Un jaf aproape exemplar

Closer to the moon, ultimul film regizat şi scris de Nae Caranfil, este o peliculă inspirată dintr-un caz real, având la bază un documentar (educativ) de propagandă al regimului comunist, realizat în anul 1959. Subiectul pleacă de la cei cinci evrei (intelectuali!) care au executat jaful (aproape) perfect de la Banca Naţională a Republicii Populare Române. Au fost arestaţi şi judecaţi datorită „priceputului” aparat de justiţie, căruia nicio fărădelege nu-i scăpa (iată şi „valoarea” didactică a materialului original). Closer to the moon prezintă meticulos complexitatea şi polivalenţa întâmplărilor din 1958-1960, printr-un scenariu ingenios, plin de umor, presărat cu date culturale şi discuţii intelectuale, în care fiecare personaj joacă un rol esenţial în desfăşurarea acţiunii.
Clasificat pe IMDb atât drept comedie, cât şi dramă, filmul ilustrează o adevărată tragedie îmbrăcată în hainele comicului. Tema este cu siguranţă serioasă, însă abordarea ei este jovială. Tonul ludic al piesei cinematografice realizate de Nae Caranfil se remarcă la nivel structural încă din primele cadre prin prezenţa evidentă a conceptului de mise-en-abyme (un film despre cum se construieşte un film), după cum o dovedeşte pancarta cu „Atenţie, se filmează”, plasată în prim-plan, urmată de numeroase alte indicii de punere în abis a întregii opere.
În ceea ce priveşte compoziţia, Closer to the moon preia din tehnicile romanului subiectiv. De-a lungul desfăşurării peliculei, spectatorul vede că se anunţă, cu litere mari, titlurile a opt capitole: Virgil, Max, Banda, Filmarea, Vizita, Alice, Jaful, Petrecerea finală. Nu doar împărţirea rămâne tipică romanelor, ci şi perspectiva narativă care surprinde pe rând câte un protagonist (sau chiar un grup de personaje) schimbându-se la început de „capitol”. Povestea se întretaie de fiecare dată cu celelalte părţi, the big picture (adică „poza de ansamblu”) reîntregindu-se ca un puzzle. Subiectivismul cinematografic este accentuat de prezenţa fizică a camerei de filmat, mai ales în fragmentele cu personajul-cheie Virgil în rolul său de cameraman.
Comicul şi jocul se observă pregnant la nivelul limbajului şi gesturilor proprii personajelor conturate. Max, Iorgu, Dumi, Răzvan şi Alice, din momentul judecării lor până la finalul filmărilor documentarului de propagandă comunistă, îşi reinterpretează rolurile subversiv. Odată pronunţată sentinţa – executare prin împuşcare –, cei cinci se vor comporta precum nişte actori aplaudaţi la scenă deschisă (fac reverenţe, râd, se aplaudă între ei). Apoi, odată cu acceptarea participării la filmările reconstituirii jafului, aceştia adoptă o atitudine specifică unor adevărate staruri de cinema. Dialogurile sunt pline de culoare locală, de expresii specifice limbii române („a avea ceva la mansardă” fiind fatală grupului de prieteni evrei), însoţite de mici detalii de cadru autohton (precum lăutarii care interpretează una dintre melodiile lui Gică Petrescu, „Uite aşa aş vrea să mor”). Umorul reliefat de gesturile personajelor, care denunţă atenţia scenaristului şi regizorului Nae Caranfil pentru detaliul (semnificativ), face deliciul filmului (deocamdată cunoscut doar norocoşilor spectatori).
Closer to the moon este mai mult decât un film despre condiţia intelectualului sau a evreului din perioada comunistă, este mai mult decât un film despre cinci oameni culţi care se simt cenzuraţi, fără libertatea de a-şi putea exercita profesia, care iau decizia de a da o lecţie sistemului politic printr-un act extrem de capitalism. Closer to the moon este un film complet, una dintre acele piese cinematografice cu „câte un pic din toate”.
Cui îi este adresat? Publicului dornic să cunoască încă o faţetă a istoriei comunismului, dar mai ales  cinefililor dornici să admire încă un mare pas realizat în evoluţia cinematografiei române. NU este un documentar, ci un hibrid artistic dintre cele foarte reuşite, cult, dar accesibil şi mai puţin culţilor (chiar dacă nu în toate valenţele sale). Nae Caranfil a găsit, cu iscusinţă, modalitatea de a administra cultura în doze mici, printre scene glumeţe sau de amor, cu un talent cinematografic de talie internaţională.
Closer to the moon este deopotrivă romantic (datorită idealistului Max), caragialian (datorită tipologiei beţivului), arghezian (datorită temei, analogă versurilor „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”), camilpetrescian (datorită structurii şi perspectivei narative) şi bineînţeles, nu în ultimul rând, caranfilian. Aşadar, chiar dacă publicul-ţintă nu-l reprezintă doar românii, probabil că la nivel stilistic doar un român îl poate percepe complet. Nu-l rataţi, vă promit că filmul e bun!