Se întâmpla în 1990. Eram emigrant în Olanda. Într-o zi mi-a dat telefon o persoana necunoscuta. O profesoara din Groningen.
„Sunt mama lui Johann“, mi-a spus.
Si mi-a povestit urmatoarea întâmplare: Baiatul ei, proaspat absolvent de facultate, o sunase si îi spusese, hodoronc-tronc, ca pleaca în strainatate. Stiu, raspunsese femeia. Pleci în România.
„Cum de ati stiut ca pleaca în România“, am întrebat-o.
„Fiindca îl cunosc pe Johann. E fiul meu. Si fiindca vazusem si eu cu o seara înainte reportajul la televizor, despre spitalele din România“.
Numele lui Johann îmi era cunoscut din acte. Fusesem contactata de organizatia Terre des Hommes. Sa-i ajut la proiectele lor pentru România. Se faceau echipe care sa plece cu ajutoare. Si se înscrisesera si câtiva voluntari.
Povestea cu Johann e speciala. Si complicata. L-am cunoscut peste vreo sase luni, în România. Lucra la un sanatoriu de dizabilitati din Ardeal. Un baiat înalt, slabut, cu o privire mare si o extraordinara stapânire de sine. Când l-am întâlnit, în curtea spitalului, era înconjurat de bolnavi. I se aninau de brate. „Domnul Johann e-al nostru“, spuneau.
Învatase româneste în timp record. Si vorbea o limba cu expresii la care nu te-ai fi asteptat de la un strain. Limba auzita de la unul si de la altul.
„Doamna Monica, mi-a spus, pacat ca nu ai putut veni în spital acum o luna, sa vezi bradul de Craciun. A fost o petrecere foarte frumoasa. Daca ai fi vazut, ai fi ramas paf“.
„Cum asa, draga Johann? Cum de stii tu dupa numai o jumatate de an ce înseamna sa ramâi paf?“
Era o iarna cumplita. Instalatiile sanitare din spital înghetasera. Pentru a avea putina apa, oamenii spargeau ghiata râului. Asa l-am gasit pe Johann. Tragându-si sufletul, în curte, dupa ce câteva ore daduse la cazma.
Am trait alaturi de el câteva momente care m-au marcat. În primul rând o discutie, într-o noapte, afara, pe un vraf de lemne taiate. Se facuse vara. El era tot acolo. Îsi închiriase un apartament într-un sat apropiat, de unde facea naveta. Musafirii din tara lui de la Marea Nordului si-i primea într-un cadru natural traditional românesc de o frumusete aparte.
În noaptea aceea de canicula, pe vraful de lemne, cred ca l-am înteles. Johann era un om al credintei. Medicina era pentru el forma de a-si exprima crezul. Nu era religios, nu cred sa fi calcat vreodata într-o biserica. Avea însa în structura lui abnegatia care îi face pe cei alesi.
Stiu ca i-am spus ca ma saturasem de voluntariate, ca voiam sa ma întorc la meseria mea, la cercetare, ca-mi lipsea mediul universitar, îmi lipseau cartile. S-a uitat la mine fara sa înteleaga nimic.
Atunci am realizat ce înseamna vocatia. Nu este un dat misterios. As spune, aproape, ca are o conotatie egoista. Vocatia te face sa nu fii fericit în nici o alta împrejurare, decât urmându-ti calea. Sa nu-ti dea multumire nimic altceva. Sa nu încerci sa te abati de la singura forma de împlinire pe care ti-a fost dat sa o poti trai.
Johann era fericit numai înconjurat de bolnavi. Numai cu ei aninati de brat prin curtea spitalului. „Domnul Johann e-al nostru“.
Colegii lui, doctorii din spital, nu stiu daca îl întelegeau sau nu. Stiu însa ca îl venerau. Cât a lucrat acolo se crease în spital un climat care le dadea putere sa sfarme muntii.
Iarna fusese oribila. Lipsurile mari. Johann se îmbolnavise. Facuse o pneumonie care nu ceda la antibiotice. Se punea problema sa fie transportat cu un avion sanitar la un spital din Olanda.
„Nu plecati, domnule Johann, i se spunea, e atât de frumoasa primavara la noi“…
N-a plecat. S-a îndreptat vremea. S-a facut bine.
Si atunci a început povestea lui cu „Vasile Sfântul“.
Vasile, caruia lumea îi spunea „Sfântul“, avea un handicap multiplu. Numai ochii i se mai miscau în cap, suferea de o forma de paralizie aproape totala. Om tânar, la vreo 30 de ani. Cu mintea întreaga. Vorbea frumos. Gândea bine.
Într-o zi a decretat ca nu mai accepta mâncarea. Ca vrea sa moara. Ca i se pare viata o povara pe care nu o mai poate duce.
I-a declarat aceste lucruri lui Johann. Au stat mult de vorba. Vasile Sfântul încercând sa-i expice ca de el nu avea de fapt nimeni nevoie, ca pe el nu-l iubea nimeni, si ca atare ce rost mai avea sa traiasca. Johann explicându-i ceva, numai el stie ce.
Fiindca de fapt nu explicatia avea importanta. Ci hotarârea de dupa aceasta discutie. Bolnavul din patul de lânga Vasile Sfântul a fost mutat în alt salon. În patul lui s-a instalat Johann. Când nu avea de lucru în spital, se ducea acolo. Dormea alaturi de Vasile Sfântul, mâncau împreuna, povesteau de una, de alta.
Dupa vreo doua saptmâni, bolnavul a trecut de criza de suicid. Johann a încercat sa-si reia viata normala. Vasile Sfântul urla si îl înjura, de facea spume la gura. Rasuna spitalul de racnetele lui. Ucidea cu ura care îl stapânea si pe care si-o revarsa asupra lui Johann. M-a mintit, racnea. M-a facut sa traiesc, spunându-mi ca are nevoie de mine. Si acum umbla de colo-colo prin spital, pe la alti bolnavi. Vine sa ma vada doar o ora pe zi. Ticalosul! Nemernicul! Sarlatanul!
Johann parca îmbatrânise în câteva zile. Era victima propriei lui neputinte. Nu stiu unde si cum a gasit resursele, ca sa scape din aceasta criza morala.
Ultima mea întâlnire cu Johann a fost tot acolo si tot într-o iarna grea. M-a dus sa-mi arate ca instalase în tot spitalul un sistem de încalzire centrala. Am intrat seara într-un salon. Se întunecase. Nimeni nu aprinsese însa lumina. Bolnavii fusesera pe-afara. Si reintrasera în salon. Îsi dadusera jos din picioare sosetele groase, pline de zapada. Si le pusesera sa se usuce pe calorifer. Stateau cu spatele la usa, toti în jurul caloriferului. Desculti. Gârboviti. Tacuti. Condamnati la o moarte lenta. Nu ne-au simtit când am intrat. Asa ca am ramas si noi câteva minute în liniste.
„Ceea ce e teribil, mi-a spus Johann la iesire, este ca ei sunt multumiti cu viata. Ei nu stiu ca exista si un mai bine. Asa ca traiesc pur si simplu ce li s-a dat, fara nici o pretentie, fara nici cea mai mica tresarire de revolta împotriva destinului“.
Eram în „Salonul nr. 6“. Acasa, am simtit nevoia sa-l recitesc pe Cehov. Si deabia atunci cred ca l-am si înteles.
De ani de zile nu mai stiu nimic despre Johann. La un moment dat, am aflat ca a plecat din spitalul din România. Nu din dorinta lui, ci din cauza urzelilor unor colegi. Care erau încurcati de atitudinea acestui „strain“. Strica obiceiurile. Nu primea de la bolnavi nici o favoare. De bani nici ca se punea problema. Încercase sa organizeze putin echipa cu care lucra. În nucleul cel nou, majoritatea îl alesesera sef. Cei de la sectiile sanitare ale orasului si regiunii, cei care se credeau ei însisi „sefii“, s-au revoltat. Cum adica, un strain, sa încerce organizarea sistemului? Si ce daca este el în România de atâtia ani? Si ce daca a învatat limba?
Înainte de a pleca din Olanda, m-a mai sunat o data mama lui Johann la telefon. I-am spus ca emigrez din nou, si ca nu ma întorc în România. Johann era atunci prin Guatemala. Apoi, mi se pare, a lucrat niste ani prin Bolivia. „Si probabil, mi-a spus mama lui, urmatorul popas va fi în Africa de Sud. Am vazut aseara un reportaj la televizor. Spitalele lor sunt pline de SIDA. Si eu îmi cunosc baiatul“.
Colegii lui Johann, medicii de la spitalul din Transilvania, sunt acum si ei emigranti, prin spitalele din Europa, unde sunt platiti cu salarii mari. Unde nu trebuie sa sparga gheata din râu sa aduca apa cu galetile în unitate, cum s-ar fi întâmplat pe la noi. Fiindca iernile noastre sunt la fel de grele.
De „Vasile Sfântul“, nu mai stiu nimic. Poate ca mai traieste, împacat si el acum cu soarta lui ingrata. Sau poate c-a murit. De o „moarte buna“.