Curiozitatea la care face apel titlul acestei premiere de vara ramâne intacta si dupa cele 97 de minute de film. De ce „The Losers“ si nu altcumva, Dumnezeu stie.
Secventele de lupta arata ca si cum le-ar fi regizat un gamer puber care a vazut de prea multe ori „Commando“ cu Arnold Schwartzenegger. Daca la realizarea filmului a colaborat vreun consultant militar, aportul lui se va fi limitat la atribuirea de grade celor cinci „loseri“ si la studiul amanuntit al seriilor Bond si „Misiune imposibila“. Lupta dintre Clay si Aisha e reeditarea infruntarii din „Goldeneye“ dintre 007 si Xenia Onatopp, tot de acolo e baza aeriana a lui Max, ale carui ambitii le-a nutrit Elliot Carver inaintea lui, in „Tomorrrow Never Dies“ (1997).
Nuantele sunt pentru loseri
Interpretat de Jason Patric, negativul lui „The Losers“ e un Ernst Stavros Blofeld mai tânar si mai nevropat. Asemeni acestuia, asemeni lui Dr. No, Emilio Largo, Max Zorin, Renard sau Le Chiffre din seria Bond, personajul negativ din filmul lui Sylvain White e marcat de un handicap fizic direct observabil, in cazul de fata mâna mutilata. Altfel spus, e atât de rau, incât rautatea asta se vede cu ochiul liber.
Daca, in basmele românesti, omul cel spân poarta pecetea unui betesug fizic, aceasta se intâmpla pentru a echilibra cât de cât balanta: negativul basmelor se bizuie pe viclenie, pozitivul, pe propriul sau curaj si pe lupta dreapta. Astfel prevenit, protagonistul, desi nu face de regula absolut nimic, macar il recunoaste pe spân ca fiind un posibil pericol, amintindu-si de povata paterna (si ignorând-o). Mâinile mecanice ale lui Dr. No din primul Bond si mâna inmanusata a lui Max sunt insemnul rautatii lor absolute, cu diferenta ca, in cel de-al doilea caz, acest insemn nu ii ajuta pe „loseri“ sa inteleaga ce ii poate pielea si, inarmându-se cu arsenalul adecvat, sa triumfe, ci e mai degraba gândit pentru un al treilea membru al ecuatiei: publicul.
Pe de alta parte, nu trec zece minute din film si „the losers“ salveaza un autobuz intreg de copii de la moarte sigura, riscându-si ei insisi viata. In cadrul acestei operatiuni de salvare, Clay, Cougar, Jensen, Rogue si Pooch ucid vagoane de anonimi, dar asta nu prea mai conteaza, atâta timp cât copiii au fost salvati. Aceste stridente care deschid filmul primeaza asupra putinelor informatii pe care le mai primim pe parcurs (despre „loseri“ sau despre Max) si le acopera cu succes pe acelea pe care nu le mai primim deloc. E simplu: cei cinci au salvat copiii si au toate membrele intregi, deci sunt buni, in timp ce personajul lui Patric i-a omorât si are o mâna diforma, deci e rau.
Nivelul bate actul
Desi are nume de joc video, „Shoot’Em Up“ arata ca o ecranizare a unei benzi desenate (sau cel putin ca ceea ce stim noi ca ar trebui sa fie o astfel de ecranizare, de la „Sin City“ incoace). „The Losers“ chiar e o ecranizare a unei benzi desenate, dar arata ca un joc video. La un moment dat vedem fragmente intregi dintr-o lupta prin ochii unuia dintre participanti, in afara de adversar, care incaseaza lovituri cu nemiluita, nu vedem decât pumnii agresorului. Nu e un artificiu de filmare, e o perspectiva elementara – singura – in jocurile first person shooter. Când cei cinci iau cu asalt o coloana de blindate, eforturile lor de a-si camufla intentiile sunt minime. Jensen se deghizeaza in vânzator ambulant de hot dog, Clay arunca o fumigena si cam atât, trag cu totii de la câtiva metri distanta cu tot felul de tunuri mai mari sau mai mici, nimeni nu-i vede. E invizibilitatea pe care o capeti in unele jocuri (sau o redare doar cu numele a modului stealth). Când echipa de mercenari ucide toata populatia adulta a unei tabere de teroristi, fiecare inamic doborât il vedem cu freeze frame in momentul impactului, de la Max Payne e o conditie sine qua non pentru orice shooter care se respecta, in timp ce eliberarea ostaticilor e un moment la fel de familiar jucatorului de Counterstrike precum sunt meciurile de fotbal vazute cu prietenii in reclamele la bere.
Simplist si datorând mai mult genului shooter decât cinema-ului de actiune, „The Losers“ e deseori mai explicit decât e cazul. Tot felul de chestii care n-au cum sa treaca pe lânga noi sunt marcate si prin dialog, tautologie suparatoare si care ascunde o parere nu foarte buna a scenaristilor Peter Berg si James Vanderbilt despre publicul lor.
Ca un meci de fotbal cu un comentariu inept, „The Losers“ nu pierde cine stie ce vazut fara sonor.