Latinitatea limbii române: teorie sau realitate?

Nu demult, am auzit un intelectual, într-un mediu elevat, spunând că am avea nevoie de un anumit echilibru în ceea privește tratarea originii românilor și a limbii lor: este clar că nu au avut dreptate nici reprezentanții Școlii Ardelene, cu „teoria exagerată” a latinității românilor și că, probabil, nu au dreptate sută la sută nici „dacologii”, care „ne extrag” pe noi, românii, exclusiv din daco-geți. Omul voia să fie împăciuitor, elegant, echilibrat, deși nu avea habar de istorie sau de filologie. Episodul acesta s-a petrecut în România. Și mai recent, în Italia, în ambianța unei instituții românești de cultură de acolo, m-a cuprins disperarea să aud iarăși cum limba noastră era plasată la origine între limbile slave vechi, cosmetizată cumva, vag, spre latinitate în vremurile recente. Din fericire, acest curent legat de slavismul limbii române este tot mai slab, dar ignoranța și/ sau reaua voință și reaua credință persistă încă puternic. Astfel de „teorii” sunt elaborate sau reciclate deopotrivă de profesioniști și de amatori.

Mai ales amatorii vorbesc despre „teoriile” academice și academiste legate de originile poporului român și ale limbii române, care ar obtura și obstrucționa realitatea vie, cea pe care încearcă să o scoată la iveală studioșii neînregimentați în universități și institute de cercetare. Unii dintre acești vajnici „luptători” sunt apărători ai limbii dacice ca limbă universală și vorbesc chiar despre un complot al forțelor oculte, menit să împiedice ieșirea la lumină a adevărului. Alții, chiar într-un recent raport (patronat de Președinția României) despre identitatea românească în context european se tem de prea multă latinitate, de exagerarea romanității românilor.

De unde vin asemenea convingeri fantastice, false, lipsite de orice bază reală? Ele nu vin, de cele mai multe ori, deliberat, din dorința de a ne face rău sau de a ponegri realitățile noastre, cum se afirmă adesea tendențios. Nu este nevoie de „comploturi universale” antiromânești pentru vehicularea acestor gen de opinii. Ba, unii care fac asta se consideră cei mai mari patrioți și naționaliști români.

Cauzele, în acest sens, sunt multe. Să începem cu ignoranța crasă și imposibil de stăpânit. Aceasta este cea mai evidentă cauză. Până pe la 1900, doar 10-15% dintre oameni știau carte, dar ceilalți, ignoranții, nu se pronunțau. Era un anumit respect pentru specialitatea fiecăruia. Azi știu carte cu toții, dar, în România, cam 40% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți sub aspect funcțional, adică nu înțeleg ce citesc (atunci când pot să citească). Ignoranța face ca orice afirmație din spațiul public să fie luată de bună, face să nu mai existe criterii de comparație și nici spirit critic. Altă cauză este publicarea, fără avertizare, a unor false cărți de specialitate, care relativizează totul și, în fine, mai intervine și lipsa de spirit critic a mass-mediei din România. Câteva exemple vor fi edificatoare. Astfel, unii proclamă că „prima scriere din istoria omenirii” se înregistrează la Tărtăria, în România. Această afirmație a fost repetată în ultimii ani de multe de ori în mass-media, fără nicio acoperire, pe baza afirmațiilor unor amatori de senzațional, lipsiți de pregătire de specialitate. Nici nu se știe exact de unde vin acele tăblițe și nici de când datează (au fost tratate prin 1969 cu anumite substanțe chimice, în laborator, iar datarea lor acum este acum imposibilă). S-au mai adăugat false date despre „alfabetul dacic” și Codicele Rohonczi, susținute de anumiți „experți”, între care un mare rol l-a avut Viorica Mihai Enăchiuc, cu multe intervenții în presa culturală (exemplu: articol din 9 martie 2014, publicat în „Luceafărul”). Alfabetul dacic nu există. Dacii (cu excepția unui mic grup de mari preoți, care foloseau alfabetele grec și latin) nu scriau, nu ne-a rămas nicio operă scrisă de la ei, pentru că nu ajunseseră încă în stadiul de la fi „literați”. Codicele Rohonczi, scris pe hârtie datată exact, după filigran, la 1529-1540, este, cel mai probabil, un fals din secolele XVIII-XIX, poate chiar din epoca romantică, atunci când o astfel de îndeletnicire era la ordinea zilei.

A mai fost „revoluția lui Djuvara, care zice că „românii erau numiți cumanii negri” (articol din 20 iunie 2007, publicat în „Cotidianul”). Neagu Djuvara era un cozeur agreabil și chiar un bun istoric pentru secolul de viață pe care l-a trăit și pentru cel dinainte (secolul al XIX-lea), pentru genealogiile unor familii boierești și înrudirile dintre aceste familii. Comunica excepțional de ușor, de frumos, de atractiv, cu ușorul accent graseiat franțuzesc, dar nu era un istoric de meserie și, mai ales, nu era un medievist. Nu cred că fusese vreodată în vreo arhivă. Studiul Evului Mediu este unul dintre cele mai grele ale întregii noastre istorii, fiindcă presupune accesul la izvoare elaborate în slavonă, latină, greacă, turco-osmană, arabă etc. Nu este de ajuns să extragi opinii și comentarii ale altora, să le pui cap la cap și să emiți sentințe. Influența cumană asupra românilor este una firească, a fost lămurită demult de savanți, de la Nicolae Iorga până la Petre Diaconu și Victor Spinei. Numele de Basarab nu este cuman, ci de origine pecenegă, dar marele voievod e prezentat în toate sursele ca român. Numele de botez și poreclele se dau după modă și nu exprimă o realitate etnică. Dacă ne-am lua după nume, toți românii care se cheamă Bogdan, Dragoș, Radu, Vlad, Vladimir, Mihnea, Mircea, Stoica, Stoian etc. ar trebui să fie slavi. În același spirit, avem „Codicele de la Ieud”, prezentat drept cea mai veche carte religioasă românească” (articol din 1 iulie 2012, publicat de „Mândru de Maramureș”, în „Gazeta de Maramureș”). A circulat această legendă în istoria literară și istoriografia românească mai veche, până când, cu decenii în urmă, s-a demonstrat clar că lucrarea datează din secolul al XVII-lea (de către Alexandru Rosetti, P. P. Panaitescu, Ion Gheție). Cel mai vechi izvor scris păstrat în limba română este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), iar cea mai veche mărturie care arată că se scria românește în momentul elaborării sale datează din secolul al XV-lea. A se observa că articolul din 2012 este semnat cu un pseudonim patriotic.

În spațiul public se mai cultivă cu mult sârg relativizarea adevărului. În acest sens, se constată, de exemplu că, adevărului-corespondență (prin care discursul sau teoria trebuie să se adecveze cu realitatea; ideile trebuie să reflecte realitatea așa cum este ea), cultivat în epocile revolute, i-a urmat adevărul-coerență (de la Kant încoace, ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora) din timpurile moderne, pentru ca astăzi să fie în vogă adevărul-semnificație (semnele și codurile prin care se comunică făuresc realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate). Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care mai are un milion de lei. Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit și inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există și, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge și modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărților de istorie pe piață. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginației amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă/ diplome). Altfel spus, și specialistul de formație poate să fie amator prin modalitatea de elaborare a discursului. Ni se spune cu seninătate că trecutul românilor este format aproape exclusiv din „mituri naționaliste”, pentru că istoricii nu știu nimic, ci doar bâjbâie. În consecință, căutarea adevărului vieții trecute este superfluă. Și totuși, toți autorii de până pe la 1700, cu foarte rare excepții, au afirmat romanitatea românilor și latinitatea limbii române. Au exista doi-trei autori, fără studii, care au subliniat mai apăsat elementele slave din română, unii pentru că au confundat româna cu slavona, alții fiindcă românii au utilizat mult timp alfabetul chirilic, alții din cauza ignoranței. Au existat și vreo trei-patru poloni și maghiari care, din rațiuni politice și din complexe de superioritate (ei erau catolici, iar românii „schismatici”), au insinuat originea românilor din tâlharii închisorilor Romei. În secolul al XVIII-lea, latinitatea a fost la ordinea zilei, nu din pricina ignoranței savanților Școlii Ardelene, ci tot din rațiuni politice; Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior știau de componenta dacică, dar o ignorau voit, ca să nu fim „barbari” și „înapoiați”. Este epoca în care numai popoarele nobile și vechi aveau dreptul la libertate și la stat propriu. Iar românii, care erau romani, erau cei mai nobili și mai vechi din Transilvania, care era, însă, condusă doar de maghiari, sași și secui, veniți târziu și cu origini „barbare”. În 1870, la finalul perioadei romantice și la începuturile pozitivismului (școlii critice), apare articolul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu „Pierit-au dacii?”. În jurul anilor 1900, apare „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu, unde se trage curentul dacist și autohtonist. Lucrarea nu are valoare științifică, după cum au dovedit marii savanți A. D. Xenopol și Vasile Pârvan, care s-au aplecat atent asupra sa și i-au făcut recenzii critice.

„Teoria” dacismului limbii române este la fel de absurdă ca și „teoria” slavismului acesteia, iar ideea latinizării limbii noastre abia în epoca modernă, începând cu secolul al XVIII-lea, este greșită, tendențioasă sau superficială. Toate limbile europene au suferit procese de modernizare de la Renaștere încoace, iar româna avea cu atât mai mult nevoie de un asemenea proces, în comparație cu celelalte limbi romanice. De ce? Pentru că româna a fost singura limbă romanică care a „conviețuit” în Evul Mediu cu limba slavonă – limba bisericii, a cancelariilor și a culturii – în locul latinei, prezente peste tot în Occident. În vreme ce italiana, franceza, spaniola, portugheza etc. și-au consolidat mereu prin uzul latinei culte latinitatea, româna a fost supusă asaltului slavonei, de unde limba vie a luat o seamă de termeni (mai ales în domeniul credinței și al bisericii). Dar niciodată această influență a slavonei nu a putut copleși latinitatea românei, nu a putut schimba caracterul limbii. De aceea, marea majoritate a mărturiilor medievale și moderne timpurii consideră româna o limbă neolatină sau o așază de-a dreptul între limbile romanice.

Poetul Ovidiu, în „Tristele” și „Ponticele” scrisese, după vreo șase ani de viețuire printre „barbari” și după ce învățase treptat și cu greu „limba getică”, o carte de versuri (după metrica latinei) în această limbă. În fond, cele două limbi, latina și getica, deși erau mult diferite, făceau parte din aceeași familie a limbilor indo-europene. În al doilea rând, deși nu avem mărturii să fi existat vreo literatură getică, faptul că Ovidiu a putut scrie poezii în limba getică, aplicând în ea ritmul limbii latine și curgerea versului ca-n latinește, arată că limba geților era destul de evoluată ca să permită acest lucru. Mărturia aceasta a poetului este importantă și din altă perspectivă: ea arată limpede cât de deosebită era, totuși, limba daco-getică de limba latină. Poetul a învățat, până la urmă, limba geților după ani buni. Geții cei aspri nu aveau cum să învețe de la un singur om latinește, dar l-au primit pe acest mare om timp de vreo nouă-zece ani printre ei.

Daco-geții cuceriți, însă, de romani în anii 101-106 d. Hr., după mai puțin de secol de la întâmplările transpuse în metru antic de Ovidiu (circa 8-17 d. Hr.), aveau să învețe latinește timp de cinci-șase generații sub stăpânire romană și apoi alte secole după retragerea aureliană, încât latina nu a dispărut niciodată de la Dunăre și de la Carpați, apoi nici de la Prut și Nistru. Este o latină mult transformată, așa cum sunt azi și idiomurile latine din Italia, din Galia, din Peninsula Iberică, dar tot latină este sau neolatină. După retragerea în regiunile ferite, de deal și de munte, împădurite, mai ales în „cununa Carpaților”, în timpul marilor valuri de migratori care jefuiau, daco-romanii și românii timpurii au revenit în zonele de câmpie spre sud, est și vest. Pădurea, dealul, muntele, valea, depresiunile și platourile alpine au fost zonele de conservare și de protecție ale românilor și ale strămoșilor lor. Nu degeaba a apărut zicerea „Codru-i frate cu românul”. Revărsarea spre podișuri și câmpii s-a făcut treptat, cu turmele sau cu plugurile, prin pendulări succesive (în căutare de locuri de vărat) sau prin roiri, pentru arat în locuri virgine și fertile apropiate, după secătuirea vechilor vetre. Și așa, din aproape în aproape, daco-romanii și apoi românii au cuprins toată suprafața, „de la Nistru pân-la Tisa” – după expresia consacrată de Poet – și au ajuns să fie cel mai numeros popor din sud-estul Europei și singura latinitate bizantină, ortodoxă. În aceste condiții, nu am înțeles cum poate dăuna latinitatea și cum poate aceasta să fie „excesivă”. Este clar că nu suntem numai urmașii romanilor. Avem o întreagă literatură de specialitate care arată clar toate influențele și interferențele. Aportul dacilor, al slavilor, al pecenegilor și cumanilor, al tuturor turanicilor, al germanicilor chiar este destul de bine stabilit în etnogeneza noastră. La fel s-au petrecut lucrurile cu toate popoarele. Dar mentalul colectiv a privilegiat mereu latinitatea care ne leagă de Occident. De ce să deranjeze pe cineva acest lucru și de ce să fie el dăunător românilor contemporani? Toți savanții au spus (simplificând) că originea ne vine de la Roma, limba ne vine tot de la Roma, numele ne vine tot de la Roma, creștinarea noastră s-a făcut tot prin Roma, în limba latină. Care să fie problema cu latinitatea noastră deranjantă, generatoare de ultra-identitate? Eu cred că nu există o asemenea latinitate primejdioasă și că raportul elaborat sub egida Președinției României greșește aici. Latinitatea noastră este o realitate și punctum. Efigia poporului rămâne limba, care mult timp a fost singura patrie a românilor, iar pentru mulți, înstrăinați, ea este și astăzi patrie. De aceea, se cuvine să nu încetăm să ne prețuim limba română ca limbă romanică, limba care ne ține și ne face ceea ce suntem, români.