A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Saeculum I. O,2013
Doctor în filosofie şi în drept în Germania, bun cunoscător al limbilor clasice (greaca şi latina) şi al mai multor limbi moderne, familiarizat cu diverse discipline importante pentru viaţa socială (între altele, în mod special, cu economia), A. D. Xenopol aborda istoria română şi universală cu atuuri pe care specialiătii de rând nu le au. Filosofia îi deschidea orizonturile largi ale repetabilităţii în timp a faptelor şi a determinării omului şi a popoarelor de către natură, ca şi a interdependenţei dintre multiplele activităţi umane şi tradiţia pe care se dezvoltau.
Dreptul îi impunea cercetarea fără părtinire a faptelor şi căutarea legăturilor ascunse dintre cauză şi efect, spre a afla, în ultimă instanţă, adevărul, pe cât posibil absolut. În plus, înzestrat cu o vizibilă înclinaţie literară, A.D. Xenopol aspira nu numai la relevarea adevărului, ci şi la îmbrăcarea lui în straie cât mai plăcute, fapt mărturisit chiar în prefaţa primului volum al Istoriei românilor din Dacia Traiană (1888): „Eu sunt anume de părere – afirma el – că istoria trebuie să scruteze spre a afla adevărul, dar că acestuia nu-i va sta niciodată rău, când va fi învălit în<tr-o> haină frumoasă”.
Cu asemenea însuăiri şi acumulări intelectuale, cvasienciclopedice, A.D. Xenopol se dedica cu trup şi suflet cercetării istoriei naţionale, poate şi incitat de „falsa teză a lui Rösler”, din Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Romaniens (Leipzig, 1871), prin care, „parte din fetişism faţă de buchea izvoarelor – cum considera Radu Vulpe –, parte sub impulsul unei atitudini preconceput răuvoitoare, se contesta continuitatea poporului român în Dacia după retragerea administraţiei romane sub Aurelian.”
Replicile parţiale, formulate în studiile „Herodot în raport cu istoria noastră” (Convorbiri literare, 1874-1875), „Despre Romänische Studien, de Rob. Rösler” (Convorbiri literare, 1875-1876), „Strabon în raport cu istoria noastră” (Convorbiri literare, 1876-1877), erau întregite şi definitivate în volumul Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană (Iaăi, 1884) din perspectiva unei ample şi profunde critici a izvoarelor antice, dar şi a apelului la bunul-simţ şi la dovezile pe care limba (îndeosebi toponimia) şi istoria însăşi, de dinaintea închegării Principatelor Române, le aduceau.
Cercetările sale privitoare la trecutul românesc se închegaseră, cel puţin virtual, într-o sinteză integrală asupra devenirii noastre istorice, din moment ce, din toamna anului 1883, când devenea profesor universitar la Universitatea din Iaşi, începea să înfăţiăeze studenţilor, concomitent cu definitivarea pentru tipar a volumului Teoria lui Rösler, derularea închegării poporului român ca neam inconfundabil sub soare şi a ajungerii lui, împotriva nenumăratelor vitregii ale destinului, până la înfăptuirea primei uniri (1859), când istoricul se oprea, spre a nu intra prea mult în contemporaneitate. În pofida prejudecăţii că istoria poporului român nu s-ar putea scrie din moment ce nu sunt adunate şi publicate toate documentele privitoare la trecut, sau că, pentru lungi perioade de timp, mărturiile ar lipsi cu desăvârăire, A.D. Xenopol era încredinţat, după cum o şi afirmă în „Precuvântarea“ la seria celor şase volume ale primei ediţii a sintezei sale – că „istoria unui timp se clădeăte întotdeauna cu materialul adunat până atunci“. „Fiecare timp oglindeşte în lucrările istorice ce înfăţişează conştiinţa de atunci a poporului asupra trecutului său. Fiecare timp este… în drept să aibă istoria lui, începând chiar de la acela al copilăriei unui neam, când dânsul nu a ieăit încă din faşele poveştilor.“ „Dacă ar fi să aăteptăm – scria el – ca tot materialul istoric al unui popor să fie descoperit, n-am mai ajunge niciodată să expunem cursul vieţii sale; căci descoperirile se fac neîncetat; cunoştinţele se întind şi se adâncesc, mărind fără încetare orizontul istoriei.“
Acordând, evident, importanţă şi eventualelor riscuri ale plonjării în gol, istoricul nădăjduia în corijările de la sine ale viitorului, care vor schimba, volens nolens, percepţia asupra trecutului în funcţie de permanentele noi descoperiri: „Timpurile din urmă îndreaptă necontenit cele ce se află greăite în expunerile de mai înainte şi, potrivit cu propăşirea poporului şi îmbogăţirea cunoătinţelor, creşte şi se dezvoltă şi arborele istoriei sale.“
Acest „arbore“ al istoriei române, aşa cum era întrevăzut la 1883-1888, îşi propunea A.D. Xenopol să-l schiţeze în Istoria românilor din Dacia Traiană, pe care, în tăcere, dar cu curaj şi stăruinţă, începea s-o elaboreze, cum am spus, în paralel cu înfăţişarea ei orală, poate sintetică, poate selectivă, în cursurile de la facultate.
Fapt este că, în 1888, când publica primul volum, autorul avea deja elaborate – după cum mărturiseşte în „Precuvântarea“ la cel de-al VI-lea tom (1893) – „cele dintâi patru volumuri“, iar al 5-lea era doar schiţat. Încât, se pare, după cum o şi declară, că i-a luat mai mult timp redactarea ultimelor două volume (vol. al V-lea – 2 ani; vol. al VI-lea – 4 ani) decât toate celelalte la un loc. Derularea istoriei naţionale era împărţită de autor în patru perioade: „formarea naţionalităţii române“, respectiv istoria veche, din secolul al VI-lea, înainte de Hristos, de când datează primele documente scrise despre strămoşii noştri, până în secolul al XIII-lea, la „descălecarea principatelor“, la ediţia a II-a doar până în secolul al IX-lea, la închegarea primelor formaţiuni statale, aflate de unguri la năvălirea lor în spaţiul daco-roman. Partea a II-a cuprinde istoria medie, de la descălecare până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, 1290-1653, „epoca slavonismului“; partea a III-a: „istoria modernă, de la Matei Basarab şi Vasile Lupu, la 1821, „influenţa grecească“, 1653-1821; iar partea a IV-a prezenta „istoria contemporană, de la revoluţia grecească din 1821 (de fapt a lui Tudor Vladimirescu, căci nu putea o revoluţiune grecească să pună capăt «influenţei greceşti») până în zilele noastre“, 1859, „epoca românismului“.
Se opri momentan (în 1893), la realizarea Unirii din 1859, după cum mărturisea, pentru a nu „intra prea adânc în timpul de faţă, care nu poate avea pentru propriile lui fapte privirea cea rece şi nepărtinitoare ce se cere de la o expunere istorică“. Peste un deceniu, însă, de la publicarea celor 6 volume, autorul se dezicea de cele afirmate în preambulul volumului I, din 1888, publicând două masive volume dedicate domniei lui Cuza-Vodă (prezentate drept volumele VII şi VIII ale Istoriei românilor din Dacia Traiană), iar în 1910 dădea la lumină şi volumul I din Istoria partidelor politice în România (partea I, „De la origini până în 1848”, partea a II-a, de la 1848 până la 1866), înfăţişat ca volumele IX–X ale monumentalei sale istorii.
Şi într-un caz, şi într-altul, continuările nu depăşeau perioada domniei lui Cuza (1866), deăi autorul ar fi dorit să includă în ramele lucrării şi întemeierea dinastiei şi proclamarea regatului, întrucât, după cum ţinea să sublinieze, de-abia de aici încolo „începea pentru noi era activă a vieţii noastre politice, pe când, până atunci, aproape întreaga noastră istorie nu este decât reflexul neconătiut al istoriei străine“. Dincolo de această împărţire, care nu ni se pare prea fericită în ceea ce priveşte supradenumirea a două mari perioade în funcţie de fapte exterioare (epoca slavonismului şi influenţa grecească), figurile şi evenimentele istorice se întreţes într-o curgere naturală de neperturbat, într-un „sistem întreg“, cum ţinea să sublinieze autorul, care decurge din însăşi natura succesiunii şi nu dintr-o ordonare impusă sau dintr-o „concepţie apriorică“. „Sistemul“, releva A.D. Xenopol, „nu este impus de o concepţie apriorică a faptelor istorice, ci este rezultatul firesc al înlănţuirii lor“. „Nu credem – afirma el hotărât, cu anume orgoliu –, ca să se poată da seamă astfel de complexul tuturor împrejurărilor istoriei noastre, decât în modul în care le-am expus eu. Poate să fie de îndreptat într-o parte, de adaos sau de prefăcut aiurea. În marile lor trăsături liniile vor fi <au fost> puse, şi la atâta numai poate năzui timpul în care trăim. De aceea cer, şi cu drept cuvânt, ca cei ce se vor ocupa de lucrarea mea, să o considere în întregul ei, şi să nu se oprească la o perioadă oarecare; căci bineînţeles, într-o întreprindere atât de vastă, era peste putinţă a nu slăbi câteodată“. Ea rezistă (a rezistat) atât la proba concentrării (în ediţia franceză în două volume: Histoire des Roumains. La Dacia Trayane, Paris, 1896), cât şi la aceea a augmentării (prin completarea informaţiilor, în ediţia a II-a), dar mai ales la proba comparării cu marea lucrare posterioară a lui N. Iorga, Istoria românilor, I–X, şi cu tot ce s-a elaborat ulterior, inclusiv tratatul academic de Istoria românilor în 10 volume din zilele noastre.