Mici de stat – tari de virtute, am putea zice despre doua publicatii liliputane din revuistica actuala: „Spiritul critic“ de la Pascani si „Litere“ de la Gaesti. Format mic, dar spirit critic proeminent si ascutit. Cu siguranta, acesta e imprimat si „monitorizat“ de criticii de la cârma lor: Leonard Gavriliu, de la Pascani, si Tudor Cristea, de la Gaesti. (În treacat fie zis: regret si azi ca „Litere“-le si-au marit dimensiunea în comparatie cu prima serie, de formatul „Biletelor de papagal“…) Revista din Gaesti dispune de o garnitura de critici invidiabila: printre seniorii editori si colaboratorii permanenti îi vad pe târgovistenii recent plecati dintre noi: Mircea Horia Simionescu si Alexandru George. Au ramas Barbu Cioculescu, Ioan Adam, Mihai Cimpoi, H. Zalis, Sultana Craia, Ana Dobre, cu totii profesionisti seriosi si temeinici, unii redutabili, în zonele lor de maxima competenta. Redactorii asociati îi completeaza remarcabil, asigurând mai ales „culoarea locala“ a revistei dintr-o zona geografica pe unde, pasager, au trecut Serban Cioculescu si Vladimir Streinu, vârfuri ale criticii si istoriei literare inter– si postbelice. Situatia este complet diferita la „Spiritul critic“ din Pascani, unde „spiritus rector“ e Leonard Gavriliu, un fel de om-redactie, care semneaza si acopera revista cu mai multe pseudonime. Spiritul critic are si el o garnitura, mai mica, de colaboratori prestigiosi, între care straluceste verbul inconfundabil al Magdei Ursache, criticul „provincial“ cel mai vizibil în marile reviste de la Bucuresti si din alte „centre“ culturale. Am putea zice ca dna Magda Ursache este o prezenta ubicua în revuistica actuala. Studii si articole temeinice semneaza în „Spiritul critic“ „neamtul“ Ignat Florian Bociort, plecat de mult în fosta RDG (1965) si ramas acolo si dupa caderea Zidului. Se mai deosebesc cele doua reviste si printr-un detaliu ce spune multe: daca „Litere“ este o „revista lunara de cultura a Societatii Scriitorilor Târgovisteni“ care „apare cu sprijinul Primariei Târgoviste“, „Spiritul critic“ din Pascani e o „revista cu volum si periodicitate variabila“, respectiv, apare când iese de sub tipar… Ambele reviste mai au un punct comun: la Gaesti redactia este în str. 13 Decembrie, bloc 30, scara C, etaj 6, iar la Pascani, pe str. Cronicar Ion Neculce, bloc B2, scara B, ap. 5. Sunt, s-ar zice, reviste de bloc si nu sunt singurele într-o tara în care sponsorii au treburi multe si mai importante decât tipariturile. La Pascani, locuinta de la bloc a revistei a ajuns în anul al X-lea, în Gaesti, ea rezista de 13 ani: responsabili cu „rezistenta“ sunt, în principal, directorii celor doua remarcabile publicatii, oameni care au stiut, între multe altele, sa adune în jurul lor echipe cu nume onorabile si prestigioase, unii, daca nu toti, „prestând“ probabil, într-o mare masura, munca patriotica de frumoasa amintire din timpul orânduirii comuniste si al societatii socialiste multilateral dezvoltate: munca voluntara, cum se numea, e una din cele mai frumoase si trainice mosteniri ale regimului trecut. Ce putem citi în cele doua reviste? Spiritul critic din revista cu acelasi nume ia, la Pascani, forme variate, de la convorbirea savanta dintre doi eruditi pe teme de interes general, filozofie, etice estetice, trecând la cronici si recenzii pertinente si ajungând pâna la contondentele pamfletare din articole care tintesc adesea locurile de sus din ierarhia literara actuala. Deseori, aceste „demitizari“ tintesc bine si sustin, cu argumente, judecatile de valoare, chit ca nu se feresc, chiar abuzeaza, de porniri pamfletare. Abilitat în filozofie si psihologie freudiana, Leonard Gavriliu imagineaza dialoguri între Alfa Popescu si Omega Popescu, unul inocent, celalalt stiutor. Deseori, aceste dialoguri au substanta si haz, alteori, mai rar, se vad subminate de mici rafuieli, cu originea în trecut, de pornirea de a plati polite sau pur si simplu preopinentii sunt agasati de prestigiul nemeritat al celor luati în discutie. Prea marea insistenta a „atacului“pune la îndoiala buna credinta, chiar si atunci când cei doi Popesti, Alfa si Omega, par ca au sau pot avea dreptate. Bunaoara, într-un dialog intitulat „Alexandru Dragomir – crase futilitati «metafizice»“, unde cel vizat nu e atât titularul, în jurul caruia se poarta dialogul, cât sustinatorul lui de la etaj: Gabriel Liiceanu. Dialogul acesta pare unul în care interlocutorii vor sa toarne apa rece peste filozoful târziu Alexandru Dragomir, editat în ultimii ani de traducatorul lui Heidegger, Gabriel Liiceanu. Spun „pare“, pentru ca tinta nu e chiar ucenicul sau „discipolul“ lui Heidegger, respectiv, Alexandru Dragomir, cât editorul sau. Ultima luare la cuvânt din dialog, aceea a lui Omega Popescu, e lamuritoare si deconspira adevarata tinta a dialogului, care, astfel, devine de o futilitate „strigatoare la cer“. Astfel, Omega face aceasta marturisire tradatoare asupra ratiunii dialogului cu celalalt Popescu: „Daca te uiti bine, pe aceeasi pagina 262 din «Seminte» (volum al lui Alexandru Dragomir editat de G. Liiceanu si Bogdan Minca – n.n.) ni se dezvaluie motivul cel mare pentru care Liiceanu îl venereaza pe heideggerianul Alexandru Dragomir. Fii atent la ce a asternut acesta pe hârtie si vei pricepe: «Paler – desteptul prostilor./ Dinescu – golanul intelectualilor./ Patapievici – desteptul desteptilor./ România superficiala: Alecu Paleologu, M. Sora. Razvan Theodorescu, intervievatii lui Stelian Tanase. România adânca: Patapievici, Liiceanu, Plesu, Sorin Vieru». Pricepusi, draga prietene?“, la care Alfa zice, încheind dialogul, „«Mda, e clar ca lumina zilei»“. E „clar“ ca Alfa si Omega sunt împotriva sistemului, a establishment-ului. E dreptul lor, dar de ce atâtea preparative, falacioase si futile, când puteau începe de-a dreptul cu… finalul! În nota cu care ne-a obisnuit în fulminantele ei interventii, Magda Ursache îi denunta pe agentii stricatori de limba, de la ministri si parlamentari pâna la moderatori si invitati în taifasurile televiziunilor, nescutindu-l nici pe presedintele tuturor românilor mai putin cu 7,5 milioane dintre ei: „Limba materna horcaie a infarct“, conchide ea, repetând omagiul adus celui mai cunoscut luptator contra stricatorilor de limba, George Pruteanu, un filolog de elita, „facut de doua parale de o experta în doctrine în defect de dictie“: „Proiectul de Lege a limbii române a fost declarat nesustenabil, ca sa fie promulgat foarte greu, în 2004, desi Legea limbii o au demultisor si Franta, si Polonia, si… A fost, pe micul ecran, si util, si stralucitor… Nu l-au speriat injuriile, etichetari ca neaosist, izolationist, retardat, gramatic pisalog. L-au acuzat de purism lingvistic, aproape sovin, daca nu rasist. În fine, am scapat de el…“. Altul „de care am scapat“ e poetul „proletcultist“ Mihai Beniuc despre care scrie un articol drept si reparator Ignat Florin Bociort. O revista serioasa, relateaza acesta, i-a respins un articol în care, între altele, elogia poezia erotica a poetului de pe Crisuri, sub cuvânt ca „Beniuc este sinonim cu comunismul“. Cenzura dupa cenzura este un fenomen curent în libertatea si democratia în care am cazut dupa ’89. Parca nici n-as vrea sa stiu, nu sunt curios sa stiu ce imbecil de redactor-sef l-a respins de la revista lui pe autorul „Cântecelor de pierzanie“, considerat în România „proletcultist“, dupa ce în Rusia trecuse un sfert de veac de când proletcultul (de la „Proletarskaia kultura“, 1917-1920) decedase în URSS!
Într-un singur punct ma despart de opinia lui Ignat Florin Bociort: acolo unde sustine ca Beniuc a cunoscut, ca si altii, „o asemenea evolutie negativa“, de la promisiunile si împlinirile initiale la punctual final al carierei lui poetice ruinate. Nu, talentul lui Beniuc n-a sfârsit ruinat de etapa – prea lunga! – a poeziei lui decazute sub lozincile comuniste. Egotist la culme ca si la început, ultimul Mihai Beniuc, cel din „Rugul poeziei“, e un mare poet, dezamagit, a carui lira nu s-a dezacordat: acelasi egotism, patologic, îi scoate din coarde la sfârsitul carierei sunete – gemete! – de o mare intensitate lirica. „Rugul poeziei“ e volumul lui testamentar. Pe aripa triumfului – triumful ideilor în care credea – Beniuc e un poet mediocru, chiar oarecare; decazut din triumf, caci contrazis în asteptarile lui si dezamagit de „devierea“ din „epoca Ceausescu“, acelasi egotism îl remonteaza în esec, poetul recucerindu-se pe sine însusi. Sa recitim „Rugul poeziei“ ca sa-l regasim pe întâiul Mihai Beniuc, cel din „Cântece de pierzanie (1938) si „Orasul pierdut“ (1944). Talentul nu i se uscase, iar izvorul poeziei nu i se ofilise. Poezia lui adevarata renastea dintr-o noua ruptura: cu ideile si oamenii în care crezuse. A murit, poetic, în triumf, desi fara onoruri militare. Ignat Florin Bociort are amintiri frumoase cu Mihai Beniuc: „Alaturi de Cosbuc si Goga, el ne era un poet drag si noua, elevilor din Tara Motilor, veniti la Arad sa învete carte la Liceul Moise Nicoara, unde si Beniuc fusese elev. În a doua parte a vietii lui Beniuc a aparut la Electrecord un disc cu versuri de Mihai Beniuc în lectura autorului. Sunt 28 de poezii, dintre care unele stiute pe de rost de iubitorii de lirica de valoare: «Intrare», «Aicea, printre ardeleni», «E slobod sa mai cânt», «Vulturul razbunarii», «Doina», «Spre cota unde visul». În lucrarile de istorie literara sunt citate ca antologice si alte poezii. Pe internet am dat peste poezia «Ultima scrisoare», care, în lectura lui Florian Pittis, mi-a aparut ca una din cele mai frumoase poeme de dragoste din câte cunosc în literatura româna“. Poemul „Chivara Rosie“ era considerat de cârcotasul Alexandru Piru o capodopera: „Ostracizarea unor scriitori care au crezut în comunism constituie azi acelasi pacat ca si eliminarea din literatura româna, de catre stalinisti, a multor scriitori de odinioara, pe motiv ca au fost legionari sau pe motiv ca doar au colaborat la reviste «reactionare»“. Subscriu fara ezitare acest rational si patriotic (!) punct de vedere: care nu presupune nicicum ascunderea aliantelor impure ori justificarea afilierilor dezavuabile, ci evidentierea neta a lor, odata cu pastrarea în tezaurul literar a valorilor adevarate, indiferent de haina pe care au purtat-o. Suntem prea saraci ca sa ne îngaduim a-i excomunica din fondul principal al culturii române. Pe vremuri, un mare critic, rebel în infidelitatile lui, a patit-o, facându-i si pe altii – redactori si cronicari – s-o pateasca pentru «omisiune de denunt» în cazul unor poeti purtatori de straie verzi…“
Un mare rapsod: Eugen Barbu
Numarul 7-8 din iulie-august al „Litere“-lor de la Gaesti se deschide cu un fragment din „Amintirile unui uituc“ de Barbu Cioculescu, volum în pregatire la Editura Bibliotheca. Nu s-ar zice ca sunt amintirile unui uituc: din contra, „uitucul“ tine minte pas cu pas ce i s-a întâmplat lui si „lojei“ din care facea parte dupa eliberarea de la 23 august 1944: „În aceste vremuri închise de care vorbesc, initial, libertatile recâstigate începusera sa dea roade cel putin în domeniul artelor, din belsug. Loja din care gustam privelistea era chiar cercul poetilor de la «Kalende». Mai marii mei prieteni, la propriu si la figurat, Constant Tonegaru si Pavel Chihaia, care înfruntasera cenzura antonesciana, primira, odata cu rasplata curajului, pe aceea a talentului“: primul, debutant si premiat la Fundatiile Regale cu „Plantatii“, al doilea, cu masivul volum „Blocada“, publicat de Cultura Nationala, fusese premiat si el de Fundatiile Regale pentru o piesa de teatru cu subiect dobrogean. Debutasera în roman Dinu Pillat, Mihail Villara, Sorana Gurian si Petru Dumitriu cu prozele din „Euridice“. Acceptat în lumea acestor viitori giganti, cum spune, adolescentul e luat de cei mari cu ei, îi urmeaza în „trecerile lor prin urbe“, Tonegaru „ma lua cu el în vizita la pictorita Magdalena Radulescu, frumoasa foc“ si cu „picioarele artistei murdare de vopsele“, trage cu urechea la bârfele, simpatiile si antipatiile din respectiva loja în care Tonel (Tonegaru) „îsi râdea de versurile lui George Dan, matelotul pe iahtul de la Snagov al maresalului Antonescu“ si acelasi Tonel „glumea pe seama amicitiei acesteia (Monica Dan – n.n.) cu Ion Caraion, pe atunci secretar de redactie la «Scânteia tineretului» – la aceeasi masa cu tânarul Nicolae Ceausescu…“ În acea vreme, adolescentul scria versuri de dragoste, elegiace, precum si „stihuri de cea mai spontana inspiratie“ ca acestea, copilaresti si suprarealiste dintr-o „Africa neagra“, citite la cenaclul Lovinescu: „Sunt Rimbo/ Regele strachina/ Taie strut/ Rupe carut/ Umbla dup-o patachina/ Dimineata ma scol/ Beau ceasca mea de namol/ În bataie de tobe/ Intru în rol/ Sunt Rimboo, Rimbo, tot Rinbo/ Lumea-mi spune bine, dar mai schimb-o/ Vine Marta Mirska, zefir,/ Marta Mirska are-n buric un safir// Sunt Rimbo, regele prapad/ În Soare scuip, oriunde-l vad/ Si-n Luna-mi las cipicii seara,/ Mai ales joia si vara./ Mai tulbure ca-n luna ploii Warta,/ Fiindca, vedeti, îmi place Marta/ Marta Mirska când jumule gâste/ Nici nu vrea sa stie/ Ce isca sa riste.// Sunt Rimbo, regle trestie,/ Ziua-i o bestie,/ Îmi face cu mâna de sub un prun/ Aceea/ Iar numele ei nu vi-l spun“. Aceasta burlesca din prima tinerete îl afiliaza, prin contaminare, unui calofil precum Tinel din „amintirile unui uituc“, dar si unei Nina Cassian scriind în limba „sparga“ si chiar Gabrielei Melinescu în si cu „bobinocarii“ ei.
În „Litere“, Dumitru Ungureanu mentine viu, sub foc încins „cazul“ Paul Goma, victima cruciadei anticomuniste de dupa comunism. Exponentii acestei cruciade târzii si-ar putea adjudeca o constatare înteleapta a comunistilor înmultiti dupa eliberarea din 1944: „putini au fost, multi am ramas !“, caci, spune D. Ungureanu, cele câteva constiinte ale opozitiei autentice, precum Paul Goma, Dan Petrescu, Dorin Tudoran s-au „pierdut în vacarmul mediatic al fostilor politruci reciclati, dar si-n ab(ramb)ureala intelectualilor de curte, de harem si «de estrada»: giruete rasplatite dupa obedienta, inteligentii natiei au fost decorati de presedintele jucator si facuti de rusine de-un simplu muncitor, Vasile Paraschiv: omul care, concomitent cu Goma, a avut curajul sa se opuna sistemului comunist când sistemul parea imuabil, dar si demnitatea sa refuze decoratia buhaitului prezident caruia majoritatea elitistilor de profesie filosofi, cum îsi zicea unul dintre ei, îi pupa azi chelia. Era bine daca ambitia intelectualilor cu staif se mentinea doar în cercul profesional de interese si nu deversa într-o opozitie civica aposteriori, esentialmente falsa“. Cuvinte grele, care nu vor atinge urechile surde, dar e bine macar ca ele sa ramâna pe hârtie, pentru altii care vor veni. Cazul lui Paul Goma, cu „boicotul“ caruia i-a fost victima (nescutit dupa ’89 nici de vechea practica a topirii tirajului!), ne instruieste exemplar asupra fripturismului traditional. Autorul mâniosului articol încheie dându-i dreptate unui Paul Goma care a îndraznit „sa puna oglinda în fata elitelor de carton presat“: „La aproape trei lustri de la ultimul articol cuprins în volumul «Scrisuri II», citind fara patima pro domo, se poate constata simplu, cu vorbele lui Dan C. Mihailescu: «Goma are dreptate în vreo 90% din cazuri în ceea ce spune»“. N-am citit prima parte din studiul lui Tudor Cristea dedicat autorului „Gropii“ si intitulat „Eugen Barbu – tezism si literatura“. În aceasta a doua parte, criticul analizeaza competent capodopera lui Eugen Barbu, singura asupra careia convin, cu strângere de inima si din dinti, chiar si adversarii ireductibili ai scriitorului. Ramân în orice caz sperantele puse în cititorii care n-au avut fericirea (!) de a-l cunoaste, din ce în ce mai multi de acum înainte. Tudor Cristea, cititor atent si comprehensiv, insista asupra versiunilor capodoperei, rod al unei relativ îndelungate elaborari, pret de zece ani, între 1946, „când a auzit pentru prima data despre închiderea celebrei gropi a lui Ouatu“ si pâna în 1957, când romanul a fost tiparit. Scriitorul va considera definitive editiile din 1963 si 1982, asa încât s-ar putea „citi“ în versiunile romanului si o istorie a epocii, cu luminile si umbrele ei. „În orice caz, scrie el, în ochii comentatorilor (dar si ai cititorilor), romanul, contestat la aparitie de catre critica aservita pentru caracterul imoral (sau amoral) al lumii înfatisate, ca si pentru naturalism, se impune ca atare prin editia sa «definitiva» din 1963, retiparita în 1966, la Editura pentru Literatura, în cadrul colectiei «Biblioteca pentru toti», în tirajul, care azi pare de domeniul fantasticului, de 60.160 de exemplare!“ Criticul e de parere ca Eugen Barbu „face si aici, ca si în nuvele, felului impus în epoca de a vedea relatiile si mecanismele vietii sociale concesii evidente, care afecteaza viziunea si care nu vor disparea decât partial prin interventiile ulterioare. De altminteri, tocmai intentia de a face în «Groapa» si literatura de aspect social dauneaza romanului“. Într-adevar, „Groapa“ e mai putin „un roman de puternica forta epica, ci unul mai curând secvential, liric si descriptiv. Vocatia reala a lui Eugen Barbu nu este cea de arhitect, de constructor de monumente epice de larga cuprindere, ci una de poet epic, de rapsod, de povestitor si nuvelist. «Groapa» este poemul unei infraumanitati care, printr-o parte a ei, îsi traieste sfârsitul, iar printr-o alta se zbate sa acceada spre lumina…“ Excelent, plasamentul romanului pe granita subtire dintre doua lumi, una care moare si alta ce se naste, corespunde obsesiei creatoare de capatâi a marelui rapsod, vizibila în tot ce a scris, inclusiv în operele în care, dupa cum crede Tudor Cristea, scriitorul ar fi facut concesii, uneori mari, „spiritului epocii“ si „cliseelor“ dominante. Nu se datoreaza însa „cliseelor“, nici „fetele galbene, trase“ ale barbatilor din Cutarida, si nici „proletcultismul“ nu-i responsabil de „sala supraîncarcata de muncitori care vorbesc despre exploatare, iar apoi ia parte la greva brutal si sângeros reprimata de jandarmi si soldati, pierzându-si viata…“. Acesti muncitori „cu fetele galbene“ au existat cu adevarat, iar jandarmii n-au fost inventati nici de muncitori, nici de rapsodul care scrie despre ei. Pe de alta parte, privind cu atentie lumea de granita pe care a ales s-o evoce marele „rapsod“, cum patrunzator observa criticul însusi, vom putea constata ca scriitorul, mai profund si mai complex decât îl cred detractorii sai, ramâne un „rebel“ chiar si în scrierile lui supuse, închinate Portii otomane a esteticii „realist socialiste“! E destul sa vedem, bunaoara, ca într-un roman „compromis“ precum „Facerea lumii“ se gasesc mai multe romane. „Facerea lumii“ nu-i doar romanul lui Filipache, tipograful suit în functia de director al întreprinderii nationalizate, ci si un alt roman, paralel ori încrucisat cu acesta, un roman crepuscular, „decadent“, al cuplului erotic Eva (fiica progresistului Filipache) si cinicul Manicatide, ce va ocupa si juca rolul principal pe scena lumii crepusculare din viitoarele romane, „Princepele“, „Saptamâna nebunilor“ si celelalte: un roman „realist socialist“ care exalta decadenta, cinismul si amurgul fastuos al unei lumi decazute e cel putin suspect în ochii vigilenti ai esteticii oficiale. În multe laturi ale lor, „Groapa“ si „Facerea lumii“ evoca o lume ce se naste într-o „agonie“ si o „facere“ ce prevesteste si are în ea samânta mortii – chip de a sugera ca „lumea de granita“ a rapsodului e cuibarul insolit si spectaculos al celorlalte, unde Paradisul se naste în Infern si, invers, în care flacarile din ultimul îl încing si îl lumineaza pe primul: o ambivalenta impura sta la temelia „facerii lumii“. Nu excludem din aceste tentative contradictorii si contrastive ale scriitorului nici reflexele literare ale rivalitatii cu celalalt mare prozator al epocii, Petru Dumitriu, al carui gust, „decadent“, pentru lumile crepusculare se face simtit chiar si în unele pagini „realist socialiste“ din „Drum fara pulbere“ si „Pasarea furtunii“… Tudor Cristea are dreptate: poemele epice ale lui Eugen Barbu – ca si cele ale marilor sai rivali – sunt poeme ale conditiei umane, nascute din „cuibarul“ în care salasluiesc laolalta într-un amestec inextricabil, insolit si spectaculos, viata si moartea, paradisul si infernul, idealismul si moartea idealului.
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 3972012-11-08