În urmă cu nouă ani, revista 22 publica un interviu cu Sorin Antohi, pe atunci profesor universitar la CEU Budapesta. Subiectul interviului – societatea românească de după 1989. Verdictul – „o jumătate de generaţie irosită“. Cu doi ani înainte de aderarea României la UE, principala tară a României rămânea aceeaşi: lipsa unui proiect de ţară. Anii au trecut, timp în care Sorin Antohi devenea primul profesor universitar fără teză de doctorat, iar România intra în clubul select al statelor membre ale comunităţii europene. Problemele însă persistau, dând semnale că vor irupe violent. Prezenţa intelectualilor în sfera publică se transforma într-o necesitate stringentă. Şi, totuşi, dacă ai fi aruncat o scurtă privire asupra consilierilor preşedintelui Traian Băsescu în 2004, ai fi spus că avem de a face cu un stat aflat în mâini sigure: nume marcante de intelectuali erau consilieri prezidenţiali. Aici a intervenit prima factură: se naşte sintagma de „intelectual al lui Băsescu“, cu tot arsenalul de epitete. Se iscă o polemică ce trebuia să analizeze oportunitatea prezenţei intelectualului în preajma puterii sau dacă intelectualii pot fi oameni politici sau nu. Figuri importante care până în 2004 se regăseau în paginile aceleaşi reviste încep un război ignobil, asmuţindu-se unii împotriva altora. Drept pretexte: raportul Tismăneanu, politizarea ICR-ului sau intrarea în politică a unor intelectuali. În schimb, la nivelul percepţiei publice se întărea ideea că propensiunea intelectualului spre sutana puterii e o condiţie inerentă a identităţii sale. A doua fractură: mai toţi participanţii au preferat să facă o „anatomie“ a intelectualului, bazându-se pe modele care proveneau din secolul XX. Într-adevăr, intelectualul s-a născut în Franţa, J’accuse-ul lui Emil Zola de la sfârşitul secolului XIX din timpul Afacerii Dreyfus fiind definitoriu. Începând de atunci, intelectualul era cel care se punea în slujba societăţii, încercând să limiteze sau chiar să elimine injustiţiile politicului. Angajamentul civic, dar mai ales libertatea de pronunţare în chestiuni care excedau sfera sa de competenţă au făcut din intelectual un apărător nu neapărat al individului, cât mai ales al demnităţii umane. De aici şi ideea că intelectualul nu poate fi decât public, deşi unii continuă să confunde „public“ cu „politic“. Dar lucrurile au evoluat şi mai mult: organizaţiile neguvernamentale au un spectru de instrumente de luptă mult mai larg cu puterea politică. De pildă, pot chema în justiţie anumite persoane care au încălcat legile. Intelectualul român a preferat totuşi să se retragă în universitate, în centre de cercetare, şi să aplice pentru cât mai multe granturi. Scrie, dar mai ales pentru el şi pentru cercul său de emuli. Începând din 2010 ai zice că piaţa de idei din România a explodat. A fost mai întâi proiectul Idolii forului coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, a urmat platforma CriticAtac, prima iniţiativă de stânga mai articulată, Contributors, VoxPublica etc. Părea că avem intelectuali angajaţi la modul serios. Dar, stupoare: cred că nu a fost săptămână în care măcar un articol de pe aceste platforme (şi nu numai: Observator cultural, revista 22 etc.) să fie de fapt o replică dată autorului unui alt articol, perceput ca „inamic ideologic“. Polemica intelectuală se rezuma la o sterilă luptă de orgolii, de epitete şi de idei care nu rezonau mai deloc cu societatea. Şi, totuşi, au existat şi altfel de oameni, care chiar au crezut în ceea ce fac. Au evitat discuţiile gălăgioase, care în cel mai bun caz făceau ca articolul să aibă un număr mai mare de vizualizări, direct proporţional cu comentariile injurioase. Au fost unii care au vrut să arate că se poate. Cine ar fi crezut în urmă cu opt ani că o anchetă demarată împotriva corupţilor fotbalului românesc se va transforma într-o sentinţă cu executare pentru toţi? Cine ar fi crezut că un jurnalist de la „o gazetă de sport“ va scoate la lumină „combinaţiile“ de la Ziua tineretului din 2 mai 2009? Sau că un interviu dat de un candidat la prezidenţiale aceluiaşi jurnalist va schimba total percepţia publică asupra sa (după ce candidatul a trecut pe acasă pe la cel pe care îl numise „malefic“)? Sau că gala Bute este o dovadă a unei corupţii transpartinice? Cum-necum, lumea a urmărit cu interes aceste subiecte, oricum cu mult mai mult aplomb decât lamentaţiile egocentrice ale „veritabililor intelectuali“. Acum, când sentinţa în dosarul transferurilor s-a pronunţat, Cătălin Tolontan şi întreaga redacţie a „Gazetei Sporturilor“ titrau cu litere de-o şchioapă: „Scrisul n-a murit!“. Nu, n-a murit, dar pare-se că se stinge modelul intelectualului preocupat de cărţi şi de propria persoană. Locul nu îi mai este revendicat; este demult ocupat de alţii: jurnalişti autentici, activişti sociali sau politici. Se naşte o panoplie de figuri publice care nu mai vor să se afirme prin diplome, tomuri imense sau conferinţe internaţionale. Alina Mungiu-Pippidi, Moise Guran, Mihai Goţiu, Nicuşor Dan: toţi aceştia nu mai vor să scrie despre cât e de rău să fii în România; s-au săturat de disecţiile moralizatoare asupra trecutului, care găsesc răspuns pentru orice problemă în moştenirea comunistă. În sfârşit, unii au înţeles că lupta care se dă este una pentru prezent şi mai ales pentru viitor. Intelectualul nu este o identitate imuabilă. Lumea se schimbă, oamenii se schimbă, iar intelectualul intră şi el în acest malaxor al schimbării. În urmă cu un veac, intelectualii se distanţau constant de figura erudiţilor şi a savanţilor. Ei voiau altceva: publicul, societatea, lumea să fie toate puse în mişcare de cuvintele lor şi de proiectele lor. A rămas o istorie antitetică, presărată cu numeroase greşeli, cu trădări sau dezertări. În ciuda acestora, figura intelectualului a continuat să inspire. De aici şi vălul vrăjit care străjuia figura intelectualului în România imediat după 1989. Timpul a arătat că modelul acestui intelectual era cumva depăşit. După o perioadă de prosternare necondiţionată în faţa intelectualului, lumea a devenit mai reticentă şi chiar indiferentă în faţa acestei figuri. Parcă prea mulţi se prezentau intelectuali şi parcă rămâneau cam toţi prea departe de societate. Şi, nu de puţine ori, scrisul lor părea să se sfârăească acolo unde ambiţiile personale îăi găseau o finalitate. Închei prin a spune că sentinţa dată „greilor“ din fotbalul românesc la fel ca şi succesul parţial din „afacerea Roăia Montană“ au arătat societăţii, şi mai ales acelei părţi până acum indiferentă faţă de ce se întâmpla în jurul ei, că lucrurile se pot schimba, aici şi acum. Iar cei pe care i-am menţionat se pot transforma treptat în lideri de generaţie. Pare-se că în aceşti ultimi ani am recuperat o parte din timpul pierdut al tranziţiei. Asistăm la ridicare unui nou tip de „intelectual“, în timp ce toţi cei care se pretind intelectuali se izolează treptat de restul lumii, se închid în liniştea bibliotecilor sau în apatia universităţilor. Publicul lor se restrânge la sălile tot mai goale ale conferinţelor ştiinţifice, în timp ce impactul a ceea ce scriu nu se mai măsoară în tiraje sau număr de cititori, ci în indexări internaţionale şi puncte academice.
Autor: DRAGOŞ SDROBIŞApărut în nr. 461