Patriotism: după ce a fost smuls, cu preţul gloanţelor, din Paradisul Primăverii Veşnice cu un singur locuitor, spre a fi restituit celor mulţi ce-l merită şi-l susţin, cuvântul îşi continuă până azi istoria hăituirii „patriotice“ între Infernul „ruşinii de a fi român“ şi Paradisul „mândriei de a fi român“. Ambele – detestabile lozinci populiste aruncate prostimii în demagogice şi detestabile campanii electorale timp de un sfert de secol. Devenit, astfel, un cuvânt cu existenţă hoinară şi circulaţie argotică, patriotismul suferi un proces de exorcizare în masă, spre a scoate din trupul său „demonii“ cu care comunismul l-a pângărit: apa sfinţită şi pămătuful sacru au avut mult de lucru. De atunci, sute de „călugări Vasile“ au început să stropească toate spaţiile, mobile şi imobile, locuite de foştii demnitari: cuvintele au fost luate la purecat şi patriotismul dat la reformă. N-a rezistat fenomenului nici „poetul naţional“, aruncat în focul purificării de mâzga „comunistă“ ce-l contaminase şi pe imaculatul albatros. Asta-i, pe scurt de tot, noua istorie a cuvântului patriotism. Cine să-l „reabiliteze“? N-are cum fi luat şi, scuturat ca o haină plină de praf, dată la purtat ca nouă: ar fi un patriotism cu miros de naftalină. Nu-l pot „reabilita“ politicienii de azi, ei nici nu intră în discuţie câtă vreme partidele vor fi „clanuri“, grupuri („bande“! le zicea Petre Pandrea) de interese şi pepiniere mănoase pentru penitenciare: ce să înveţe lumea de la ei?!? Sentiment întrupat în conştiinţa datoriei faţă de valori de tot felul, de la „bunurile de consum“ până la cele mai înalte, care nu se „consumă“ – conţinutul patriotismului nu ne pune în faţă un „decalog“ imuabil, ci reflectă şi îmbracă haina cu toate culorile epocii, ale vieţii contradictorii pe care o duc cei ce suferă istoria, cu împlinirile, constrângerile şi paradoxurile ei. Întrebat de Iulian Boldea „Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul într-o epocă a demitizărilor?“, un ardelean, istoric eminent, Ioan-Aurel Pop sugerează într-un loc compromisul dublei măsuri ca formă de patriotism pe care condiţiile istorice îl impun: „Patriotismul are conotaţii speciale în Ardeal, unde se defineşte nu de puţine ori prin extreme. În copilărie (într-o vacanţă de vară), un bătrân albit de ani şi de necazuri, din satul someşan al bunicilor paterni, mi-a spus că tocmai murise învăţătorul din sat, după o viaţă de aproape 90 de ani. «Era om mare – mi-a spus bătrânul – căci pe vremea cealaltă ne-a învăţat ce este Ţara, întorcând în casa lui o ramă cu chipul împăratului Franţ-Ioşca; pe dosul ramei era icoana lui Mihai Viteazul». Dascălul avea, prin urmare, în casă pe împăratul în funcţiune (pentru când intrau la el oficialii) şi pe «împăratul românilor», care «ne adusese mântuirea». Dedublarea se dovedea perfectă. Fireşte, era aici un fel de «mitologie naţională» (cum se spune azi), fiindcă Mihai Viteazul fusese transformat în simbol naţional…“ (România literară, nr.30/24 iulie 2015). Simbolul acesta nu era, desigur chiar un „erou romantic“, aşa cum îl proiectează, cu exaltare sinceră sau prefăcută, adepţii cultului personalităţii providenţiale. În opoziţie cu aceştia, „alţii au învăţat şi mai învaţă“ – spune Ioan-Aurel Pop – „că Mihai a fost un cuceritor, un condotier, un aventurier, fără calităţi şi fără idealuri. Ne puteam consola însă: aşa se întâmplă şi la case mai mari! Napoleon este încă simbol naţional la Paris şi contra-simbol la Londra“. Însă contradicţiile interne ale patriotismului şi întruchipărilor lui istorice nu-i pot explica şi justifica pe denigratorii patriei sau pe oportuniştii patriotismului sezonier, al celor care ar putea confunda şi substitui dreptul de a fi liberi si de a circula oriunde poftesc cu revendicarea, ostentativă, de tip concurenţial, a unui „patriotism“ preţuit nu ca obligaţie necondiţionată si imprescriptibilă, cât ca o recompensă si o favoare. Egală pentru toţi, patria nu se negociază, e una şi nedesfăcută. Iar patriotismul nu cunoaşte două sau mai multe Românii. Nu duci patria ca praful pe tălpile pantofilor. O ştia, acum două sute de ani, marele episcop unit şi luptător pentru cauza tuturor românilor, Inochentie Micu-Klein. A scris din exilul său roman, după ce cutreierase şi cunoscuse parte din Europa, că pregătindu-se pentru obştescul sfârşit, dorea să se odihnească în Transilvania, la Blaj, fiindcă „nu poţi învia cu-adevărat decât din pământul patriei“. Dorinţa (şi credinţa!) prelatului, mare răzvrătit şi patriot, a fost îndeplinită, după 229 de ani de la moartea lui (1768) când rămăşiţele i-au fost aduse de la biserica Madonna del Pascolo din Roma spre a fi aşezate, pe 19 octombrie 1997, în dreapta altarului venerabilei mănăstiri, Catedrala Mitropolitană din Blaj, ctitorită de el însuşi în vremea păstoririi sale. Cuvintele lui despre „învierea“ în pământul patriei rămân nemuritoare şi imprescriptibile în definirea patriotismului, oriunde şi oricând. Revenind în prezent şi întrebându-ne asupra „reabilitării“ şi „predării“ patriotismului: el poate fi „predat“ şi insuflat de istorici, de educatori, de creatori, de oameni de cultură şi artă, de mari pedagogi şi dascăli ai şcolii româneşti cu urechea pe inima noilor generaţii. Dar tinerii, noile generaţii, cum privesc ele „cele ce-au fost“: ca o istorie-tezaur sau ca pe un trecut ale cărui „răfuieli“ nu-i privesc şi, ca atare, îi întorc spatele? Într-un interviu acordat dnei Elena Solunca de Ioan-Aurel Pop (Contemporanul, nr. 7, 2015), cunoscutul istoric spune: „Da, sunt tineri interesaţi de trecut, fiindcă memoria este o calitate umană fundamentală. Au fost şi vor fi mereu tineri interesaţi de trecut! Se spune – e drept – astăzi, în mod aproape iresponsabil, că omul modern nu mai are nevoie de memorie, că nu mai trebuie să înveţi date, fapte, versuri, epoci, domnii etc., fiindcă le ştie computerul pe toate! Memoria este însă o componentă fundamentală a inteligenţei. Un om fără memorie nu poate fi inteligent, ci este bolnav! Cam aşa este şi cu popoarele care tind să trăiască fără memorie. Ajung popoare bolnave. Oamenii – inclusiv tinerii – au nevoie de amintiri individuale şi colective, se întreabă de unde le vin strămoşii, cum gândeau bunicii, când s-a inventat telefonul sau motorul cu reacţie etc. Dacă însă nu se face o educaţie istorică în copilărie, atunci amintirile despre trecutul colectiv devin haotice, disparate, inutile“. Educaţia istorică în copilărie se face, în principal, în şcoală: care este locul istoriei în şcoală şi în cultura generală, aşa cum îl văd şi îl gândesc diriguitorii învăţământului românesc actual? În răspunsul său, istoricul se arată foarte îngrijorat, constatând că „haosul“ este, în mare măsură, consecinţa miopiei, a vederii scurte cu care diriguitorii înşişi privesc rolul şi locul istoriei între disciplinele ce pun bazele aşa-numitei „culturi generale“. „Un om cult de astăzi“ – spune Ioan-Aurel Pop – „trebuie să ştie matematică, fizică, chimie, informatică, să lucreze la computer, să ştie biologie şi ştiinţa mediului etc. Unii înţeleg din aceasta că a trecut vremea poeziei, a literaturii în general şi a istoriei, a geografiei descriptive, a muzicii. De aceea, dau, în calitate de dascăl, de tineri care nu mai pot reproduce niciun vers din Eminescu ori din Goethe, care cred că iluminismul s-a afirmat în secolul al XV-lea sau că William Shakespeare a fost contemporan cu Napoleon! Fireşte, cei mai mulţi caută repede pe Google şi găsesc câte ceva. Dar nu găsesc esenţa… Mintea omenească neantrenată intră în letargie şi, ca rezultat, ajung să ne domine mecanismele şi cipurile (…) Cultura generală şi-a schimbat structura, s-a îmbogăţit, dar nu a putut renunţa la valorile umaniste, la esenţa educaţiei umane. Iar în eşichierul educaţiei contemporane, istoria are un loc şi un rol de prim rang.“ Însă nu tot aşa gândesc şi „antrenorii“, diriguitorii, coordonatorii şi o parte a slujitorilor şcolii româneşti de azi: „Azi, din păcate, – îşi exprimă legitimul dezacord Ioan-Aurel Pop – se tot introduc discipline noi, de câte o oră pe săptămână, de la şah la educaţie rutieră, uitându-se că timpul nu se poate dilata şi că disciplinele cu o oră pe săptămână nu au, din punct de vedere pedagogic, niciun folos. Diriguitorii au înţeles să scoată din programe istoria ori, la anumite clase, s-o lase de câte o oră pe săptămână. Ca şi cum viaţa trecută ar fi de vină pentru ignoranţa noastră de azi sau ca şi cum amintirile colective ar fi dăunătoare. Astfel se formează tineri cu minţi «spălate», care nu mai ştiu ce creaţii româneşti avem, care se ruşinează de Nicolae Bălcescu şi de Alexandru Ioan Cuza, dar nu ştiu nici ce este Europa şi de ce făurim Uniunea Europeană. Scoaterea istoriei ca disciplină de studiu din programe şi de la examene ori înghesuirea sa în «patul lui Procust» al materiilor «auxiliare» nu pot conduce decât la formarea de roboţi pentru o lume robotizată. Istoria e însăşi viaţa noastră iar a prigoni istoria înseamnă a atenta la esenţa vieţii“.
(continuare în pagina 8)
Dacă diriguitorii şi „antrenorii“ învăţământului nu vor rămâne doar „miopi“, ci şi „surzi“ la strigătul patriotic al istoricului român, aceasta ar însemna că ei consimt la numita „robotizare“ şi, departe de a fi ceea ce par, ei comit cu linişte netulburată nu doar o „crimă“, dar o gravă şi ireparabilă eroare în buna rânduială a învăţământului românesc. Rămâne doar speranţa că sub presiunea vocilor autenticilor specialişti şi pedagogi, dar şi ale unora ce se fac auzite din rândul „celor ce vin“ şi mai autorizaţi prin viitorul ce le stă în faţă, somnoroşii din „somnul dogmatic“ se vor trezi, deschizând ochii asupra trebuinţelor urgente ale procesului educativ desfăşurat în şcolile româneşti.
O voce tânără dintre acestea răsună în consens cu istoricul şi profesorul universitar de mai înainte în chiar paginile aceluiaşi număr din Contemporanul (un număr, altfel, plin de războaie şi „răfuieli“ duse cu o patimă demnă de cauze mai bune): „Societatea nu este nici pe departe vindecată de microbul comunist“ – scrie, într-o frumoasă depoziţie patetică intitulată Ruşinea de a fi român?“, Andreea Popescu, născută la 27 noiembrie 1996, în Buzău, absolventă a Colegiului Naţional „Nichita Stănescu“ din Ploieşti – „în şcoli se predă o istorie confuză. În circa 26 de ani de construcţie a democraţiei postdecembriste, mai avem încă tineri care nu găsesc niciun motiv să-şi afirme cu mândrie originile. Patriotismul a pierit. Orice elev din şcoala generală ştie să ajungă la cel mai apropiat Mall, însă doar câţiva dintre ei au fost la Muzeul Naţional de Istorie. Toată lumea citeşte Game of Thrones, câţi au citit măcar Constituţia? Ştim despre independenţa americanilor, pe care o privim ca pe un ideal, însă nu admirăm tactul de care a dat dovadă Kogălniceanu. Dacă nu ştim nimic despre anul 1877, n-o să înţelegem niciodată Independenţa. Nici pe cea de stat, nici pe cea individuală“. Şi, mai departe, Andreea ajunge la 9 mai 1877, când Independenţa e afirmată, decretată cu vorbele lui Kogălniceanu: „Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă“. După ce aminteşte „urgentul ajutor“ cerut la Plevna de către Marele duce Nicolae principelui român, Andreea pune întrebările tulburătoare: „Dacă Războiul din Balcani a evidenţiat eroismul şi spiritul de sacrificiu al românilor, căzând în luptă 10.000 de oameni, nu-mi rămâne decât să pun o singură întrebare: câţi dintre tinerii din ziua de azi şi-ar da viaţa pentru România? Probabil puţini. Motivele nu sunt variate, se invocă ruşinea de a fi român. Oare, aflând despre anul 1877, nu se vor simţi obligaţi moral să-şi susţină independenţa cu fermitatea lui Kogălniceanu?“. Făcând o strânsă legătură, indisolubilă, între independenţa naţională şi independenţa individuală, ea adaugă: „Tineri fiind, trebuie să învăţăm să ne folosim drepturile cu tact, să nu abuzăm de ceea ce noi considerăm că este libertatea. Ea nu stă în acte de bravură, ci în lucruri concrete, palpabile. Cred în generaţia mea, în hibridul acesta de pasiuni, concepţii şi idealuri, însă sunt sigură că lucrurile se vor aşeza abia atunci când ne vom hotărî să ne cunoaştem istoria, pentru că atunci modelele vor fi reale, iar greşelile – irepetabile“ (subl. ns.). „Abia atunci“ este aici, cum se vede, o mustrare de tip „eminescian“ a prezentului cu mult mai scăzut decât trecutul istoric cu modelele lui. Chiar putând fi o reminiscenţă de lectură, judecata unui astfel de tânăr nu-i mai puţin matură şi dătătoare de speranţa unei reîntoarceri: poate-i va trezi din somn pe cei adormiţi, iar patriotismul, „hoinarul“ rătăcit, adunat de pe drumuri, va reveni şi va rămâne acasă…
Dacă diriguitorii şi „antrenorii“ învăţământului nu vor rămâne doar „miopi“, ci şi „surzi“ la strigătul patriotic al istoricului român, aceasta ar însemna că ei consimt la numita „robotizare“ şi, departe de a fi ceea ce par, ei comit cu linişte netulburată nu doar o „crimă“, dar o gravă şi ireparabilă eroare în buna rânduială a învăţământului românesc. Rămâne doar speranţa că sub presiunea vocilor autenticilor specialişti şi pedagogi, dar şi ale unora ce se fac auzite din rândul „celor ce vin“ şi mai autorizaţi prin viitorul ce le stă în faţă, somnoroşii din „somnul dogmatic“ se vor trezi, deschizând ochii asupra trebuinţelor urgente ale procesului educativ desfăşurat în şcolile româneşti.
O voce tânără dintre acestea răsună în consens cu istoricul şi profesorul universitar de mai înainte în chiar paginile aceluiaşi număr din Contemporanul (un număr, altfel, plin de războaie şi „răfuieli“ duse cu o patimă demnă de cauze mai bune): „Societatea nu este nici pe departe vindecată de microbul comunist“ – scrie, într-o frumoasă depoziţie patetică intitulată Ruşinea de a fi român?“, Andreea Popescu, născută la 27 noiembrie 1996, în Buzău, absolventă a Colegiului Naţional „Nichita Stănescu“ din Ploieşti – „în şcoli se predă o istorie confuză. În circa 26 de ani de construcţie a democraţiei postdecembriste, mai avem încă tineri care nu găsesc niciun motiv să-şi afirme cu mândrie originile. Patriotismul a pierit. Orice elev din şcoala generală ştie să ajungă la cel mai apropiat Mall, însă doar câţiva dintre ei au fost la Muzeul Naţional de Istorie. Toată lumea citeşte Game of Thrones, câţi au citit măcar Constituţia? Ştim despre independenţa americanilor, pe care o privim ca pe un ideal, însă nu admirăm tactul de care a dat dovadă Kogălniceanu. Dacă nu ştim nimic despre anul 1877, n-o să înţelegem niciodată Independenţa. Nici pe cea de stat, nici pe cea individuală“. Şi, mai departe, Andreea ajunge la 9 mai 1877, când Independenţa e afirmată, decretată cu vorbele lui Kogălniceanu: „Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă“. După ce aminteşte „urgentul ajutor“ cerut la Plevna de către Marele duce Nicolae principelui român, Andreea pune întrebările tulburătoare: „Dacă Războiul din Balcani a evidenţiat eroismul şi spiritul de sacrificiu al românilor, căzând în luptă 10.000 de oameni, nu-mi rămâne decât să pun o singură întrebare: câţi dintre tinerii din ziua de azi şi-ar da viaţa pentru România? Probabil puţini. Motivele nu sunt variate, se invocă ruşinea de a fi român. Oare, aflând despre anul 1877, nu se vor simţi obligaţi moral să-şi susţină independenţa cu fermitatea lui Kogălniceanu?“. Făcând o strânsă legătură, indisolubilă, între independenţa naţională şi independenţa individuală, ea adaugă: „Tineri fiind, trebuie să învăţăm să ne folosim drepturile cu tact, să nu abuzăm de ceea ce noi considerăm că este libertatea. Ea nu stă în acte de bravură, ci în lucruri concrete, palpabile. Cred în generaţia mea, în hibridul acesta de pasiuni, concepţii şi idealuri, însă sunt sigură că lucrurile se vor aşeza abia atunci când ne vom hotărî să ne cunoaştem istoria, pentru că atunci modelele vor fi reale, iar greşelile – irepetabile“ (subl. ns.). „Abia atunci“ este aici, cum se vede, o mustrare de tip „eminescian“ a prezentului cu mult mai scăzut decât trecutul istoric cu modelele lui. Chiar putând fi o reminiscenţă de lectură, judecata unui astfel de tânăr nu-i mai puţin matură şi dătătoare de speranţa unei reîntoarceri: poate-i va trezi din somn pe cei adormiţi, iar patriotismul, „hoinarul“ rătăcit, adunat de pe drumuri, va reveni şi va rămâne acasă…