Ecaterina Oproiu, Jurnal, volumul I, Editura Semne, Bucureşti, 2013
Personalitate de seamă a vieţii culturale contemporane, mai ales a lumii cinematografice şi teatrale, Ecaterina Oproiu s-a decis, în sfârşit, să-şi dea la tipar memoriile sub forma Jurnalelor. O specie reînnoită în ultimii ani şi studiată, în evoluţia ei istorică de Eugen Simion, cu succes, în câteva volume. Dar, originală ca în tot ce a scris, mai cu seamă în piesele sale de teatru, dintre care Nu sunt Turnul Eiffel, Cerul înstelat deasupra noastră şi Interviu au făcut epocă înainte de 1989, doamna Ecaterina Oproiu îşi revede în acelaşi mod, singular şi original, felul în care a ajuns să-şi redacteze şi să-şi publice aceste alcătuiri literare. Iată acest proces sinuos şi complicat, în propria sa mărturisire:
„…M-am apucat să răsfoiesc un jurnal de acum multe decenii. Prima impresie? Nu înţelegeam nimic. Dacă lectura s-ar fi petrecut la poliţie, aş fi declarat, sus şi tare, că nu recunosc nimic. Niciun fapt, niciun detaliu (poate, ici-colo, un cuvânt, dar cuvintele sunt, oricum, bun comun).
După ce-am terminat lectura primului caiet, am luat la întâmplare alt caiet, apoi încă unul şi tot citind, parcă-parcă, n-aş mai fi jurat ca la poliţie, n-aş mai fi pretins că eu nu am absolut niciun amestec. E drept, citeam împotmolit. Nu era vorba doar de scris, dar erau prea multe iniţiale (ale cui?) prea multe comparaţii, prea multe referiri la ceva care trebuia să-nsemne altceva (parcă eram într-o carte scrisă de Esop în colaborare cu La Fontaine).
Până la urmă apărea un licăr şi, licăr lângă licăr, aprindeau un opaiţ. Citeam, din ce în ce mai febril. La un moment dat, începusem să înfulec paginile – vorba Sfântului Ioan Teologu care-i poruncea îngerului să mănânce cartea.
Am mâncat sute, mii de file, dar îngurgitatul caietelor, respectiv chiolhanul cu hălci şi fărâmiţe din propriul trecut, m-a cam pus la pământ.
Oricum, până la urmă (deşi n-am ajuns chiar la urma urmei) agapa recomandată de Ecleziast m-a făcut fleaşcă. Tot ce descifram mă ameţea. Absolut tot. Şi cele de bine, şi cele de rău.
Dacă descopeream Răul, mă copleşeau părerea de rău, remuşcarea sau revolta împotriva unor câinoşi care mi-au dat la cap (cine ştie unde ajungea capul ăsta dacă n-ar fi fost despicat?).
Dacă descopeream Binele, şi binele mă copleşea (părinţi tineri, iubiri îmbobocite – chiar cu şişul în dinţi, dar iubiri – copil care nu pronunţă R până în prima zi de şcoală, când a zis, în sfârşit, brânză). Binele vulcanic, ca şi binele liliputan a fost şi s-a terminat. Niciodată n-o să-l mai văd decât sub formă de mumia binelui sau sub forma unui osuar numit Jurnal.
Am ajuns la concluzia că jurnalele nu trebuie citite de cei care le-au scris din inimă, nu din pasta de pix. Ce care vor, totuşi, s-o facă, mai bine şi-ar face un harakiri sau, mai nou, un seppuku.
Iată de ce, pentru acest prim volum de amintiri, n-am fost capabilă s-o iau pieptiş. Am preferat să merg soft, întrucâtva, pe pizzicato şi – cert – pe nevoia de a pomeni câţiva oameni care merită, cu adevărat, veşnica pomenire.”
În acest stil inconfundabil, al omului de condei şi de vaste orizonturi culturale, hrănite de experienţele unei vieţi implicate într-un secol al tuturor contradicţiilor şi dramelor istorice şi umane, sunt scrise toate cele 48 de capitole. Unele mai ample, având şi subcapitole, cum sunt Cannes ’69; O baie de sânge; Comedia puterii; Promo & Monoprix; Înainte de zori; Plimbătorii de câini; Balansela. Apoi, Londra ’76: Marin Stanciu; La Barnes; ţintiţi de suliţe; La Shakespeare în grădină; Marele lux; Talciocul; Eschimoşii; Call me Bob!; Urmează Colegi de la Federaţia internaţională a criticilor de film (FIPRESCI); Decanul de vârstă; Un Kennedy italian; Kapralov – Gaspadin pourquoi?; Un Hagi Tudose la pătrat; Cronicari itineranţi.
Apoi, Cutremur şi oameni la kilogram; Doamna Frunză; Luntraşul Caron în fustă; Muntele Venerei; Boul bolşevic. Şi, spre final, Umblăreţii; Paler pe un peron; Petru Dumitriu şi caviarul; Ivasiuc şi Tita; Crohmălniceanu poet.
Din simpla enumerare a titlurilor acestor capitole cu subcapitole, îşi poate da oricine seama de marea varietate de întâmplări şi evenimente care i-au prilejuit Ecaterinei Oproiu să cunoască o lume întreagă, ţări şi mai ales oameni, care i-au marcat sensibilitatea, evoluând pe ecranul memoriei sale neobişnuite. Căci, oricâte hârtii şi carneţele ai avea în faţă, acestea nu pot înlocui funcţia miraculoasă a memoriei, capacitatea acesteia de a contura în rame greu de uitat, personaje şi caractere, cele care dau un sens trecerii noastre prin capcanele şi ascunzişurilor vieţii.
Sunt multe întâmplări cunoscute şi de mine, din anii 1966-1973 când, prin funcţiile oficiale, legate de viaţa teatrală şi cinematografică, am colaborat cu doamna Ecaterina Oproiu, având astfel legături cu marile personalităţi ale vremii.
De aceea m-am bucurat citind Întâmplare cu Liviu Ciulei – 1958 – pagini pline de date şi informaţii mai puţin cunoscute, încheiate, pe bună dreptate, cu acest adevăr: „Ciulei a fost un geniu. A fost geniul bun al teatrului românesc”. Dar şi al cinematografiei, aş adăuga eu, fără să greşesc. Dacă ar fi să amintesc doar Pădurea spânzuraţilor, premiat la Cannes şi proiectat la Washington, în iarna lui 1970, în prezenţa lui Henry Kissinger şi a altor demnitari americani, unde l-am însoţit pe Liviu Ciulei. Tot atunci, am participat împreună la spectacolele tânărului Andrei Şerban de la teatrul „La mamma”. Din păcate, mi-a fost dat să trăiesc şi clipele dureroase, după scandalul public al spectacolului Revizorul, în 1972, ale despărţirii de directorul strălucit al teatrului „Bulandra”.
Mai sunt şi alte portrete ale unor literaţi şi artişti care mi-au fost apropiaţi şi dragi, nume deja pomenite ca Ivasiuc şi Tita Chiper, Octavian Paler, Ov. S. Crohmălniceanu, Marin Sorescu, Radu Cosaşu, Silvia Dumitrescu-Timică, Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă şi alţii, aflaţi în vizorul sau chiar sub lupa Ecaterinei Oproiu, poate chiar sub camera ei de filmat. Dar există şi alte personalităţi, în afara celor literar-artistice, care au inspirat paginile de însemnări şi jurnalele sale. Dintre acestea, mă gândesc în primul rând la academicianul Iorgu Iordan, filologul strălucit, văzut în mai multe împrejurări, uneori la el acasă, sensibil şi galant cu genul feminin, nu posomorât cum l-au descris alţii. Al doilea este cel prezentat cu titlul Dr. Berceanu – marele hematolog – 17 noiembrie 1976, nu altul decât doctorul savant care mi-a salvat mie viaţa, în 1985, după ce mi-a descoperit anemia pernicioasă. Dar Ecaterina Oproiu nu-l prezintă atât în calitatea aceasta de hematolog tămăduitor, cât mai ales în aceea de mare cozeur îndrăgostit de istorie şi filosofie, autorul piesei de teatru Străinii încredinţată ei spre lectură.
Printre astfel de români, dar şi în preajma atâtor străini, de toate naţiile şi meseriile – de neuitat episodul atenian cu Melina Mercouri – luându-se parcă la întrecere cu toţii prin originalitatea sau stranietatea comportamentului, în Bucureşti, în diverse locuri ale ţării, sau în mari oraşe europene, neuitând niciodată de locurile copilăriei, de casele prin care a trecut de-a-lungul anilor, în care a fost socotită „duşman declarat“, Ecaterina Oproiu rămâne ea însăşi, în toate aceste ademenitoare pagini. Este spontană, sinceră, sclipitoare în vorbă, aşezată mereu între vârtejul gândurilor înalte, din Cerul înstelat deasupra noastră, şi măruntele, uneori chiar meschinele, solicitări cotidiene, adică în toate cele care definesc un om adevărat, un spirit umanist exemplar.