Un „Leac“ de ingrijorare

Vasile Leac, Toti sunt ingrijorati, Editura Tracus Arte, 2010, 72 p.

Intre douamiistii marginali (chiar daca intreaga constructie poate parea pleonastica deocamdata),
V. Leac ocupa totusi un loc privilegiat. Are capacitatea (sau lasa impresia) de a nu se implica foarte tare in propria poezie, nici la nivel sentimental, nici profesional. El scrie poezie intr-un mod foarte „original“ (pare sa spuna volumul „Toti sint ingrijorati“), si anume acela al libertatii textuale totale si al calatoriilor ideatice neplanificate. Asadar, daca poemele lui Leac apar fie ca niste transpuneri instinctuale ale propriilor ganduri (fara urma de cenzura constructiva), fie ca niste calatorii mentale scapate de sub control, ele sunt, in fond, produsul unei „neingrijorari“ totale si al unui talent aparte de a scrie poezie la voia intamplarii.
Experimentalism low-cost
De fapt, ideea generala pe care o are V. Leac despre poezie, sau, mai bine spus, intentia sa cu volumele proprii este ca „dupa lectura sa ai impresia ca poemul se ridica (din pagina) in varful picioarelor; te saruta pe obraz; apoi se indeparteaza in fuga; se opreste; se intoarce si iti rade in nas, ca un copil smecher despre care ai impresia ca stie secretul fericirii“. Dincolo de comparatia facila si fortata pe care o propune Leac, adevarul este ca-i reuseste intru totul schema aceasta. Poemele „se inteparteaza in fuga“, daca nu pentru a se intoarce „smechereste“, oricum din incapacitatea majoritatii versurilor de a comunica cititorului vreo stare anume. Poetul propune mai mult exercitii de poezie si alterneaza momente cand umoristice, cand absurd-transcendentale, cand de o banalitate dusa la paroxism (si nu de-un „banal iesit din comun“ salvator), iar ceea ce surprinde la V. Leac este aparenta incapatanare permanenta de a-si submina formulele poetice (probabil contingent) reusite printr-un experimentalism „low-cost“ si printr-un dicteu automat haotic (spre exemplu, inventarierea „shuffle“ in „agenda lui S.“): „varza / gamainar / Soarece de venetia / pui de barza / cascaval“, „poti privi un perete care nu se intalneste la colt cu nimeni / si se trezeste scotianul si incepe sa danseze / intre timp eu filmez ceva“.
Un EKG disciplinat
Nebunia este unul din motivele (sau suporturile tematice) favorite ale poemelor din „Toti sint ingrijorati“, probabil derivand direct din programul-manifest al performance-ului conemporan. Indiciile care duc la o asemenea presupunere sunt legate de inclinatia spre improvizatie si de folosirea tehnicilor avangardiste in poeme ca „strada lui S.“, unde fontul se schimba odata la fiecare grup de cuvinte, sau in „S. face o ancheta“, unde suntem pusi in fata unei grile amuzante de interviu, unde, spre exemplu, copii intrebati „ce este un autor?“ raspund „autorul este un om gras“. Incercarile de detasare prin umor (asemenea lui Alexandru Musina, O. Nimigean sau Constantin Acosmei, fiecare folosindu-se de registre specifice ale formelor de discurs) compun un soi de zid de rezistenta in fata unei vieti, in fond, banale si lipsite de poeticitate. Doris Mironescu descria aceasta combinatie bizara drept capacitatea lui Leac de a anticipa predispozitia cititorului si de a se folosi apoi de talentul producerii surprizelor: „Leac este un fenomen de prodigiozitate, un nou «miliardar de imagini», cum a spus G. Calinescu despre cel mai direct stramos literar al poetului de la Arad, Ilarie Voronca. Citindu-l, ai senzatia permanenta a incitarii si a pericolului: nu stii ce poate veni dupa aceea. El pare sa cunoasca la perfectie mecanismul de functionare a mintii cititorului de poezie si tocmai de aceea isi propune (si reuseste) sa il mentina pe acesta in perpetua stare de soc“. Mai putin o stare de soc am descoperit eu si mai mult o stare de confuzie, caci „miliardarul imaginilor“ nu se sfieste sa se avante fatal in experimentul derizoriu. Volumul lui V. Leac arata mai mult ca un EKG disciplinat care mai si palpaie din cand in cand, dupa lungi pauze de liniaritate. Desi ar putea parea ciudata eticheta de poezie liniara (din moment ce am vorbit, in acelasi timp, de eterogenitatea discursului, de formele si tehnicile poetice diverse si de imaginile browniene), aceasta se aplica mai ales tonului uniform si lipsit de traire poetica („uneori chiar nu mai rezist inchid ochii / si atunci apare broasca electronica / (ma urmareste prin camera)“), coafat, de fapt, de tehnicile artificiale.
O alta nota specifica a discursului marca V. Leac este lupta permanenta – din interiorul sistemului – cu sistemul. Universul zgomotos al miilor de stampile care sparg linistea zilelor (intr-un fel de manifest anti-corporatist) devine declansatorul unei isterii induse in cadrul mecanismelor birocratice si, de ce nu, primul pas catre nebunie curata: „stiati ca majoritatea vegetarienilor sunt extremisti / cu timpul devin FaFaFine / toate astea se intamplau in urma cu patru ani inainte de accident / pe atunci imi ziceam : / daca vezi un paianjan du-l in sopron / si convinge-l sa nu mai plece de acolo / acuma port la gat un cv legat cu snur“. Scaparea vine in aceste conditii sub formele imbietoare (tentante, dar deloc eficiente poetic) ale unui animism industrial. Astfel, dorintele de evadare (din nou, experimente ideatice ieftine) il provoaca pe Leac sa scrie o poezie a transmutarilor fara substanta. Incercarea de a descrie cat mai bine izolationismul uman si conditia solitudinii hiper-consumeriste se concretizeaza, spre disperarea cititorilor, in metafore si judecati simpliste, unde protagonistul vrea sa sugereze, probabil, ca nu e asa usor precum se crede sa fii o bricheta, un ambalaj, sau de ce nu, e destul de tragica ipoteza conform careia, intr-o zi, viermii de ridiche vor fi uitati total: „cand te privesc ma simt ca un bilet pentru inlocuirea conversatiei“, „ieri m-am simtit ca un ambalaj abandonat intr-un gard viu“, „uneori imi doresc sa fiu o bricheta pierduta“, „ce e nasol e / ca viermii de ridiche au o viata scurta si trista; si daca, sa zicem, / ridichile o sa dispara de pe pamint – si sint sigur c-or sa dispara / intr-o buna zi din cauza poluarii – nimeni n-o sa stie ce gust au avut / ridichile, multi n-o sa stie ce gust au avut / ridichile. multi n-o sa stie nici macar cum a aratat o ridiche, / darmite cum arata un vierme de ridiche? ce culoare a avut? ce / marime? era periculos? etc. etc., pentru ca nimeni nu a turnat / vreodata vreun film despre viermele de ridiche“. Nu ne mai putem da seama daca frizarea nebuniei este o nota aparte sau o modalitate de a produce involuntar umor. Pana si dialogurile capata aspectul unor mixuri de idei indescifrabile, intr-o incercare de a reda absurdul subtil al oricarei discutii umane, iar V. Leac arata tot mai mult ca un DJ fara intuitie sincronica si cu ustensile saracacioase (acelea ale „unei vieti banale de doi lei“, cum se exprima in alt context Liviu Ioan Stoiciu): „-luam ceva cu noi? / mie imi plac de pilda pufuletii / dar nu fac din asta un stil de viata / ah, cat de mult as vrea sa am si eu niste mustati / ce-ar fi sa luam un bax de galben gazos? / si trei pungi de bake rolls cu usturoi / nu se stie niciodata (am zambit) – da chiar asa / in caz extrem putem merge pe jos / o sa ne imaginam mai tarziu lucrul asta / (chicolteli in oglinda) – crezi ca o sa fie distractiv? / ce urechi interesante ai“.
O poezie a disonantelor, a sapiensului truistic pierdut in tendinta de filosofare si dizolvat apoi in noi experimente pseudo-avangardiste („iubirea nu duce decat la ejaculare precoce“, „cand studiezi mult si te rogi cateva zile / ai impresia ca esti mai tolerant poti privi un perete care nu se intalneste la colt cu nimeni / si se trezeste scotianul si incepe sa danseze / intre timp eu filmez ceva“) si a „losing track“-ului permanent, unde incercarea de dramatizare devine mereu suportul penibilului („priveste in jur la acesti preoti curati si emblematici / toata lumea a aflat ca te ascunzi in dulap / si faci jogging printre fustele tale de matase – ciudatule!“, „iti introduci urechea in aspirator / si la un moment dat esti surprins de membrii familiei“). Ingrijorarea este insa de prisos, caci sunt prea putini poeti mai neangajati in propria lor arta si s-ar putea, la urma urmei, ca lui V. Leac sa ii fie indiferenta chiar si propria poezie.