„Trăim într-o lume în care există tot mai multă informaţie şi tot mai puţin sens.“
Jean Baudrillard, Simulacra et Simulation
Apar, pe zi ce trece, forme tot mai severe de autocentrare vicioasă şi logică autistă. Gândirea celor mai mulţi tinde să facă parte din regnul corolarului. Monologurile au ajuns să împânzească tot spaţiul de emisie… şi, în plus, sunt din ce în ce mai mulţi emiţători şi tot mai puţini receptori. Până la urmă, chiar mai putem vorbi de comunicare sau doar de o reţea de emiţători? Şi unde se duce mesajul? În marea eră a „comunicării“, oamenii nu prea se mai bucură să fie împreună, mai rău se încurcă şi se stresează reciproc, se bruiază între ei. În aceste condiţii, expresia apare ca un sindrom obsesiv-compulsiv. Într-un context social în care expresia neîntreruptă a devenit marele miraj, celalalt e perceput ca sursă de bruiaj al emisiei proprii sau ca un „spectator recalcitrant“. Un spectator care nu e „pasiv“ este unul care nu îşi îndeplineşte funcţia. Reificarea celuilalt ne însingurează, acesta e adevarul. O relaţie cu un spectator mut e un amplificator al singurătăţii, oricâte fantasme am conecta la imaginea celui care ne priveşte, din umbră, şi oricât i-am idealiza muţenia.
Manufactura mediatică a realităţii, acest surogat, tinde să se substituie realului. Puterea de fascinaţie a imitaţiei şi a falsului se dovedeşte a fi mai mare decât aceea a sursei. Vorbind despre procesul de virtualizare al lumii, Jean Baudrillard ne avertizează că imaginea conţine o formă de violenţă, o violenţă manipulatoare „care ne ia ostatică privirea fascinată“ şi enumeră o serie întreagă de fenomene sociale care dovedesc faptul că încet, încet, se şterge graniţa dintre „realitate“ şi „simulacru“ în percepţia comună. Fie că înţelegem realul ca spaţiu de interferenţă şi comunicare sau ca mediu de manifestare în care lucrurile consumate sunt ireversibile şi au consecinţe, ca univers de referinţă, comun, sau ca dimensiune de tranzit către o posibilă ieşire din sine, se poate spune că viaţa contemporană are mari carenţe de realitate, căci nu ne oferă decât arareori ieşiri concludente din virtual, nu ne dă şansa de a fi împreună, conectaţi în afara singurătăţii, decât sporadic şi arbitrar.
Mediul virtual e un câmp de manifestare mai retrâns în care lucrurile par mai uşor de controlat. De aici şi puterea sa de atracţie asupra conştiinţelor flagelate de angoasa socială. Dar virtualizarea lumii preupune o falsificare a ei, un travesti, care îi mistifică (în cel mai fericit caz doar camuflează) natura şi identitatea. Mai vrem să trăim în realitate? Îi simţim lipsa sau substitutele ei ne sunt suficiente? Este, oare, această fabrică de iluzii, pe care o reprezintă sistemul mediatic, cheia de boltă a civilizaţiei? Este iluzia realului refugiul de care aveam nevoie, refugiu plasat strategic în chiar ochiul singurătăţii, acolo unde viziunea ei e ocultată?
Contextul social actual ne ţine, legaţi prin toate ligamentele şi cartilagiile posibile, de o exterioritate care ne e livrată cu titlu de realitate. Lumile noastre interioare sunt luate în stăpânire încet, încet de comediile care se joacă pe scena mundană, mintea ne e colonizată de către personajele sau intrigile care se derulează în lumina reflectoarelor. Însăşi viaţa lăuntrică ne este cenzurată, redusă, asediată de convulsiile exteriorităţii simulate mediatic. Suntem, aşadar, prinşi între o realitate contrafăcută şi o singurătate alterată, invadată. Intoxicaţi de hipermediatizarea care ne-a cotropit spaţiul vital, devenim tot mai indiferenţi şi mai imuni la ce se întâmplă în realitatea imediată, dar ne alienăm, sincron, şi faţă de propria natură: ne-o artificializăm, notează Beaudrillard. Iar el consideră că tocmai această indiferenţă trebuie cultivată până la paroxism pentru a ne convinge de faptul că „viaţa e în altă parte“. Trebuie să ajungem la capătul virtualului şi al simulacrului, ca să ne putem trezi din el.
Dubla alienare, faţă de sine şi faţă de ceilalţi e o dovadă a faptului că trăitul în lumi interioare este interdependent de trăitul în realitate, ori virtualizarea lumii presupune conectarea noastră într-un plan care ne ocultează deopotrivă căile de acces la realitate şi la interioritate. Ce este acest mediu virtual? O realitate secundă care funcţionează, în raport cu cea primară, pe principiul unei imitaţii reducţioniste sau al unui proiect schematic, fiind, aşadar, o copie infidelă lumii, o realitate căreia i-au fost amputate anumite dimensiuni. Virtualul e un „pat al lui Procust“.
Nu ne mai întâlnim decât arareori în realitate, iar scena de spectacol devine un mediu favorabil real-izării, o cutie de rezonanţă, căci stimulează receptivitatea. Prea concentraţi cu emisia proprie, cu ce se livrează în reţelele mediatice sau absorbiţi de imperative cotidiene, nu înregistrăm decât vag sau intermitent semnalele realului, iar scena funcţionează ca un amplificator al acestor semnale. În viaţă, punctele de suspensie dintre fiecare şi fiecare sunt completate cu intuiţii, proiecţii, coşmaruri, în viaţă ne auzim şi ne vedem distorsionat şi intermitent, nu reacţionăm decât selectiv la ceea ce ne este adresat, în vreme ce pe scenă nu există replici neîncasate, întâlniri fără ecou, cuvinte aruncate în gol, gesturi-gratuite, mişcări absurde. Realitatea tocmai asta este sau ar trebui să fie, un câmp de comunicare, de interferenţă, de întânire. Teatrul poate fi conceput ca un exerciţie de întâlnire cu ceilalţi şi cu sinele deopotrivă prin cultivarea receptivităţii. Emisia este, de multe ori, construcţie de sine.
Este necesar un plus de receptivitate pentru a te descoperi. Imaginea de sine glisează între mai multe puncte de sprijin şi linii de forţă, însăşi geneza ei fiind un proces neuniform. În bună parte este o auto-construcţie alimentată de un strat de trăire asupra căruia nu avem controlul, existând şi un anume grad de predestinare în configurarea acesteia. Receptivitatea este substanţa de contrast care permite descoperirea de sine, aşa cum emisia este catalizatorul construcţiei de sine. Scena, acest spaţiu-mobil, care deschide porţile realităţii, ţine balanţa între construcţie şi descoperire, între emisie şi receptare.
Scena e un culoar de acces la realitate. Fără a înceta să fie virtuală, este o punte de legătură între imaginarul personal şi un posibil mediu de manifestare suprapersonal, între forme de trăire singulară şi posibilitatea de receptare.
Nu există real dacă emisia nu e interceptată. Realul e acolo unde cel puţin două conştiinţe se întâlnesc în acelaşi gând, în aceeaşi viziune, în aceeaşi simţire, în aceeaşi undă de stare. Orice artă este, într-un anume sens, un captator de realitate, într-o mai mare măsură decât un captator de vise.
Dar artele spectacolului dau „capturii“ un plus de materialitate, graţie caracterului direct al comunicării cu publicul, pe de-o parte, şi nivelului mai mare de extraversie al expresiei pe de altă parte.
Scena e o realitate intermediară între cea exterioară şi cele interioare, e un spaţiu de tranzit, în care lucrurile trăite şi închipuite capătă o formă tangibilă. Ele nu devin întru totul materiale, dar nu sunt nici întru totul eterice. De aici provine acea fascinaţie a scenei. E un loc în care orice intenţie, orice gând, orice stare se transpun în întruchipări perceptibile. Cu toate că spectacolul nu are greutatea unui fapt real, el are, totuşi, un grad de virtualitate mai mic decât un articol de ziar sau o ştire de televiziune, chiar dacă crainicul şi ziaristul afirmă că îţi relatează adevărul gol goluţ, iar actorul de scenă te previne de la bun început că e vorba de un joc.
Dat fiind că avem carenţe mari în ceea ce priveşte realitatea comună, arta (ne) este vitală. Doar ea ne poate ţine conectaţi, nicidecum mass-media. Arta reuşeşte să ne ţină conectate planurile şi lumile prin care ne mişcăm, cele închipuite şi cele nedorite, cele interioare şi cele exterioare, ne ţine în consonanţă autoficţiunile cu ficţiunile despre ceilalţi şi lume.
În acest punct mă delimitez de viziunea lui Baudrillard, trasând o distincţie clară între formele comunicante specifice cotidianului mediatic (presă, televiziune, reţele de socializare, fotografie comună) şi formele comunicante specifice domeniilor artistice. Dacă primele percep un grad de reducţionism care mistifică substanţa realului, celelalte deschid spectrul percepţiei realităţii, aduc un grad în plus de transparenţă şi acurateţe percepţiei obişnuite.
Operând cu mai multe niveluri de ficţiune, începând cu cele primare din care ne extragem avatarurile eului şi sfârşind cu cele intelectuale, de ordin paradigmatic, mintea noastră apare precum o ciornă care cântăreşte, dimensionează şi redimensionează continuu virtualităţi. Arta, fie şi simplul contact cu arta, nu doar creaţia propriu-zisă, ne pune pe o orbită a posibilului, care ne apropie de pragul realului. Buza scenei e întotdeauna linia de contact cu ceva ce transcende subiectivismul absolut. Arta compensează întructâva carenţele de comunicare şi realitate, arta e un mijloc de înregistrare a virtualului, a pulsaţiilor singurătăţii, ba chiar şi a reveriilor. Orice act artistic se produce pe o scenă, scenele de spectacol nefiind decât cutii de rezonanţă mai puternice.
Ar merita poate să ne imaginăm un tip de spectacol interactiv, în care spectatorii să reacţioneze la gesturile, acţiunile şi replicile actorilor, un teatru în care se relaţionează din toate părţile şi pe care să îl numim teatru-captator-de-realitate.