Perpessicius, Cărţi noi. Cronici radiofonice 1929-1947, ediţie critică, note şi variante de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2015
În colecţia Biblioteca Radio – Seria Magister, cunoscuţii şi prestigioşii editori literari ai operei lui Nicolae Iorga (Sfaturi pe întuneric, apărute în aceeaşi colecţie a Radioului) şi-au dedicat, de data aceasta, eforturile lor de benedictini înălţării unui veritabil monument de cărturar lui Perpessicius. A transcrie şi publica o mie de pagini de texte, cu mii de note critice explicative înseamnă chiar o muncă de benedictin, împrumutată parcă de la acest maestru al studierii şi publicării manuscriselor lui Eminescu, dar şi al sutelor de cărţi şi reviste, prezentate în emisiunile radiofonice sau publicate în presa vremii şi în volume.
În Studiul introductiv (o adevărată schiţă monografică) Valeriu Râpeanu prezintă tema actualei cărţi din perspectiva evoluţiei sale istorice: „În primii cincisprezece ani de existenţă ai Radiodifuziunii Române, Perpessicius a avut un rol esenţial pe tărâmul definirii trăsăturilor specifice ale cronicii literare la microfon. Ceea ce îl situează alături de N. Iorga, de numele căruia se leagă conferinţa culturală enciclopedică, de Emanoil Ciomac, rămas în mentalul colectiv cronicarul muzical radiofonic prin excelenţă, de Ion Marin Sadoveanu, cel ce aducea pe tărâmul cronicii dramatice pecetea unei erudiţii teatrale pe care istoria acestui tărâm nu o mai cunoscuse la noi, de Romulus Seişanu, comentatorul lucid şi subtil al evenimentelor externe din ce în ce mai învolburate şi mai neaşteptate, şi de Ion Simionescu, neobosit răspânditor al cunoştinţelor folositoare. Contribuţia fiecăruia din ei s-a caracterizat nu numai prin continuitatea pe anume perioade de timp, nu numai prin calitatea prestaţiei, ci prin faptul că emisiunile lor nu reprezentau doar lectura unui text scris, ci o creaţie intelectuală specifică celui mai modern mijloc de comunicare care îşi făcea simţită prezenţa în ţara noastră către sfârşitul celui de al treilea deceniu al secolului XX. (…) Când Perpessicius a început colaborarea la Radio – în ziua de 23 martie 1929 – avea să împlinească peste câteva luni 38 de ani. Deşi afirmarea lui, ca şi a colegilor săi de generaţie – născuţi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea – fusese întârziată din pricina Primului Război Mondial, cel căruia i se încredinţează pentru prima oară cronica literară a postului naţional de Radio era unul din numele reprezentative ale noii şcoli critice româneşti. Perpessicius nu făcuse războiul – ca să folosim o expresie a epocii – la «partea sedentară», ci în tranşee, de unde se întorsese invalid, adică pierduse pentru tot restul vieţii posibilitatea să mai folosească mâna dreaptă”.
În evocarea-portret pe care criticul şi istoricul literar o face marelui său înaintaş (pe care şi eu l-am cunoscut, în anii 1962-65, când eram secretar al Uniunii Scriitorilor, în sediul din Kiseleff, 10, unde funcţiona embrionul Muzeului Literaturii Române, iniţiat de Perpessicius, însoţindu-l pe acesta la ceremonia emoţionantă a decorării sale, la 70 de ani, de către Gh. Gheorghiu-Dej), acesta ţine să sublinieze adevărul în legătură cu vastitatea cuprinderii magistraturii criticului, precum şi natura sa comprehensivă şi exigentă: „Perpessicius a urmărit literatura română pe măsura constituirii ei în paginile publicaţiilor din Capitală şi provincie. După cum cu aceeaşi fervoare a fost atent – în acea epocă de construcţie culturală – la faptele care puteau pune în valoare iniţiative spirituale. Prezenţa sa la Radio a implicat deopotrivă evidenţierea valorilor care apăreau, încurajarea talentelor autentice aflate la începutul drumului, dar şi descurajarea nu o dată categorică a ceea ce i se părea că nu aparţine sau nu va aparţine adevăratei literaturi. Imaginea unui critic binevoitor, amabil, scriind ca să facă plăcere celui recenzat, ferindu-se să emită o opinie tranşantă, categorică, este infirmată de acest volum în care trăieşte o conştiinţă literară şi culturală. (…) Deşi îşi exercita misiunea la postul public de radio, ceea ce impunea anumite servituţi, precum menajarea unor susceptibilităţi, mai ales în ceea ce priveşte scriitorii de notorietate – Perpessicius a avut o linie fermă de conduită critică şi morală. Adică afirmarea adevărului. În consecinţă, opera de critic literar la microfon a lui Perpessicius reprezintă una din evaluările critice exigente ale literaturii interbelice şi din primii ani ai celui de al doilea război mondial. Pentru că şi notiţele care urmăreau în primul rând informarea impuneau o selecţie, criticul recomandând ascultătorilor ceea ce i se părea demn de reţinut din sumarul publicaţiilor”.
Chiar abuzând de aceste citate clarificatoare, trebuie să mă opresc şi la unele precizări din Notă asupra ediţiei. Astfel: „Începând cu primul text păstrat în Arhiva SRR şi semnat de Perpessicius, am reprodus toate cronicile, recenziile, notele asupra cărţilor şi a revistelor aşa cum au fost difuzate la postul nostru de radio. Şi aceasta, deoarece prezenţa lui Perpessicius la Radio nu s-a materializat doar în structura cronicii literare. În funcţie de cerinţele forurilor conducătoare ale instituţiei, de alcătuirea programelor, prezentarea cărţilor şi a revistelor, începând din 1936, a cunoscut formule diferite. Publicându-le în integralitatea lor, avem pentru prima oară imaginea nu numai a prezenţei lui Perpessicius la postul de Radio, aşa cum s-a păstrat în Arhivă, ci şi a modalităţilor bogate, vii, imediate, de consemnare, de semnalare, de apreciere a fenomenului literar autohton”.
Începându-şi cronicile radiofonice, la 29 martie/ 7 aprilie 1929, cu volumele: Gala Galaction – Caligraful Terţiu, D.D. Pătrăşcanu – Un prânz de gală, Ionel Teodoreanu – Turnul Milenei, Al. Cazaban – Pasărea rătăcită, Perpessicius nu a uitat nici un nume de scriitor, de la marii clasici, Alecsandri, Eminescu, Slavici şi Caragiale, până la unii încă tineri, în 1947, când şi-a încheiat seria conferinţelor. Cum era firesc, de un interes aparte s-au bucurat marii poeţi şi prozatori din perioada interbelică, de la Sadoveanu, Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Camil Petrescu sau Mateiu Caragiale, până la Mircea Eliade.
La 2 iunie 1930, vorbind despre Isabel şi apele diavolului, criticul afirma: „Poate că n-ar strica să vorbim, înaintea romanului, cât de puţin, şi de fulguranta personalitate, pe cerul literelor româneşti, a d-lui Mircea Eliade. De irumperea lui năvalnică, de zelul şi frenezia cu care a vânturat atâtea gânduri, de goana şi cercetarea aceea după şi de sine, de atâtea îndrăzneli ce se puteau socoti, în pripă, tot atâtea ireverenţe ale tinereţii care nu erau, de fapt, decât tipare şi reflexe ale trepidantei lui împliniri spirituale”.
Tudor Arghezi este comentat carte cu carte, nu doar cele de versuri, ci şi cele de proză, în paralel cu atenţia acordată lui Ion Barbu, la primul său volum, apoi lui George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Pillat, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu şi celor mai tineri, din generaţia lui Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Emil Botta, Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca.
Din fiecare sunt selectate şi reproduse versurile cele mai expresive, ca un fel de prelungire a celor două volume din Antologia alcătuită de Perpessicius şi Ion Pillat, în 1925-1928.
Recitindu-le, parcă ne scăldăm în frumuseţile poeziei române de totdeauna, în undele ei proaspete şi binefăcătoare.
Cum era firesc, meritul cel mai mare al vieţii lui Perpessicius este acela de a-şi fi închinat toate energiile studierii şi publicării operei lui Mihai Eminescu. Numele său, în cartea de faţă, este evocat de 150 de ori, în ediţiile nou apărute, în studiile criticilor în frunte cu G. Călinescu. De altfel, acestuia, ca şi lui Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, G. Ibrăileanu sau Şerban Cioculescu le acordă Perpessicius atenţie colegială, afectuoasă.
Ca ardelean, preocupat de viaţa şi opera lui Ion Agârbiceanu, am reţinut aceste rânduri ce i-au fost dedicate într-o conferinţă din 14 februarie 1942: „Cu atât mai preţioase cu cât vin de la un prozator ardelean crescut în zodia Sămănătorismului, şi care a dat în opera sa atâtea dovezi de maturitate artistică, Mărturisirile părintelui Ion Agârbiceanu sunt în aceeaşi măsură un elogiu al satului, al copilăriei singuratece, petrecute în sihăstria naturii şi a lecturilor în stare să determine cariere literare sau să le schimbe cursul. Anume întâlniri cu marii autori ai literaturii universale sunt de-a dreptul dramatice”. De o încurajare specială se bucura şi proza lui Ion Vlasiu.
În sfârşit, m-a impresionat atenţia specială a lui Perpessicius pentru revistele şi scriitorii refugiaţi din Ardeal şi din Basarabia, în timpul ocupaţiilor străine şi a războiului.
În toate şi peste tot, un patriotism luminat, o înţelegere naţională şi universală care i-au dominat sensul vieţii şi al scrisului.
Despre alte componente speciale ale monumentalului volum ar merita să ne aplecăm altă dată, apreciind astfel meritele deosebite ale Sandei Râpeanu şi ale lui Valeriu Râpeanu.