Atlas de mitocanie urbana: intelectualul – aceasta pare sa fie miza articolului din numarul trecut (44) al revistei „Cultura“ semant de domnul Bogdan Duca, descrierea in detaliu a unei specii culturale cu toate trasaturile ei particulare, explicarea comportamentului, a mijloacelor de a supravietui, a modalitatii de a se reproduce.
Intelectuali vs tehnicieni
Supararea domnului Duca pe intelectuali este una apriori – prin definitia la care domnia sa apeleaza, intelectualul este de stânga, de partea puterii, cel mai adesea aceasta putere fiind una de tip totalitar, optiunea de a aparea in piata publica trebuie sa fie viciata de o ideologie, iar influenta pedagogica a intelectualilor este nociva. In cazul personalitatilor publice pe care si domnia sa le respecta, introduce urmatoarea diferentiere: Hannah Arendt, Raymond Aron, Karl Popper, acestia nu sunt intelectuali, ci specialisti in filosofia politica, prin urmare tehnocrati, ce au dreptul sa se pronunte asupra problematicii sociale si politice.
Definitia pe care o da dl Duca intelectualului este de asa natura, incât ea evita incadrarea in specie a acelor indivizi pe care domnia sa ii considera valoroasi. Vulgarizând la maxim, intelectualul este, prin definitie, rau, daca exista cazuri de intelectuali buni, atunci acele cazuri nu reprezinta decât situatii marginale ale sistemului, construite intr-o circumstanta istorica data ca opozitie fata de intelectualii rai. Aceasta opozitie le e suficienta autoritate morala si intelectuala, astfel incât, in timp, ei vor fi considerati specialisti in probleme sociale.
Popper este un teoretician politic pentru ca se opune totalitarismului sau pentru ca este un bun specialist in filosofia politica? Karl Popper a absolvit la Universitatea din Viena Facultatea de Fizica, apoi s-a specializat in filosofia stiintei si abia apoi s-a apucat de filosofie politica. Asa cum declara in „Lectia acestui secol“, Popper s-a apucat sa critice marxismul in urma unor experiente personale si in urma unei dezamagiri traite de un tânar fizician, si nu de un specialist in filosofie politica. A fost dreptul lui de cetatean de a se implica in politica si apoi de a critica o ideologie ale carei neajunsuri le-a observat. Pentru ca aceasta critica este una foarte sistematica si argumentata, astazi il tratam pe Popper ca pe un specialist in teorie politica.
Exemplul lui Popper a fost adus in discutie doar pentru a sublinia ca nu doar studiile de specialitate iti dau dreptul sa te exprimi public, sa sustii o idee sau un program politic. De fapt, exemplul este cu atât mai bun cu cât Popper insusi este terifiat de dictatura specialistilor, a tehnicienilor, a autoritatilor in domeniu (trebuie sa recunosc insa ca dictatura specialistilor nu este un pericol real pentru România, ea poate reprezenta un pericol serios pentru Germania sau pentru Austria lui Popper, insa România este ferita de acest pericol!). Democratia presupune ca toti cetatenii au obligatia sa se ocupe de politica, ea nu poate sa fie apanajul unor specialisti. Problematica binelui public ii priveste pe toti si, prin urmare, fiecare individ cu drept de vot are datoria (subliniez, datoria, si nu doar dreptul) de a isi exprima opinia.
Prin urmare, daca toti au obligatia de a se implica, nu i se poate reprosa nimanui faptul ca o face. Punctul in care pot sa fiu de acord cu domnul Duca este transferarea autoritatii dintr-un domeniu in care anumiti gânditori sunt foarte buni in autoritate in spatiul public. Un scriitor foarte talentat, sa zicem Sartre, uzeaza de renumele sau pentru a sustine ideologia comunista. Aici, avem intr-adevar de a face cu un abuz, dar intr-un sens si acesta este de inteles in conditiile in care intelectualii, prin natura vocatiei, tind sa promoveze valori. Daca valorile promovate de Sartre nu ne convin, atunci putem oricând opta pentru valori promovate de alti intelectuali, exista intelectuali social-democrati, liberali, libertarieni, ba chiar si intelectuali conservatori. Asa ca, intr-un fel, pe piata libera a ideilor alegi sa te lasi influentat de unul sau de altul dintre tipurile de discursuri promovate de intelectuali.
Rostul intelectualilor –
sa sustina valori
Voi trece acum la lista de obiectii ce incep cu litera „O“ din lista de caracteristici alcatuite de domnul Duca: orgoliul si pretentia de obiectivitate. Cele doua obiectii sunt legate intre ele, cel ce pretinde ca are acces la adevar presupune ca acest adevar este obiectiv si universal, prin urmare purtatorul de cuvânt al adevarului imprumuta din autoritatea acestuia si devine orgolios. Orgoliul este o trasatura de caracter pe care nu o pot promova, fiind adepta modestiei epistemice – intrucât nu stim niciodata când am ajuns la adevar, ci doar când suntem intr-o eroare. Pretentia de obiectivitate este, insa, in mod paradoxal, reversul unui pacat mai puternic al lumii moderne: relativismul. Atâta timp cât ai pretentia de a fi obiectiv, nu iti mai permiti luxul de a fi relativist, cel putin nu in mod coerent. Cred ca boala intelectualilor postmoderni nu este pretentia de obiectivitate, care se intalneste din ce in ce mai rar, ci laxismul subiectivismului extrem, in care fiecare are libertatea de a sustine orice, oricând, bazându-se doar pe propriile preferinte, si nu pe un set de argumente ce pot intra intr-o dezbatere.
Intelectualul se caracterizeaza tocmai prin sustinerea unei opinii prin argumente. Aceasta optiune ascunde urmatoarele presupozitii: este vorba de a sustine o opinie si nu un fapt, tipul de sustinere implicat este unul bazat pe un sistem de valori si pe argumente, acesta presupune o justificare si nu o optiune arbitrara si, nu in ultimul rând, nici unul dintre participantii la discutie nu poate demonstra ca are acces la adevar, intr-o maniera careia nu i se poate opune nici un om rezonabil. De accea, pot sa fiu de accord cu domnul Duca, in presupozitia ca intelectualii sunt o specie diferita de cea a specialistilor si de cea a tehnicienilor. Tocmai pentru ca, spre deosebire de tehnicieni, care stiu cum sa plombeze o masea sau sa calculeze traiectoria unei bile, intelectualii cauta, propun, justifica o anumita optiune, sunt purtatorii de cuvânt ai unor valori. A opta pentru o valoare presupune libertatea gândirii, prin urmare valorile nu sunt evidente, nu le sustinii in mod automat, iar intreaga cultura a lumii nu este altceva decât o lunga pledoarie in favoarea unor valori.
Intelectualii sunt oamenii ce sustin in agora, prin argumente, niste valori, acesta este raspunsul meu la intrebarea „La ce sunt buni intelectualii?“, din capul articolului semnat de domul Duca. Modelul intelectualului, independent de moartea sa tragica, ce functioneaza mai degraba ca un avertisment, este Socrate, care a sustinut prin argumente si prin comportament o suma de valori in agora Atenei. S-ar putea sa mi se obiecteze ca Socrate este filosof, si nu intelectual. Noi il cunoastem insa pe Socrate pentru pozitia sa critica asupra societatii si nu pentru sistemul sau ontologic sau pentru epistemologia promovata. Mi s-ar mai putea obiecta ca nu ne trebuie specialisti in sustinerea unor valori, orice om, in functie de bunul-simt, poate sustine prin ideile si comportamentul sau un set de valori. Ar fi frumos sa fie asa, dar omul are nevoie sa i se reaminteasca in mod constant existenta valorilor transcendente.
Starea de exceptie a ideologiei
Ar mai fi doua propozitii asupra carora trebuie sa ma opresc, in articolul domnului Duca: 1. „Boala intelectualilor este ideologia“; 2. „Intelectualii genereaza ideologie si se simt bine doar in ideologie“. Cele doua propozitii apar ca fiind in continuitate, ceea ce nu este totdeauna cazul.
Propozitia 1 presupune ca exista situatii in care un intelectual decade de la starea sa naturala, cea in care sustine valori si idei, la starea de exceptie in care ideile sunt prezentate printr-o structura de gândire fixa, ce le face sa cada in ideologie. Din pacate, cazul comunismului, este o confirmare a acestei boli, ce poate sa ii atace pe intelectuali, dar este departe de a fi regula, asa cum ne lasa sa intelegem propozitia numarul 2.
De asemenea, domnul Duca pomeneste concurenta dintre intelectuali, pe de o parte, si filosofi si teologi, pe de alta parte. Aici sesizeaza un aspect interesant din relatia intre filosofi, teologi si intelectuali. In mod obisnuit, filosofia si teologia sunt cele care vorbesc despre valori si, in primul rând, de valori transcendente. Insa, aceste valori se cer a fi coborâte din cerul ideilor platoniciene in sfera publica si, in momentul coborârii, ele devin copii imperfecte. Adica, in timp ce filosoful vorbeste de Binele absolut, iar teologul de Binele ca Persoana, intelectualul, invocând binele transcendent, dar activând in sfera publica, se vede pus in situatia de a vorbi de situatii concrete, de etica aplicata.
Evident ca luciul conceptelor abstracte se sterge si riscul de a instrumentaliza binele si de a cadea in ideologii este mai mare, dar oamenii au de a face cu situatii concrete la care au nevoie de raspunsuri si nu cu idei abstracte, cu toate ca mi-as dori sa aiba de a face direct cu astfel de idei. Daca am avea de a face direct cu ideile si nu cu oamenii care le sustin, am elimina atacurile ad hominem in care decad multe dintre dezbateriile intelectuale. Aceste atacuri la persoana, dincolo de faptul ca transforma cultura intr-o cloaca, nu sunt perene si, prin urmare, nu folosesc nici unuia dintre cei ce se afla in cautarea adevarului.