Sari la conținut

Un Don Juan al mortii

Autor: ALEX GOLDIS
Apărut în nr. 406

Marius Chivu, Vantureasa de plastic, Editura Brumar, Timisoara, 2012, 96

Nu se poate sa nu constati, la o simpla rasfoire a revistelor literare din ultimii ani, o rarefiere a cronicarilor care ti-neau capul de afis pâna dincolo de prima jumatate a deceniului trecut. Parasirea arenei de catre Andrei Terian, Mihai Iovanel, Bogdan Cretu, Bianca Burta-Cernat, Doris Mironescu, Nicoleta Clivet, Nicoleta Salcudeanu sau Teodora Dumitru echivaleaza cu o demisie a intregii generatii de la critica foiletonistica. Mutarea sferei de interes asupra studiilor academice sau doar pauza necesara elaborarii (post)doctoratelor si a cartilor de autor, descoperirea burselor europene impreuna cu o stare tot mai accentuata de dezabuzare (odata ce literatura a redevenit, dupa 2000, o institutie cât de cât asezata?) ori pure optiuni biografice pot alcatui paleta de ratiuni ale acestei demisii, care ar merita analizata mai pe larg.
Singurii care au ramas, in tot acest interval, pe baricade, sunt Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache si Marius Chivu. Spre deosebire de primii doi, insa, pe ultimul nu-l intereseaza mai deloc cariera academica sau cercetarea istoric-teoretica a literaturii. Mai mult, Marius Chivu si-a facut un adevarat program din a fi foiletonist si atât. Textele prea elaborate il irita, schimbul de opinii cu ceilalti critici in spatiul cronicii i se pare o deviere de la dialogul tranzitiv al cronicarului cu cititorul, iar cartile de problematizari teoretice lipsesc cu totul din sfera de interes a criticului. Intr-un text mai vechi din „Cultura“ incercam sa polemizez cu aceasta abordare ne-dilematica, oarecum frivola, ce priveste faptul literar ca pe o activitate gratuita si hedonista, având drept destinatari unici „domnitele (si domnisorii!) lenesi pe canapea“. Am inteles, insa, ca, dintr-o anumita perspectiva, singura cale de supravietuire a criticii literare e pactizarea, macar partiala, cu jurnalistica si cu strategiile pietei de consum. Si Marius Chivu se achita cu brio de aceasta misiune, fiind, dintre cronicarii nostri seriosi, cel mai adaptat la mijloacele contemporane. E drept ca uneori, din dorinta de a fi „cool“ si pe val, el tinde sa treaca cu vederea carti sau autori aparuti la edituri mici, debutanti, experimentalisti etc., in favoarea unor scriitori rasfatati de cultura mainstream. Un fel de snobism al pietei il face pe Marius Chivu sa nu se aplece decât asupra scriitorilor macar pe jumatate consacrati. De aceea, nu-l vom vedea niciodata coborât in câmpul pedestru al criticii de intâmpinare, in incercarea de a testa experiente marginale si de a descoperi valori tinere. Problema tine doar de sfera de aplicatie a criticii. Caci, atunci când decide totusi sa scrie despre o carte, Marius Chivu ramâne, de cele mai multe ori, un comentator onest si direct, ale carui judecati de valoare pot fi luate de bune.

A surprins si nu prea debutul lui cu poezie de anul trecut. A surprins, pentru ca, spre deosebire de criticii generatiilor anterioare, de la saizecisti la optzecisti, putini cronicari pur-sânge de azi au mai cochetat cu literatura propriu-zisa. Apoi, cronicile lui Chivu n-au stil in sensul plasticitatii – al expresivitatii capabile sa contraga imaginarul operei in sintagme subtile –, insa sunt extrem de degajate in retorica. Impresioneaza, inca de la primele rânduri, dezinvoltura si firescul auto-expunerii in pagina. Chiar textele cele mai elaborate, acolo unde se vede ca volumul a fost citit cu creionul in mâna, par scrise la masa unei terase sau a unei cafenele izolate. Acest hedonism legat de propriul scris putea lasa sa se intrevada, asadar, o personalitate dispusa la un moment dat sa iasa din spatele reflectorului critic, insa nu anunta nimic din realul talent ivit odata cu „Vântureasa de plastic“.
Thriller psihologic
Volumul e absolut remarcabil. La fel ca „Moarte de om. O poveste de viata“ (Ion Zubascu) sau, in proza, „Radacina de bucsau“ (O. Nimigean), pentru a da doar câteva exemple din ultimii ani, cartea lui Marius Chivu demonstreaza inca o data ca teza literaturii ca act trait, desi neprobata teoretic, e ceva mai mult decât o simpla butada. Poetul reia, printr-o serie de asemanari izbitoare – care nu pot fi insa banuite de influente directe, intrucât volumul a fost conceput cu ani in urma, – aceeasi lupta contra cronometru, a fiului, cu moartea iminenta a mamei (ca in volumul lui Nimigean). Si, chiar daca de data aceasta ea e condusa sub forma poeziei si nu a prozei, caracterul tensionat nu lipseste. Conceputa mai degraba ca o constructie autonoma decât ca o colectie de piese individuale, cartea lui Marius Chivu e un adevarat thriller psihologic, in care cititorul e pus sa pândeasca, impreuna cu protagonistul, cele mai mici semne ale revenirii mamei pe patul de spital sau, dimpotriva, sa astepte tot impreuna cu el infricosatorul deznodamânt. Femeii captive in mutenie („ce tristete sa vorbesti unui om redus la cuvintele tale!“) i se aproximeaza, astfel, nu doar fiecare gest exterior, de la zâmbete anonime, strângeri reci de mâna sau frânturi de limbaj aruncate intâmplator, ci si fiecare miscare launtrica. Fiul o asculta „clipocind pe dinauntru“, o adulmeca in somn „asteptând sa expire“, ii pipaie „corpul moale-acrisor“, „fiecare tresarire orice spasm/ mârâiala privire“, sau, intr-un gest de revolta patetica, ii „musca degetele „pâna la sânge/ verificând daca mai simte ceva“, doar-doar va reusi sa identifice putinele parti ramase nevatamate. Alaturi de spaima, deznadejde, compasiune, tandrete sau speranta, toate, traversate de Marius Chivu cu aceeasi dezinvoltura stilistica, cel mai coplesitor sentiment al cartii e, totusi, singuratatea: depasirea ei nu inseamna, insa, detasare de drama, ci instalarea totala in ea. Tânarul face gesturi ultime de apropiere incercând sa „se imbolnaveasca“ prin empatie: „m-am ras in cap sa nu fie singura“, „ca sa-i arat cât o iubesc/ am albit“.
Spectacolul normalitatii
Ciudat e ca in versurile lui Marius Chivu directetea transcrierii merge mâna in mâna cu o imaginatie plastica iesita din comun. Poetul poate sa traga in forme, culori si senzatii orice obiect, oricât de nepoetic: tubul de perfuzii e „burduf de formol“, substantele alcatuiesc un „cocktail de perfuzii“ etc. De aceea, in ciuda depresiei si a groazei permanente, universul „Vânturesei de plastic“ compune o lume colorata si vie, din relieful careia pândeste, aproape neverosimil, speranta. Impresionanta, atât uman, cât si stilistic, e incercarea de transcendere a dramei prin decorare si estetizare, tocmai in momentele când „pe dinauntru frica ma schimonoseste“. Predomina, astfel, in spital, devenit „casa noastra“ unde „avem tot ce ne trebuie“, momentele de sarbatoare, când fiul incearca sa insceneze show-ul normalitatii, jucând teatru, mimând buna-dispozitie, scalâmbaindu-se ca un copil. Intr-o inscenare butaforica extrem de autentica din unghi pulsional, mama inerta e ingrijita si adorata ca o fetita, rasfatata ca o iubita si gatita ca o doamna gata de bal: „hai sa ne facem bratari din furtunasele roz/ sa coloram cu putin ruj/ hematoamele de pe gât/ sa punem fard pe fruntea tumefiata/ ascunde sub saltea punguta cu sânge/ si striga-ma fa-mi cu mâna hai/ zâmbeste-mi de pe aleea din ostroveni“; „ii inlatur somnul de pe ochiul drept/ ca pe-o pânza de paianjen/ ii clatesc fata cu apa rece/ râde ii place sa ma mângâie/ recunoscatoare ca o foca/ ii sarut pielea vânata/ si gaurita a gâtului“. Prin tandretea gesturilor marunte, dar si prin frivolitatea necesara pastrarii luciditatii, personajul devine un fel de Don Juan angajat, de dragul mamei, intr-o serie de flirturi cu moartea. O permanenta arta a seductiei se intrevede in penumbra scenariului funebru. „Vântureasa de plastic“ nu e, de altfel, doar cartea mamei, ci si – mai ales – cartea fiului in ipostaza de barbat tânar, cu toate instinctele intregi, când umilite, când intensificate de convietuirea zilnica cu disperarea si moartea: „in preajma mortii cauti iubire/ compasiunea/ orice compasiune ti-a facut bine/ ai facut dragoste cu toti cei care te-au mângâiat/ ai cautat sa te pierzi in oricine te-a primit/ ai vrut aproape orice/ te invelea pentru o noapte in mirosul cald/ al pielii altcuiva“.
Tot acest spectacol absolut remarcabil stilistic, cu permanenta schimbare de roluri si decoruri, ar fi sunat, insa, fals, daca n-ar fi fost sustinut de momente de mare gravitate, transcrise si ele, pe cât de simplu, pe atât de percutant. Episoadele de cumpana, indoiala sau reflectie mai generala (unde criticul isi scoate pentru o clipa capul) sunt de o luciditate si de o claritate axiomatice, fara a deveni vreodata seci: „dincolo de usile batante/ un Dumnezeu in halat reface lumea/ pentru un singur om“; „toate gândurile se transforma in rugaciuni/ ca apa in vin“; „am ignorat certitudinea ca/ in echilibrul precar al lumii/ unul dintre noi/ oricum va muri/ inaintea/ celuilalt“; „s-ar mai putea spune ca o tinem in viata/ cu ipocrizie/ insa adevarul e ca/ deznadejdea e un pacat ca oricare/ altul/ (trebuie savârsit in secret)“; „ne dam seama cât de putini si de singuri/ am fost dintotdeauna/ ca dragostea suspendata si grea/ masoara golul cascat intre noi/ si cei apropiati pe care nenorocirea noastra ii/ stânjeneste/ ii face sa se ascunda/ sa se lepede de noi“.
„Vântureasa de plastic“ este cartea unui poet adevarat, pe care sper ca nu doar experientele la limita, insa de unica folosinta in poezie, il vor impulsiona sa mai scrie de acum.