Ce înseamna normalitatea si prin raport cu ce anume se defineste ea? Filmul lui Bertolucci, ecranizare a romanului omonim al lui Niccolò Ammaniti, încearca sa ne ofere un raspuns la aceasta întrebare, una foarte la moda în urma cu 30-40 de ani, dar pe care acum, în exact aceeasi termeni, nu o mai pune nimeni.
„Normal înseamna normal, deci nimic“, îi raspunde Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori) psihoterapeutului sau. De altfel, nici acesta din urma nu e tocmai normal: sufera de o deficienta locomotorie, nu se stie care, si e tintuit într-un scaun cu rotile. Familia lui Lorenzo nu e normala (parintii lui sunt divortati), iar sora lui vitrega, Olivia (Tea Falco), dependenta de heroina, nu e normala nici ea. Un semnificant al anormalitatii protagonistului e muzica pe care o asculta la casti. Trecerea de la The Cure sau Muse la notele minimalist clasice ale lui Franco Piersanti sau la aproape nimicul ambiental e aproape de fiecare data la fel de abrupta: iesim din lumea lui Lorenzo, care se întinde atât cât are el chef sa-si tina castile pe urechi, si intram în lumea celorlalti, la fel de stranie în ochii eroului precum era spatiul extraterestru în imaginarul colectiv al anilor ’60.
Din hitul „Space Oddity“ tradus în italiana („Ragazzo solo, ragazza sola“), care prilejuieste unul dintre momentele mai memorabile ale filmului, au disparut angoasele post-atomice, dar asta nu schimba mare lucru: Lorenzo e un freak nu foarte diferit de freaks-ii din anii ’70 care îl divinizau pe Bowie din epoca „Ziggy Stardust“ (care se întâmpla sa fie si primul album cumparat vreodata de Robert Smith de la The Cure). De ce e Lorenzo asemeni lor acum? Care sa fie cauza alienarii lui, un adolescent alb, aparent heterosexual, de familie medie? Ca animalele pe care le admira într-un pet shop, Lorenzo traieste într-un acvariu, si tot ca furnicile pe care decide sa le cumpere, care îsi muta sediul dupa ce acvariul e spart din greseala, si Lorenzo se elibereaza, într-un târziu. Ce a determinat o schimbare atât de rapida? În ambele cazuri, raspunsul e acelasi: da bine pe ecran si ar da la fel de bine pe o scena de teatru.
Bertolucci jongleaza cu o serie de opozitii, dintre care cea mai evidenta e cea dintre Lorenzo si Olivia. Desi si-ar dori-o (îl vedem exersându-si miscarile pe un skateboard imaginar în propriul dormitor), Lorenzo decide sa nu mearga în excursie la munte cu colegii de scoala. Se lasa condus pâna aproape de autocar, apoi face cale întoarsa si îsi face un soi de culcus în subsolul blocului în care traieste. Nu s-ar zice, dar acest culcus e foarte asemanator cu propriul dormitor, iar subsolul are de toate: are un pat, are electricitate, are chiar si apa curenta, asa ca toate merg ca pe roate o vreme, pâna când, în exact acelasi subsol, se invita Olivia.
Ciocnirea între universul lui obsesiv-compulsiv si haosul Oliviei îl schimba pe Lorenzo. Îl schimba asa cum stim ca se întâmpla în filme: când si cum trebuie. Nu ca înstrainarea lui nu e plauzibila sau ca o modificare atât de radicala n-ar fi posibila. Nu spun nici ca ar fi, nu e caderea mea sa o fac; verosimilul nu e în chestiune aici, ci faptul ca fiecare dezvoltare a scenariului apare cum si când trebuie, cu o mica scapare spre final. Olivia descinde în subsol, Lorenzo se scandalizeaza: trebuie sa plece, si asta cât mai curând. Olivia nu are nicio intentie sa-i faca pe plac, asa ca relatia dintre cei doi nu decurge în termenii cei mai buni. Olivia primeste o vizita de la un posibil amant sau de la un traficant de droguri, nu se stie, Lorenzo îsi asuma rolul de barbat al casei. Olivia intra în sevraj, Lorenzo o ajuta (furând somnifere de la bunica lui, care e internata în spital si al carei unic rol în film cam acesta este, de dealer).
În tot acest timp, raportul dintre frati nu se schimba radical: si unul, si celalalt ar prefera ca Olivia sa se afle oriunde, numai acolo nu. Pe final, ca un boxer care trebuie sa puncteze pentru ca se apropie gongul final, Bertolucci schimba macazul: robinetul cu invective pe care cei doi si-l arunca se opreste brusc si, când te astepti mai putin (asta daca nu cumva stii exact cât dureaza filmul si stai cu ceasul în mâna), Lorenzo si Olivia se îmbratiseaza (si ramân îmbratisati destul de mult), ca si cum ar fi prieteni la catarama, pe un „Ragazzo solo, ragazza sola“ ambiental care e când tare, în timp ce cei doi danseaza, când în surdina, când fratii îsi vorbesc.
E înca unul din motivele pentru care textul lui Ammaniti ar fi mai acasa la el pe o scena de teatru: aici ar fi intrat la fix niste aplauze.