In nr. 15 al „Romaniei literare“ au aparut urmatoarele:
,,Nota redactiei. Un cititor ne semnaleaza faptul ca una dintre cronicile plastice semnate de Pavel Susara in aceasta pagina reproduce un text al aceluiasi autor aparut, tot in revista noastra, cu ani in urma. Am verificat informatia si am constatat ca, din pacate, nu e singura data cand Pavel Susara s-a aflat in aceasta situatie. E vorba de o regretabila neglijenta a redactiei noastre, pentru care ne cerem scuze. Cat priveste procedeul in sine, el este imputabil lui Pavel Susara insusi. Incepind chiar cu acest numar, colaborarea d-sale la «Romania literara» inceteaza.“
Raspunsul care urmeaza l-am trimis imediat „Romaniei literare“, adica ,,redactiei“, daca pot sa ma exprim astfel, dar au aparut deja patru numere fara ca el sa fie publicat, ceea ce ma indreptateste sa-l fac cunoscut publicului pe toate caile care-mi stau la dispozitie, inclusiv prin distribuirea lui prietenilor de pe Facebook si mai multor publicatii tiparite, altele decit „Romania literara“.
Le multumesc cititorilor revistei „Cultura“ pentru rabdare si regret sincer ca ii fac partasi la lectura unui produs gazetaresc atat de penibil si de las cum este nota de mai sus.
Unei redactii
In nr. 15, din 30 aprilie, al revistei „Romania literara“, la pagina 19, acolo unde in ultimii 17 ani am semnat saptaminal cronica plastica, in coltul din dreapta, jos, citesc o ,,nota a redactiei“ al carei absurd mi-ar fi creat o anumita buna dispozitie daca ticalosia ei abia camuflata nu ar fi avut un efect invers. Mesajul direct al acestei note este foarte simplu, anume ca, incepind chiar cu numarul in cauza, colaborarea mea la ,,Romania literara inceteaza“. Nimic neobisnuit si totul, oarecum, previzibil. Dupa ce, in anii din urma, a incetat colaborarea Eugeniei Voda, a lui Tudorel Urian, a lui Daniel Cristea-Enache, a lui Emil Brumaru, dupa ce, nu demult, vechea redactie a fost spulberata prin plecarea lui Gabriel Dimisianu, a Constantei Buzea, a Adrianei Bittel, a lui Alex. Stefanescu si, mai recent, a Ioanei Parvulescu, era aproape firesc ca nici eu sa nu ma simt prea bine.
Iar, in aceasta situatie, tratamentul era foarte simplu: o discutie directa si o stringere de mina barbateasca, daca nu era prea mare efortul. Acestei variante simple si naturale i-a fost preferata o spalare pe miini chinuita, care transfera decizia ,,redactiei“ in propria-mi responsabilitate, stabilindu-mi-se, irevocabil, si culpa: faptul ca am reluat, in paginile revistei, unele texte proprii care au mai fost publicate anterior in acelasi loc. Unei asemenea acuzatii i-as putea raspunde simplu ca, departe de a fi o culpa, aceasta formula de (re)valorifricare a propriilor texte este una curenta in presa noastra culturala si as putea oferi nenumarate exemple de asemenea reluari, dar nu ratiunea suficienta este argumentul pe care vreau eu sa-l folosesc aici. Cititorul atent cunoaste foarte bine acest fenomen care nu a fost, pina acum, culpabilizat in vreun fel. Eu am reluat acele texte, partial sau in intregime, fie odata cu reeditarea evenimentelor care le-au prilejuit (expozitia Marin Sorescu, de pilda, deschisa, acum citiva ani, la Galeria Dialog, a fost reluata recent la Muzeul literaturii), fie readucind in discutie teme si subiecte care, la un moment dat, au fost comentate in paginile revistei, fie, pur si simplu, reconstruind texte mai vechi in vederea realizarii unei sinteze, a unei Panorame a artelor plastice romanesti. Fiind in actualitatea preocuparilor mele si raspunzind unei problematici care se regaseste curent in spatiul fenomenului nostru cultural, mi-am valorificat propriile texte asa cum am crezut de cuviinta si nu cum isi imagina o ,,redactie“ sau alta ca ar trebui sa ma comport cu ceea ce imi apartine de drept si in exclusivitate. Daca eu sint in culpa, si ,,nota redactiei“ asta da de inteles din moment ce intreruperea colaborarii este comunicata ca o sanctiune, intrebarea mea legitima priveste partea vatamata, care nu poate fi decit cititorul. Dar cum eu, prin republicare, nu am dezinformat cititorul, nu l-am mintit, nu l-am indus in eroare in niciun fel, si dovada am avut-o prin numarul enorm de mesaje de multumire si de felicitare pe care l-am primit, inclusiv dupa aparitia unor texte ,,reluate“, singurul lezat pare a fi acel ,,un cititor“ pe care il invoca ,,redactia“, in fapt, un biet si tardiv delator din anii cincizeci, a carui judecata culturala este de natura contabila, asa cum instrumentul estetic al lui Dinicu Golescu era stinjenul. In privinta asta totul e clar. Mai putin clar este frisonul etic al ,,redactiei“ care isi pune cenusa in cap in urma ,,neglijentei“ ,,pentru care ne cerem scuze“ (sic!) – poate si le prezinta, nu si le cere si, mai ales, cui? –, frison fatarnic si de-a dreptul hilar. Cum poti face recurs la etica din moment ce folosesti mijloace staliniste, adica informarea anonima (,,un cititor ne semnaleaza“), din moment ce esti ipocrit, adica inventezi pretexte pentru a lua o decizie pe care o puteai lua pur si simplu, si din moment ce manifesti o lasitate marunta, ascunzindu-te sub identitatea vaga, de fapt, nula, a unei ,,redactii“. Redactiile exista, evident, dar ele nu scriu niciodata. Nici macar note pe care si le asuma, ticalos si meschin, intr-un colt aburit de pagina.
P.S. Marina Constantinescu, responsabila, din partea redactiei „Romaniei literare“, tocmai de paginile de arta, adica inclusiv de aceea in care s-a comis ,,delictul“, nu numai ca n-a participat, laolalta cu ,,redactia“, la redactarea acelei note, ca doar de-aia e ,,redactie“, sa ,,redacteze“, dar nici n-a fost informata in legatura cu aceasta decizie, aflind despre eveniment dupa ce el s-a produs deja. Pot sa ma intreb, in aceasta situatie, cine este ,,redactia“ care a scris o nota asa de curajoasa si unde se piteste ea, cu atita barbatie? (P.S.)