Totul este pictura
Pare aproape imposibil, dupa consemnari de spectacole in peste o mie de pagini de cronici muzicale, sa te mai entuziasmezi fara limite. Si totusi, recent, Christian Gerhaher mi-a produs o astfel de senzatie in rolul Wolfram von Eschenbach din „Tannhäuser“ de Wagner, debut absolut la Opera de Stat din Viena. Pare desprins din legenda, cântul lui trimite direct la fabulosul Dietrich Fischer-Dieskau. O timbralitate rotunda, generoasa, moale si invaluitoare, de un lirism fermecator, se pune in serviciul unei talmaciri atât de rafinate a partiturii, incât seduce si te transporta in sfere elevate. Starea de a flota pe aripi nevazute. Este un dar divin sa mladiezi sunetul in fatete multicolore, sa creezi imagini ce palpita cu muzica si rostirea. Frazele se unduiesc in expresivitate infinita, precum sonurile maestrului bayreuthian.
Exista in abordarile baritonului german profunzime psihologica nemarginita, Wolfram al sau deseneaza sentimente complexe, de la prietenia calda afisata cu noblete si mândrie cavalereasca (actul I, „Gegrüsst sei uns, du kühner Sänger… Als du in kühnem Sange“) la constientizarea profunda a imnului propriu, inaltat iubirii (actul II, „Blick’ ich umher in diesem edlen Kreise“, cântare evocativa in care analogiile expunerii sunt infatisate plastic, descriptiv, in pace, seren, cu tonuri de piano si pianissimo). Autoritatea cu care intervine in confruntarea cântaretilor (actul II, „O Himmel! Lass’ dich jetzt erflehen!“) are tente catifelate, iar adresarea catre Luceafar (actul III, „Da scheinest du, o! lieblichster der Sterne“) nu constituie numai invocarea in adoratie a astrului noptii, ci rugaciunea, implorarea pentru salvarea propriului sau suflet, adânc perturbat… „O du, mein holder Abendstern“… Totul este pictura.
Wolfram… Gerhaher este un spirit introvertit-frematator, psihicul i se rascoleste, conflictele il apasa, il marcheaza, iar povestirea penitentei lui Tannhäuser la Roma ii depaseste limitele, il aduce in pragul disperarii. Nu poate sa mai auda nimic, nu mai rezista, isi curma viata. Un final pe cât de neasteptat, pe atât de previzibil in conceptia regizorului Claus Guth, radical indepartata de Wagner…
Fantasme si halucinatii
Pe autorul mizanscenei, germanul Guth, l-am simtit deseori contradictoriu in semnaturile sale. La Salzburg, „Nunta lui Figaro“ a fost un spectacol interesant, „Don Giovanni“ catastrofic, „Così fan tutte“ provocator. Si in „Tannhäuser“, ideatica sa incita. A evitat simpla naratiune si a gasit filonul dramei psihologice a alienarii, a tulburarilor mentale provocate de dedublarile si framântarile interioare ale eroului titular, de confruntarile cu prietenii-adversari in turnirul „Minnesänger“-ilor pe tema dragostei. Sfârsitul lui Wolfram este efectul.
O paranteza. Regizorul, cu sprijinul scenografului Christian Schmidt, a mutat actiunea operei la inceputul secolului trecut, fixând-o in locatii vieneze clare: Hotelul Orient, renumit in epoca prin inchirierile „cu ora“ (actul I), Foyerul Promenadelor, azi Schwind-Foyer al Operei de Stat (actul al II-lea) si Spitalul psihiatric Steinhof construit de arhitectul Otto Wagner (actul al III-lea). Spatiul si timpul ales transpun conflictul medieval intr-o confruntare freudiana supusa presiunii rigiditatilor morale din vremea Kaiserului Franz Josef.
Spirit labil, Tannhäuser oscileaza intre iubirea carnala oferita de Venus si cea pura, pe care i-o daruieste Elisabeth. Faptul este (aproape) evident in primul act, când Guth ii asociaza un alter-ego ce-i urmareste miscarile in oglinda. Lumini, Olaf Freese. Sunt secvente pretentioase, nu foarte usor citibile, dar incitând la introspectie. Fantasmele il invaluie pe erou la inceputul actului secund. Intuieste tematica disputei, se teme de ea, il apasa, presimte ce va urma. Ca ecou al gândurilor, al halucinantei sale imaginatii, sala concursului se dezmembreaza, aburii ratacirii inunda totul si invitatii Landgrafului apar mascati, in chip de spectre, invesmântate in negru. Moment de mare sugestie si forta, din pacate prelungit prea mult de regizor, pâna aproape de ultimele masuri ale actului, când deja nu se mai justifica. Tannhäuser revenise in concret, odata cu alungarea lui la Sfântul Scaun, spre a cere clementa.
In ultima parte, Elisabeth, marcata de trama si ajunsa la casa de nebuni, se sinucide cu pilule. Apoi, scena cunoscuta sub numele de „Povestirea Romei“ este de intensa actorie, cu istorisirea lui Tannhäuser rezonând puternic in spiritul lui Wolfram.
Cu rezervele expuse, viziunea lui Guth se sustine, in primul rând dramaturgic, chiar in contextul translarii actiunii.
Wagnerieni desavârsiti
Cu tot fizicul sau masiv, sud-africanul Johan Botha, debutant in rol la Viena, joaca neasteptat de bine. Amintitul moment al rememorarii pelerinajului la Vatican este infatisat cu intensitate si redat sonor in multiple nuante. „Inbrust im Herzen“ incepe cu mezzevoci prevestitoare de rau, subtilitatile de expresie ilustreaza tensiunea din sufletul lui Tannhäuser iar culminatia citarii sentintei Papei „Hast du im Venusberg geweilt, so bist nun ewig du verdammt!“ este rostita gradual de la mezzoforte la un infricosator forte. Tipic tenor eroic, Botha cumpaneste bine incisivitatea si puterea acutelor (desi mici impuritati i se mai strecoara in glas la finalul primului act), isi variaza discursul cu minutie. Cântarea din primul act adresata lui Venus „Stets soll nur dir, nur dir mein Lied ertönen“ merge, pe parcursul celor trei strofe, de la rugaminte la adresarea imperativa. Frumos conceput.
Anja Kampe, in debut absolut la Opera de Stat din Viena, este o sensibila Elisabeth, cu sunete usor prea deschise la acute, zona a registrului unde si Michaela Schuster (Venus, pentru prima data pe Ring) pacatuieste. Stilistic, ambele sunt wagneriene dedicate. Si basul Ain Anger l-a intrupat pentru intâia oara la Viena pe Hermann, Landgraful Thüringiei, conferindu-i un glas cu timbru placut, dar caruia nu-i adauga amploarea maiestuozitatii.
In roluri mai mici, dar importante in economia spectacolului, i-am remarcat in primul rând pe românii Gergely Németi (Walther von der Vogelweide) si Alexandru Moisiuc (Biterolf). Li se adauga Peter Jelosits (Heinrich der Schreiber) si Marcus Pelz (Reinmar von Zweter). Absolut splendid muzical, ultra-pur si instrumental, a cântat Alois Mühlbacher (Pastorul), membru al Corului de baieti al Manastirii St. Florian.
In fosa si pe scena s-au aflat Orchestra Operei de Stat, Corul Operei (dirijor Thomas Lang) si Corul Filarmonic Slovac (dirijoare Blanka Juhaòáková). Peste toti si toate, dirijorul Franz Welser-Möst, cu lectura echilibrata in alegerea tempilor si, totodata, filosofica. Inaltele virtuti ale instrumentistilor au fost puse in evidenta inca de la inceput in decupajele teutonice, explicite, elocvente, fara efuziuni, ale uverturii. Foarte sensibil si expresiv a fost Preludiul ariei „Dich, teure Halle, grüsst ich wieder“ (actul al II-lea), desi in momentul in care vocea Elisabethei s-a facut auzita, orchestra a depasit sonoritatile unui acompaniament comod. Prefigurând intrarea invitatilor, Streich-ul vienez si-a dovedit inca o data maiestria.
„Tannhäuser“ (versiunea Dresda) a fost ultima noua productie a directiunii de 19 ani a lui Ioan Holender la Opera de Stat din Viena. Notez o reusita, desi publicul premierei a contestat mizanscena.
Vor urma anii de management ai lui Dominique Meyer, alaturi de Franz Welser-Möst ca director muzical. Cum va fi? Vom vedea.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 284