenzate volume ale caror idei si principii corespund in chip explicit celor ale comentatorului. „Singura critica“ de Mircea Martin – unde se ridica problema moralei criticii literare puse in fata epurarii esteticului – este reprezentativa pentru curajul intelectualului onest. „Vrajitorul“ Ion Ianosi (monograful lui Thomas Mann), Ilina Gregori, Florin Turcanu sunt adusi in discutie datorita unor carti impecabile, bine documentate, ce pot demonta complexe inveterate. Nu lipsesc istoriile lui Nicolae Manolescu si Eugen Negrici. Ele impun un canon, insa in ce masura – se intreaba Gelu Ionescu – este acesta un indicator al valorii?
Nici problema exilului nu este definitiv incheiata. Intelegând exilul ca fenomenologie practica, eruditul i se raliaza lui Florin Manolescu. Acesta evidentiase doua valuri ale plecarilor filologilor români – primul imediat dupa 1945 (Mircea Eliade, Eugen Coseriu, Al. Cioranescu etc.), al doilea in anii ’70 (Toma Pavel, Matei Calinescu, Virgil Nemoianu) –, pe urmele celor mai importanti reprezentanti ai avangardei, dar si pe ale lui Caragiale, predecesorul stramutatilor. Nici Gelu Ionescu nu este deloc strain de fenomen, el insusi stabilindu-se in Occident in 1982. Dupa cum am subliniat deja, criticul alege, pe baza unei omologii ideatice, acele texte care se inscriu intr-o gama de preocupari si simpatii comune cu ale sale. Chiar si raspunsul dat la intrebarea „De ce a plecat Caragiale?“ i se potriveste: din cauza „unui divort din vina ambilor soti“ (scriitorul si România), dintr-o raceala reciproca.
„Târziu, de departe…“ nu este un punct de vedere efemer al profesionistului indepartat de contextul socio-literar din tara, ci un discurs al apartenentei la realitatile vii ale prezentului. Articolele adunate in volum cristalizeaza o viziune si confirma o reputatie. Ramâne ca dorinta exprimata pe prima pagina sa devina promisiune: „sper sa mai pot scrie si alte texte – cronici, daca vreti; asa ca, de va fi o a doua editie, va fi deci «adusa la zi»“.