Fotoscriptum: „Privirea de artist mi s-a format, neîndoielnic, în India”

Interviu cu Raluca Boboc la dublul eveniment: „Fotoscriptum – expoziție foto” și lansarea volumului „Lumi de prag. Scurt foto-roman incontrolabil”

„Fotografia arată întotdeauna ceea ce credem că știm”

Fotografia Ralucăi Boboc se construiește la granița dintre imagine, text și experiență personală. De-a lungul mai multor decenii de explorări vizuale și introspective, artista a dezvoltat o practică în care călătoria devine o formă de cunoaștere – prin oameni, locuri, culturi și povești întâlnite de-a lungul drumului. De la vest la est și de la nord la sud, traseele sale sunt mai mult decât geografice: sunt parcursuri prin memorie, identitate și imaginar.

Proiectele sale depășesc fotografia documentară și explorează un teritoriu de frontieră în care imaginea și cuvântul se mențin într-o tensiune fertilă. Fotografia nu ilustrează textul, iar textul nu explică imaginea; împreună, cele două deschid un spațiu al interpretării, în care privitorul este invitat să își construiască propriul traseu de lectură.

„Fotoscriptum”, prezentat în iunie 2026 la Muzeul Național al Literaturii Române, reunește lucrări realizate de-a lungul mai multor decenii și se materializează atât ca expoziție, cât și ca volum-obiect. Proiectul pune în dialog fotografia și textul pentru a explora memoria, identitatea și experiența călătoriei.

Artistă vizuală și autoare, Raluca Boboc este lector universitar doctor la Universitatea din București, unde predă în cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Germanice. Interesele sale academice – literatura de călătorie, antropologia culturală și spiritualitatea comparată – se regăsesc firesc și în practica artistică, construind o continuitate rară între cercetare și creație.

În acest context, am stat de vorbă cu Raluca Boboc despre „Fotoscriptum”, despre călătorie ca experiență transformatoare, despre relația dintre imagine și text și despre felul în care fotografia poate deveni un instrument de explorare a lumii, a memoriei și a propriei identități.

Daniel Sur: „Fotoscriptum” pare constituit din fragmente, urme și povești incomplete. Care a fost imaginea sau momentul de la care a pornit totul – acel punct în care ai înțeles că ai în față un proiect și nu doar o serie de fotografii?

Raluca Boboc: Cred că este un moment de acum zece ani, în 2016, după ce încheiasem un deceniu de reveniri circulare în India și am întrezărit cumva o suprapunere, adică și în geografia interioară se profila capătul unui cerc. Mi-am dat seama de asta, exprimând-o mai întâi în scris, la începutul anului, în Chennai, moment urmat de notarea unor importante fragmente retrospective în Shantiniketan, iar la București a venit luciditatea asamblărilor. Și fotografiile, și textele au izvorât din același punct, dintr-un moment incendiar al experienței, dar în anul asamblării finale, textul e cel care a imprimat modelul țesăturii. Și asta e valabil și pentru cartea Lumi de prag, care stă în centrul expoziției, și pentru întreaga expoziție – care, pentru a se constitui în forma actuală, cu printuri analog și cianotipii, a mai avut nevoie de câțiva ani. Abia în 2024, în vara în care am avut un accident căruia îi datorez petrecerea în curte a lunilor obișnuite de peregrinare estivală, am descoperit tehnica cianotipiei, care a dat fotografiilor mele o nouă viață. Am folosit expunerea solară pentru cadre deja vechi și de două decenii, întrucât „Fotoscriptum” reunește texte și fotografii adunate în mult timp, cel mai vechi cadru venind, ca și primele texte de prin 2006. Cred că abia aceste experimente și revizitări ale unor cadre vechi sub semnul expunerii solare au coagulat deplin demersul meu fotoscriptic.

Daniel Sur: Facem mii de fotografii și uităm cele mai mult aproape instantaneu. Ce mai poate însemna astăzi o imagine care rezistă – care cere să fie păstrată?

Raluca Boboc: Sigur, la modul în care se fac fotografii azi, lupta pare inegală, imensă, imposibilă. Dar și miza rămâne imensă. O imagine care rezistă poate însemna orice, de la o mică portiță escapistă la șansa unei ieșiri din timpul istoric. Pentru unii, chiar curajul de a continua de partea cealaltă a vizibilului din artă, așa cum scrie un autor suedez pe care tocmai l-am tradus pentru prima dată și în limba română, Sven Lindqvist. În prefața celebrei sale cărți Mitul lui Wu Tao-tzu, Lindqvist explică frumos și clar: „Artistul chinez Wu Tao-tzu rămăsese într-o zi – era în vremea dinastiei Tang, în secolul al IX-lea – privind o pictură murală pe care tocmai o terminase. Dintr-odată, a bătut din palme, și porțile din pictură s-au deschis, el a intrat în propria operă, apoi porțile s-au închis din nou, iar de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Atunci când am auzit, copil fiind, legenda despre Wu Tao-tzu, a fost cel mai firesc lucru din lume pe care l-aș fi putut afla – ca cineva să intre într-o imagine. Ce altceva putea face cu ea? A nu o folosi așa însemna a rata o ocazie de aur. Imaginile erau rare în Suedia anilor ‘30. (…) Imediat ce dădeam de o imagine care nu era doar o pată de murdărie pe pagina unei cărți, mă aruncam asupra ei. Sau, mai corect spus, mă aruncam în ea, ca și cum ar fi fost o junglă de explorat sau o cameră de locuit”.

Cred că mai mult de atât nici nu se poate spune despre miza unei fotografii. Iar pentru mine, mai e ceva: o imagine care rezistă se cam cere să fie pe hârtie. Pe pereți, în cărți, în lăzi, oricum, dar pe hârtie.

Daniel Sur: Lucrezi cu arhive și memorie, dar și cu ficțiunea. Câtă încredere ai de fapt în amintiri – sunt ele documente sau ficțiuni pe care ni le asumăm ca adevăr pentru că altfel trecutul devine insuportabil?

Raluca Boboc: De fapt, lucrez cu auto-ficțiunea. Pe teren literar, de la Serge Doubrovsky, mai precis din 1977, toată lumea vorbește de auto-ficțiune, sinergia între registrele autobiografic și ficțional, generatoare a unui spațiu în care scriitorul să se poată auto-defini sau auto-crea. În mod paradoxal și documente și ficțiuni în același timp, amintirile au puterea de a genera acel spațiu auto-reflexiv de care avem atâta nevoie pentru a ne înțelege. S-a scris și se scrie imens despre asta, am văzut această tehnică a autoficțiunii luată atât de în serios încât era numită marca unei noi sensibilități și a unei noi stilistici. Ce aș mai putea adăuga eu aici? Poate doar că și în fotografie, Luigi Ghirri spunea, într-unul din eseurile sale, că fotografia arată întotdeauna ceea ce credem că știm…

Daniel Sur: Fotografiile tale par mai interesate de absențe decât de prezențe. Ce te atrage la ceea ce nu se vede, la ceea ce rămâne în afara cadrului – sau după ce cadrul s-a închis?

Raluca Boboc: Tot Luigi Ghirri spunea că fotografia întotdeauna implică scădere, sau un sentiment al unei absențe, a ceva care rămâne în afara cadrului. Astfel, înțelesul unei fotografii se datorează decupajului, iar imaginea continuă, desigur, în tărâmul vizibil al spațiului eliminat, tăiat, invitându-ne să vedem realitatea care nu e reprezentată. Tot așa, în mod absolut neîntâmplător, Lumi de prag reunește spații sau interacțiuni umane al căror numitor comun este mereu un prag vizual în jurul căruia se întâmplă ceva. Iar acel ceva este, nu în ultimul rând, un mod de a permite infiltrarea textului.

Daniel Sur: Într-o epocă în care toată lumea fotografiază tot timpul, ce mai separă o imagine de alta? Există o diferență între a fotografia și a vedea?

Raluca Boboc: Diferența dintre o limbă pe care o vorbești și una pe care doar o înțelegi, sau o cunoști pasiv. De câte ori declanșezi aparatul foto, ai o intenție de comunicare.

Daniel Sur: Există o fotografie – a ta sau a altcuiva – la care revii mereu când vrei să înțelegi ce poate face cu adevărat o imagine? Ce e în ea?

Raluca Boboc: Sincer, nu pot găsi una singură. Revin la multe fotografii, uneori doar mental, ca destinație, ca punct final al unei călătorii mentale, alteori revizitez un artist sau o imagine de la un artist ca să caut ceva în plus, ca punct de pornire al unui parcurs, sunt atât de multe situații diferite. Sigur că revin la multe din fotografiile mele; așa am și descoperit, cu mult timp, care mai sunt valabile.

Daniel Sur: Ai lucrat în contexte culturale diferite. Există un loc care ți-a schimbat fundamental felul de a privi – nu neapărat ce fotografiezi, ci cum înțelegi lumea prin obiectiv?

Raluca Boboc: Mi-am început lucrul cu fotografia în Suedia, cândva la finalul adolescenței, dar privirea de artist mi s-a format, neîndoielnic, în India. Înainte de India, fotografiam exclusiv peisaje alb-negre, pentru că le developam singură și nu am descoperit niciodată procesul developării color – erau mai mult copaci, natură, sau diferite încolonări și așezări de obiecte, linguri, furculițe… Erau în ele geometrii, narațiuni, uneori intenții alegorice, dar cumva totul rămânea plat, ca un film în 2d. Peste câțiva ani, în India, obiectivul a descoperit participații la geometrii, oamenii care nu sunt niciodată întâmplători în concomitența lor cu lumile traversate de mine, și spațiile decupate de privire au căpătat o dimensiune în plus. Acum pot să spun cu certitudine că privirea mi-a fost condiționată de călătoriile în India și în țările din jur, acolo, în Asia. Am fotografiat locuri în care m-am întors, obsesiv, circular, ani în șir, iar oamenii par acolo – cum remarca Adina Arvanitopol, o prietenă pe a cărei privire mă sprijin mereu – prezențe în afara timpului. Sunt locuri unde am avut momente de intensitate în peregrinările mele, și care mai târziu mi-au adus claritate.

Daniel Sur: În Lumi de prag, textul și imaginea coexistă fără să se supună unul altuia. Dacă ar trebui să renunți definitiv la unul din ele – ca artistă, nu ca cercetătoare – ce ai sacrifica mai greu: imaginea sau cuvântul?

Raluca Boboc: M-am tot gândit. Ani în șir m-am gândit. Cum nu reușeam deloc să public cartea în formula asta, în cei zece ani în care o tot propuneam diverșilor editori am încercat orice, inclusiv să le despart. La un moment dat, mi-am spus că aș sacrifica mai greu cuvântul. Dar acel moment nu a fost definitiv, și mă bucur că nu mi-a tăiat calea vreun editor care să îmi publice textele fără imagini.

Știu că textele mele sunt de multe ori vizuale, dar nu trimit la conținutul fotografiilor, imaginea fotografică semnifică diferit. Scrisul este un gest iconoclast, infiltrare a lumii conceptuale în lumea reprezentărilor. Când încep cu scrisul, îl completez cu infiltrări ale lumii reprezentărilor în lumea conceptuală. Dar uneori încep invers. Până acum, nu știu să fac altfel.

Daniel Sur: Dacă peste cincizeci de ani cineva ar descoperi o singură carte de-a ta, fără nicio informație despre tine, ce ai spera să înțeleagă despre epoca noastră din acele pagini?

Raluca Boboc: Ce aș putea spera mai mult decât să-i stârnească propria imaginație? Am prins vremuri în care, ieșită din țară pentru prima dată la finalul anilor 1990, în plin avânt al tinereții la începutul anilor 2000, m-am putut mișca în spații culturale care m-au uluit, și cu atât mai mult cu cât am călătorit aproape fără bani, de multe ori și fără nicio asigurare ori vaccin, am văzut că de multe ori… viața stă în altceva decât ni se spune. Dacă se poate intui măcar, din ceea ce încerc să las pe hârtie, cum se poate naște viața din întâlnirea celuilalt, cât de mult au lumile celuilalt de revelat fiecăruia dintre noi, atunci înseamnă că ceea ce încerc să fac are o șansă să rămână.

Daniel Sur: Într-o cultură a imaginilor rapide și a consumului instantaneu, alegi proiecte care cer răbdare, revenire și lectură. Este aceasta și o formă de rezistență – sau pur și simplu felul în care gândești?

Raluca Boboc: Este în mod cert felul în care gândesc. Sunt, cel mai probabil, anacronică, dar e o condiție de care am ales să nu mă tratez.