ADRIAN POP in dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU
Adrian Pop este un compozitor pe cât de valoros, pe atât de scump la vedere in peisajul muzical bucurestean. Locuieste departe de lumea dezlantuita, la Cluj, unde de ani buni isi asuma rolul de coordonator al vietii muzicale a orasului: director al Filarmonicii „Transilvania“ si rector al Universitatii de Muzica, in cadrul careia, bineinteles, este si profesor.
Ion Bogdan Stefanescu: In vâltoarea activitatilor cu caracter artistic, dar si administrativ, pe care le desfasurati, va intreb: compozitorul Adrian Pop mai gaseste timp pentru creatie?
Adrian Pop: Trebuie sa va aduc la cunostinta faptul ca in clipa aceasta, când are loc discutia noastra, sunt ex-rector, tocmai din pricina ca-mi gaseam cu greu timp pentru a crea. Astfel ca am hotarât sa nu mai candidez pentru al doilea mandat, asa cum reflexul functiilor din ziua de azi pare s-o ceara (pe buna dreptate poate, caci o constructie ce se doreste temeinica are nevoie de o perioada mai indelungata, iar in opt ani aceasta se concretizeaza mai bine decât in patru). Aceeasi perioada de patru ani a avut si mandatul meu la Filarmonica „Transilvania“ (institutie care a fost onorata cu acest nume prestigios in timpul directoratului meu) la care, de asemenea, am renuntat. Consider ca prin cele doua functii pe care le-am indeplinit, cumulând practic opt ani, mi-am facut datoria fata de ceea ce inseamna viata muzicala de obste a orasului de cultura in care m-am nascut si in care traiesc, intr-un mod mai degraba lipsit de spirit de aventura, dar un mod in care imi place sa cred ca aprofundez si ca simt fibra locului.
I.B.S.: Si totusi aveti o opera consistenta.
A.P.: Timpul pentru creatie este un timp smuls cotidianului, extras cu operatiuni chirurgicale. Am hotarât sa scad turatia motoarelor pe care ti-o impune vâltoarea in care traim, spre a-mi putea realiza proiectele de compozitie care, slava Domnului, exista, unele dintre ele cu o vechime chiar de trei decenii. Nu-mi mai ramâne chiar atât de mult timp si imi doresc ca aceste schite adunate de-a lungul vremii sa fie finalizate.
I.B.S.: Ati renuntat si la profesorat?
AP: Fireste ca nu; din punct de vedere didactic inca sunt foarte prins, cu indrumari de doctorate si multe alte necesitati si datorii fata de generatiile viitoare, pe care mi le asum. Recunosc ca sunt un profesor caruia ii place sa predea.
I.B.S.: Cum vi se pare viata universitara de acum, in comparatie cu cea pe care ati trait-o dumneavoastra, ca student?
A.P.: Poate ca am un reflex al vârstei, am saizeci de ani, dar trebuie sa spun ca intreaga perioada a scolarizarii mele, ca elev la un liceu de mare traditie in Cluj, la sectia reala si apoi student la Conservatorul de Muzica „Gheorghe Dima“, a insemnat un parcurs la care am participat 100%; ma refer la prezenta, lucru care acum a disparut complet din mentalitatea noastra. Acest parcurs mi-a permis ca in fiecare moment cunostintele dobândite sa se cladeasca peste cele anterioare. Nu existau hiatusuri in programe, totul avea o continuitate fireasca. Profesorii, fie ei talentati, cu figuri luminoase, fie mediocri sau chiar rai, erau egali pentru noi in privinta autoritatii, intrucât actionau in cadrul unui sistem pe care il intelegeam, il respectam si ni-l asumam. Cu totii isi faceau datoria cu dramul de har sau constiinciozitatea de care erau in stare, atitudine pe care astazi nu o mai recunosc, pentru ca ne-am relaxat foarte mult din ’90 incoace. Universitatile incearca acum sa refaca un climat de seriozitate, care ii priveste pe toti, de la studenti la profesori, dar care e foarte greu de recuperat, dupa indelungata cavalcada a libertatii prost intelese.
I.B.S.: La un moment dat, ati colaborat la Nationalul clujean cu unul dintre cei mai importanti regizori de teatru români, Vlad Mugur, care a pus in scena „Hamlet“. Cum se scrie muzica pentru teatru?
A.P.: Este intr-adevar o experienta pasionanta. A fost un „Hamlet“ foarte special, cel putin sub raport muzical. Am mai lucrat si pentru un teatru francez de provincie, din orasul Belfort, tot un proiect shakespearian, „Regele Lear“, la care a trebuit sa scriu muzica pentru un cor ce alcatuia intreaga figuratie a piesei.
I.B.S.: In stilul tragediei antice.
A.P.: Intocmai. Revenind la colaborarea mea cu Vlad Mugur, am intrat in echipa respectiva spre sfârsit, când regizorul a decis sa renunte la linia muzicala initiala. Asadar, am ajuns când spectacolul era montat. Am asistat la niste repetitii avansate si am avut câteva discutii peripatetice cu Vlad Mugur, din care am dedus ca in esenta isi dorea un spectacol fara muzica.
I.B.S.: Adica o muzica fara sunete, interioara?
A.P.: Foarte ciudat! Mi-a cerut practic sa regizez sonor zgomotele pe care actorii le produceau. Celebra scena de „teatru in teatru“ din piesa incepea cu acel semnal tipic spectacolului renascentist: o bataie in podea cu halebarda sau bastonul ori steagul spre a anunta intrarea actorilor. De aici am gândit un intreg concert de zgomote produse de toti cei prezenti in scena. Din pacate, regizorul n-a folosit multe dintre momentele de muzica minimala – (nu minimalista!) – pe care le creasem. Exista o scena pe zidurile cetatii in care se aud zvonuri de petrecere din apartamentele regale, iar strajerii comenteaza cu Hamlet desfrâul de acolo. In aceasta scena se vorbeste explicit despre muzica, iar eu am gândit cu multa grija o sonoritate ca adusa de vânt, cu clinchete de pahare… Surpinzator, maestrul Vlad Mugur nu a dorit muzica tocmai in aceasta secventa. A acceptat, totusi, câteva momente muzicale: un solo de flaut, care cred ca mi-a reusit foarte bine – flautul cânta numai atunci când era in mâna unui personaj anume, iar când trecea in mâna altuia, tacea. La premiera, scena a iesit foarte exact, desi la repetitii paruse imposibil de realizat, actorii neputându-si corela de fiecare data gesturile cu sunetul. Am avut insa sansa sa pot realiza „muzica de cortina“ care dura minute bune. De asemenea, a trebuit sa compun si câteva cântece, pentru ca actorii trebuia sa si cânte in unele roluri: cântecul Groparului, al Ofeliei. M-am ciocnit de foarte ciudate situatii caci unii dintre ei nu erau capabili sa reproduca dupa pian nici macar melodii foarte simple, cu toate ca evident aveau ureche muzicala! Repetam in sala cu pian (fiindca la Cluj Teatrul si Opera au acelasi sediu) incercând sa-i invat sa cânte acele melodii cu ajutorul pianului. Imposibil! Am fost nevoit sa imprim muzica cu sotia mea – cântecele erau pentru voci feminine, chiar si groparul era femeie (Miriam Cuibus, o voce mai grava). Foarte interesanta idee, iar pentru mine, ca muzician, o situatie realmente surprinzatoare. Insa in clipa in care le-am dat caseta, actritele au putut, in doi timpi si trei miscari, sa reproduca ceea ce compusesem. Mi-ar fi placut sa fac mai multa muzica de teatru, dar nu am avut contactele necesare. Chiar si asa, aceste doua colaborari mi-au adus foarte multe satisfactii si amintiri placute datorate acelui mediu extraordinar care este trupa de teatru.
I.B.S.: Apropo de experienta franceza, unde a trebuit sa compuneti muzica pentru cor, este genul coral predilect in creatia dumeavoastra?
A.P.: N-as spune ca am o predilectie intr-o directie sau alta, insa asa a facut destinul meu componistic, sa am succese importante cu muzica pentru cor. Chiar de curând am avut bucuria sa fiu din nou pretuit de colegii mei prin acordarea premiului Uniunii Compozitorilor pentru o „recidiva“ corala (spun recidiva pentru ca nu am mai scris pentru cor de vreo douazeci de ani). Este pentru a treia oara când muzica mea corala este premiata la nivelul breslei. Sunt perceput ca un coralist, iar acest mod de exprimare este adânc inradacinat in fiinta mea, pentru ca tatal meu, Dorin Pop, a fost unul dintre cei mai importanti dirijori de cor din istoria vietii muzicale românesti. El a fost artizanul corului „Capella Transylvanica“ din Cluj. A format o scoala care contiua si astazi. Multi dirijori de cor din tara au ca reper profesional munca si personalitatea tatalui meu. El, in 1955, dirija un cor mic, finantat de filiala Uniunii Compozitorilor din Cluj, care, ulterior, a devenit corul de camera mai sus amintit. Un cor de camera avant la lettre, pentru ca pe vremea aceea la noi notiunea inca nu se cunostea. Si-a dorit ca acest cor sa fie de nivel european, astfel ca a ales un program repertorial pe doua directii: una renascentista – scoala maxima pentru cor si pentru compozitie corala – si cealalta, contemporana, esentiala pentru cultura noastra. De multe ori asistam la repetitii, câteodata stateam chiar in bratele coristelor si probabil m-am impregnat de acest mediu. Scriitura mea corala este apreciata de colegi ca fiind o scriitura organica, eficienta, sensibila, un model, in general, dar nu fac pentru asta nici un efort.
I.B.S.: Totusi, acest tip de scriitura presupune sa lucrezi si cu cuvântul.
A.P.: Sunt un mare iubitor de poezie, iar muzica pentru cor si liedul constituie pentru mine chiar un laborator de creatie. Multe lucrari corale au devenit argumente pentru muzica mea instrumentala. Asa s-au nascut de pilda cele „Opt bagatele pentru cvartet de coarde“, lucrare distinsa cu premiul Academiei Române. Practic, acest tip de muzica este un rezervor in care ideile se nasc firesc, in care vocalitatea, ritmul silabic reprezinta o baza pentru ceea ce concep si in alte medii sonore – pentru ca am scris si muzica de orchestra, de camera etc. Daca aduni minutele, balanta nu se inclina in favoarea muzicii corale, dar sunt perceput ca un coralist datorita succeselor pe care acest tip de muzica a mea le-a avut.
I.B.S.: Aveti instrumente muzicale preferate?
A.P.: Educatia mea muzicala include la loc de cinste violoncelul, astfel ca am scris destul de mult pentru acest instrument. Il cunosc in amanunt, mai cânt din când in când, dar fara pretentii mari.
I.B.S.: Ce a reprezentat personalitatea lui Enescu pentru dumneavoastra?
A.P.: Enescu este pentru mine un model prin faptul ca a realizat pentru muzica noastra sincronia efectiva cu spiritul timpului si nivelul tehnic mondial, fiind un om al epocii sale de cel mai inalt nivel. Nu a fost un compozitor inaintas, nu a fost un compozitor de areal minor. El a intrat cu dreptul in mediul culturii europene si mondiale. Apoi, sunt atras de atitudinea stilistica a lui Enescu, pe care strainii o califica uneori drept eclectica. Pentru mine, acest cuvânt nu are in mod automat o conotatie negativa (as lasa mai degraba o asemenea conotatie pe seama epigonicului). De ce sa nu practici, sa nu te apropii de ceea ce iti place? Eclectismul lui Enescu este de aceasta factura. Desigur ca identificam bucuriile lui in a aprecia o linie stilistica sau alta, dar, in final, Enescu nu este câtusi de putin epigonic. Nu imita pe nimeni, pentru ca asimileaza in mod desavârsit toate aceste influente, care nu pot fi renegate. Aceasta este si atitudinea mea. In creatia mea nu exista zig-zag-uri, nu imi neg etapele. Ma pot recunoaste perfect in opus 1, care este un „corulet“ de un minut si ceva – „Vine vulpea de la munte“ -, destul de celebru in mediul coral, iar ceea ce am scris când eram student as scrie si acum daca as avea inspiratia respectiva. A merge pe o linie constanta, fara sa ma simt obligat sa „schimb macazul“ (iau act de ceea ce se intâmpla cu toate modele, dar nu ma simt obligat sa semnez condica, lucru care in secolul XX a devenit aproape o manie), imi ofera o relativa liniste, o prezenta mai retinuta de la turnantele avangardei, o atitudine ce asigura o anumita linearitate la nivelul vietii de compozitor. Enescu, spre exemplu – pentru ca tot am vorbit despre el -, a avut-o dintotdeauna. Daca analizam „Octuorul“, opera de tinerete, si „Simfonia de camera“, opera de maturitate, chiar de senectute, observam acelasi tip de flux, acelasi obiectiv principal: aprofundarea – sigur, cu alt limbaj, alte timbralitati – a aceluiasi ideal de forma ciclica, specific enesciana. Practic, este reeditarea unei tentative frumos rotunjite in „Octuor“ si inca o data rotunjite la vârsta sintezelor prin „Simfonia de camera“. Este o linearitate de esenta, si nu una a lipsei de imaginatie.
I.B.S.: Obisnuiti sa reveniti asupra unor lucrari dupa ce le ascultati in prima auditie?
A.P.: Din pacate, intotdeauna, intrucât imaginea e mai puternica decât tehnica. Un creator viseaza si apoi incearca, prin tehnica pe care a dobândit-o, sa fixeze visul, si nu intotdeauna acest fapt se petrece conform asteptarilor. Lupta creatorului este de a fixa viziunile sale pentru a le transmite celorlalti, cu maximum de acuratete; nu numai sa le fixeze, dar si sa le dezvolte, deoarece viziunile se transforma in argumentul unei activitati care nu mai este onirica, ci constructiva. Practic, o prelungire a acestui fior oniric. Pentru ca nu intotdeauna imi reuseste acest traseu, sigur ca atunci revin asupra lucrarilor. Pot exista si motive de „dospire a aluatului“. Spre exemplu, lucrarea care mi-a adus recunoastere in cadrul generatiei mele – „Etos 1“, compusa in ’76 , cu care ma mândresc si astazi – a fost modificata chiar in momentul in care am terminat-o, fiindca am constatat ca introducerea nu mai era adecvata cu directia in care magma sonora evoluase. Oarecum asemenea sarpelui „Uroboros“ din piesele prietenei mele Doina Rotaru, sfârsitul a ajuns sa inghita inceputul…
I.B.S.: Dar mai intâi ati ascultat piesa, si apoi ati intervenit?
A.P.: Sigur. Confruntarea cu prima auditie este un lucru foarte dur pentru mine.
I.B.S.: Puteti sa scrieti la comanda?
A.P.: Bineinteles ca pot, dar asta imi adauga multe cosmaruri, intrucât sunt un autor lent. In anii ’80, am fost in stare sa refuz includerea pe disc a unei lucrari, fiindca mi-as fi dorit sa schimb ceva si nu doream ca piesa sa fie publicata in forma nerevizuita. Culmea este ca nici nu am mai apucat sa fac acele schimbari pâna astazi. Exista un anumit fanatism in dorinta mea ca piesa sa fie perfecta, iar sabia lui Damocles pe care o reprezinta un termen in care esti angajat la mod contractual imi este o povara grea. E drept ca am intrat in câteva astfel de situatii, si am si iesit, cu câteva nopti nedormite, teafar din ele. Sigur ca aceasta este starea normala. Se spune ca Mozart nu putea sa scrie fara aceasta presiune. Intr-un fel are sens: pentru ce sa scrii daca nu ai o comanda? La noi, lucrurile stau putin diferit, pentru ca putini compozitori sunt liber-profesionisti in domeniul muzicii culte si trebuie sa traiasca doar din compozitii. In general, noi traim din altceva si intotdeauna negociem timpul creatiei cu timpul consacrat altor necesitati stringente. E drept ca in clipa in care primesti o comanda e stimulativ si reprezinta si o recunoastere in avans. Te simti flatat.
I.B.S.: Frumoasa ideea ca inspiratia apartine oniricului, dar exista varianta filmului in care trebuie compusa muzica pe imaginea deja constituita. Ati scrie muzica de film?
A.P.: Mi-am dorit si am fost oarecum aproape sa scriu muzica unui film mai vechi, „Iancu Jianu“, prin anii ’80. Cred ca mai am schitele. Am gândit o muzica mai consumista, intre folk si folclor si ceea ce imaginasem cred ca s-ar fi potrivit pentru acel film cu haiduci. Pâna la urma, muzica a fost scrisa de Cornelia Tautu. Recunosc ca sunt un cinefil destul de serios, merg in sala de cinema pentru a avea perceptia corecta. Urmaresc zecile de ore din cadrul Festivalului TIFF, care inseamna un adevarat regal pentru Cluj. As putea sa fac muzica de film daca as avea timp destul. Nu stiu care mai este ritmul in zilele noastre. Cred ca este un ritm debordant si nu stiu daca mi s-ar potrivi.
I.B.S.: Tinând cont de tendinta evidenta de a inocula, prin mass media, in mintile si sufletele oamenilor o muzica destul de precara, cum vedeti viitorul muzicii contemporane?
A.P.: Sufletul si inteligenta omului isi vor lua intotdeauna o anumita revansa. Am citit un autor francez, specialist in stiintele comunicarii, care strecoara in demonstratia sa sintagma „individualism de masa“. Mi-a atras acut atentia, pentru ca si in analizele extrem de pertinente ale lui Mircea Eliade privind sacrul si profanul – invazia profanului, exilul sacrului din societatea contemprana si riscurile pe care acesta le contine –, se vorbeste despre decaderea sacrului si despre trecerea din timpul mitic in cel istoric. Vorbeste, de asemenea, si despre rezistenta de nezdruncinat a eternei reintoarceri – intotdeauna renastem la „An Nou“, oricât am fi de perfectionati din punct de vedere tehnologic si stiintific –, aratând ca individualismul si abandonarea religiilor ca fundament pe care ne cladim viata si constiinta este o tema a lumii contemporane. Iar individualismul de masa este pasul urmator. Pasul care va duce societatea in pragul exploziei, pentru ca, daca fiecare dintre maruntii componenti ai unei societati – totusi omul este o fiinta sociala si pentru asta are legi, pentru asta exista state care asigura functionalitate –, aspira catre aceasta atitudine de psalmist care dialogheaza cu divinitatea, s-ar putea ca lucrurile sa devina explozive, si asta nu peste foarte mult timp, fiindca am facut pasi foarte mari. A face din constiinta omului ceva care este manevrabil prin legi de marketing e o practica foarte comuna azi. Ne punem intrebarea unde este locul marii arte si unde al artei de consum? Când functiile artei sunt tot mai mult reduse la consum, când nisele dispar pentru ca nu aduc venituri consistente si imediate, pericolul este foarte mare. Cred insa ca totusi constiinta umana nu va suporta aceasta anihilare pe care unii dintre noi o resimtim dureros, altii o privesc ca pe o sarbatoare continua, ca pe „sarbatoarea berii“, care tinde sa inlocuiasca in acceptia comuna ceea ce inseamna cu adevarat actul artistic. Sper ca va exista, la un moment dat, o revansa si ca se va gasi o solutie pentru aceste nise. Faptul ca aceia care au acces la cultura inalta sunt izolati intr-o nisa este ceva nou.
I.B.S.: In alte epoci situatia era alta?
A.P.: In alte timpuri, muzica de divertisment si marea muzica nu erau diferentiate. „Eine kleine Nachtmusik“ sau „Divertimento“ de Mozart sunt niste simfonii in toata puterea cuvântului, stilistic vorbind, in aceeasi matca cu marea sa muzica, iar din punct de vedere al maiestriei, cu totul remarcabile. Aceasta diferenta s-a facut in epoca romantica, si este una progresiva, acutizata in zilele noastre. Când merg cu masina si ascult un FM oarecare, unde se prezinta top-urile, nu mai aud decât melodii in care a depasi substratul armonic de patru acorduri pare a fi o interdictie. In clipa in care te-ai limitat la aceste patru acorduri, oricât ar fi de inspirata linia melodica, ai interzis ascultatorului tau o linie de acces, o linie de inaltime. Am impresia ca e un lucru programat, ca a gasi cel mai mic numitor comun al aspiratiei estetice devine – ca sa pastrez limbajul de marketing – un target esential, doar ca aceasta propunere nu este esentiala pentru natura umana. Asadar, marketingul actual este atât de invaziv, incât nu mai tine cont de natura umana care, pâna la urma, se va razbuna. Imi pun cuvintele intr-o lumina belicoasa, dar, in mod sigur natura umana nu va putea fi anihilata.
I.B.S.: Totusi, in secolul XX s-au petrecut mari rasturnari de situatii.
A.P.: In domeniul muzicii culte, secolul XX a insemnat un secol de sfâsietoare experinte ale avangardei. O dorinta adolescentina acuta de a rupe cu traditia, datorita faptului ca in la Belle Époque aceasta traditie parea a fi epuizata. Ciclurile istoriei insa isi urmeaza cursul, astfel incât acum tendinta compozitorilor de avangarda de a iesi din nisa, de a recâstiga acel teren, acea comunicare cu o masa mai mare de ascultatori, care sa le dea sensul valabilitatii artei lor, ne va face sa regasim mecanisme pe care le-am abandonat din dorinta de a câstiga o independenta estetica. Traditia poate fi o povara sau o comoara si de aceea gesturile artistice nu sunt unitare. Pâna la urma, lucrurile inalte nu se lasa standardizate si individualismul nu este ceva care sa fie de mase… Spuneau latinii: „Quod licet Iovi non licet bovi“. Acum ne dorim sa reactualizam aceasta regula de aur care exista de milenii.