Este atât de asurzitor apelul public la „schimbare“, încât pentru mulţi concetăţeni simpla înlocuire a unor „figuri“ cu altele aşa-zis „noi“ şi asumarea anapoda (deocamdată pur declarativ) a revendicărilor străzii, în condiţiile nesocotirii votului popular (că tot strigăm, sus şi tare, că vrem democraţie), ar fi suficiente în vederea îndreptării lucrurilor în „direcţia cea bună“. În special cuvântul magic „tehnocrat“ este în stare să anestezieze orice demers raţional şi să stimuleze instinctul gregar. De aici, o nevoie acută de limpezire a lucrurilor. Măcar câteva premise pot fi identificate, sper, în rândurile care urmează.
Specia care se plânge
În toiul primelor schimbări dramatice de după anul 1989 (într-o zi de vineri, 21 februarie 1992), la Collège de France, rostindu-şi lecţia de deschidere a Catedrei Europene, Wolf Lepenies lansa formula „specia care se plânge“, respectiv majoritatea politicienilor din epocă şi, în sens opus, desemna „intelectualitatea tehnică“ drept adevărata promotoare a progresului umanităţii.
Mi-am amintit de acel moment în aceste zile, când acţiunile teroriste din Franţa se află în centrul atenţiei întregii umanităţi, în strânsă legătură cu ceea ce înseamnă actul guvernării la nivel naţional, comunitar şi global. Am cercetat şi documentele referitoare la evenimentele din România din jurul datei de 21 februarie 1992. Se încheia, în acea vineri, campania electorală pentru al doilea tur de scrutin la primele alegeri locale postdecembriste, tur câştigat de CDR în Bucureşti şi în celelalte mari oraşe (iată, o… schimbare!), iar premierul tehnocrat, Theodor Stolojan, îl întâmpina pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner, aflat în a doua vizită în România (prima tot la invitaţia unui premier din rândurile tehnocraţilor convertiţi la politică, Petre Roman). Orientarea pro-integrare europeană şi euroatlantică era, astfel, reafirmată deosebit de puternic, într-o manieră specifică unui curs ireversibil.
Cam aşa vin lucrurile „de se leagă“. Căutăm repere, semnificaţii, sensuri, rosturi etc., însă ele sunt lângă noi şi ne clarificăm greu deoarece nu prea există leacuri imbatabile împotriva amneziei.
De când s-a constituit primul Guvern (în accepţiunea modernă) din Principatele Române (15 ianuarie 1959, la Iaşi) şi al doilea (25 ianuarie 1959, la Bucureşti) cu premierii Vasile Sturdza şi, respectiv, Ioan Al. Filipescu, ambii „tehnocraţi“ jurişti, şi până în zilele noastre (peste 150 de şefi ai Executivelor) a fost tot timpul prezentă, fie şi numai implicit, tema „tehnocraţiei“ şi a „tehnocraţilor“. Chiar dacă premierii aveau, la bază, meserii din sfera tehnicii (la unele dintre cele mai celebre cazuri mă voi referi ceva mai la vale), s-au afirmat, în zdrobitoarea lor majoritate, şi ca politicieni. Diferenţele de ordin valoric (din orice unghi vom privi lucrurile) au fost enorme, dar aici discutăm doar despre formaţia profesională a prim-miniştrilor României de-a lungul a peste 150 de ani.
Cei mai mulţi erau consideraţi ceea ce, îndeobşte, se zice că ar fi intelectuali, dacă lucrurile se judecă mai ales după diplome. Se pot consemna zeci de situaţii în care premierii fuseseră absolvenţi a trei facultăţi. Exemplul cel mai „pitoresc“ este, poate, cel al lui Constantin Argetoianu, doctor în medicină, licenţiat în Drept şi Litere. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri pe o perioadă de mai puţin de două luni (28 septembrie – 23 noiembrie 1939), dar succesiv, şi chiar în mai multe rânduri, începând din 1920, a ocupat fotoliile de ministru de Interne, ministru de Externe, preşedinte al Senatului, în vreme ce a trecut prin… opt partide.
Este interesant de observat, în limita „profilului“ paginii de faţă, că numeroşi premieri au avut (e drept, în proporţii diferite) preocupări serioase şi persistente de ordin economic, în postura lor de latifundiari, proprietari de fabrici, de jucători la bursă, de deţinători de ranguri înalte în sistemul bancar etc. În perioada comunistă, prin însăşi natura regimului, toţi premierii s-au ocupat, preponderent, de economie, unii având chiar studii superioare în domeniu, nu „pe puncte“, ci în anii interbelici.
O democraţie „intrată la apă“
Avem de-a face cu un incredibil cumul de confuzii (neintenţionate ori induse profesionist) determinate de însăşi definiţia „tehnocratului“ şi a „tehnocraţiei“. Ele sunt „patul germinativ“ al manevrelor politicianiste menite să dea o spoială de legitimitate aşa-zisului „Guvern de tehnocraţi“.
Sigur, o abordare exclusiv „economistă“ a situaţiei în care ne aflăm nu acoperă decât o mică parte din cauzele îngrijorărilor, mai ales din perspectiva impusă de absenţa bugetului public, de incertitudinile legate de intrarea în vigoare a noilor Coduri fiscale, de intenţia proclamată şi neonorată de mai toată clasa politică de a adopta o lege unitară de salarizare a bugetarilor, de reglementare a achiziţiilor publice (şi enumerarea poate să continue pe multe pagini de revistă).
Dacă este să ne referim, totuşi, la „tehnocraţi“ şi la „tehnocraţie“, fie şi numai în sfera economiei, s-ar cuveni să avem drept postulat cuvintele lui Keynes, şi anume că „suntem, cu toţii, prizonierii unei (unor) minţi celebre defuncte“. Majoritatea dicţionarelor, în baza unor lucrări – la rândul lor – celebre în materie (ca să-l cităm tot pe Keynes, în ciuda libertarienilor de toate tipurile, inclusiv de aici, de pe malurile Dâmboviţei), precum cele ale lui Max Weber, William Henry Smith, Howard Scott, definesc „tehnocraţia“ prin menţionarea a două ipostaze: „1) orientare în sociologia şi politologia contemporană potrivit căreia rolul principal, determinant în conducerea societăţii trebuie să revină specialiştilor din diverse domenii şi 2) sistem de guvernare controlat de tehnicieni, ca alternativă la sistemul în care conducerea este exercitată de politicieni“. Sunt multe variaţiuni pe temele enunţate de respectivele definiţii, însă – în esenţă – totul se „învârte“ în jurul lor.
În condiţiile în care ne limităm la istoria naţională, ne ajută să ne dumirim, înainte de orice teorie, cazurile concrete. Cele mai expresive sunt oferite de familia Brătienilor. Ion C. Brătianu urmase, la Paris, cursuri inginereşti, Ion I.C. Brătianu s-a format ca inginer la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, fratele său, Vintilă Brătianu, absolvise în Franţa cursurile de inginer constructor, Constantin (Dinu) Brătianu a fost primul inginer de mine din România, în urma absolvirii Şcolii Naţionale de profil din Franţa. În ceea ce îi priveşte pe primii doi, tatăl şi fiul, nimeni nu poate nega că au fost adevăraţi bărbaţi de stat şi că ceilalţi doi s-au remarcat ca politicieni redutabili. Îi putem considera „tehnocraţi“ sau numai „oameni politici“? Observăm că liniile de demarcaţie sunt imposibil de trasat. Şi atunci ce facem? Batem apa-n piuă pe tema „tehnocraţiei“?
Mai aproape (foarte aproape) de zilele noastre am avut doi prim-miniştri „tehnocraţi“, Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu. Cum aceste două „cazuri“ sunt mai bine cunoscute, să ne reamintim doar că ambii au fost implicaţi (totuşi) în politică, atât înainte, cât şi după decembrie 1989, o implicare în sens „partidic“. Mai mult şi mai multe nu este necesar să ne reamintim.
Când în calitate de premier şi/ sau de ministru eşti chemat să concepi şi să aplici politici publice, devine absurdă delimitarea dogmatică la care mă refer. Ceea ce rămâne de apreciat vizează competenţa profesională (încă Max Weber vorbea despre „profesia de om politic“), modul în care instruirea, educaţia, experienţa permit exercitarea unei anumite funcţii publice (în esenţa ei, politică), în osmoză cu doza de responsabilitate, de moralitate sub care orice personaj din spaţiul guvernamental devine indezirabil. Situaţia de avarie din sfera politică, apărută tot ca efect al unei politici prin care regimul democratic s-a „comprimat“ semnificativ (ce mai contează votul popular?), impune soluţii pe care în nici un caz un „guvern tehnocrat“ nu le poate pune în aplicare (chiar dacă – printr-un miracol – le găseşte) în afara jocului politic autentic.
Oricum, a opera cu un singur criteriu – cel al apartenenţei la un partid – în vederea departajării unui „tehnocrat“ de un „politician“ nu înseamnă altceva decât praf în ochii unui electorat debusolat. Deocamdată atât despre „guvernul de tehnocraţi“, nu înainte, însă, de a reaminti că primeşte drept moştenire cel mai înalt ritm de creştere economică din UE în trimestrul III/2015. Va reuşi, oare, să strice fie şi numai ceea ce au reparat predecesorii?
Autor: TEODOR BRATEŞApărut în nr. 544