Sari la conținut
Autor: CLAUDE KARNOOUH
Apărut în nr. 253

Ultimul mohican. Claude Lévi-Strauss, un maestru aparte (II)

    In pofida acestui stralucit inceput de cariera – Claude Lévi-Strauss avea sa-si publice cea mai buna lucrare a sa inca din 1949 (pe care, fapt surprinzator, n-o va mai include totusi in colectia sa de la Pléiade) – paralel cu rapida sa asimilare institutionala (chiar daca nu si la Sorbona), profesorul Lévi-Strauss a stiut sa pastreze intotdeauna o rezerva, atent sa nu se opuna curentului general asupra evenimentelor politice majore ale momentului.

    Nu i-a fost inregistrat vreun act de protest impotriva razboiului francez din Vietnam, nici in perioada razboiului din Algeria – un mobil mai apropiat si mai sensibil pentru poporul francez –, nici in vremea razboiului american din Vietnam, un conflict purtat cu mijloace chimice infioratoare (napalm, defoliant sau yellow rain, substante cauzatoare de sechele nevindecate nici pâna astazi). Desigur, Lévi-Strauss protestase impotriva tratamentului distructiv aplicat indienilor din Amazonia, intre anii 1960-1980, de catre autoritatile braziliene, inapte sa imagineze alte solutii economice. Totusi, acest gest nu-l angaja cu nimic nici pe cetateanul francez, nici pe profesorul care preda frecvent in Statele Unite, fiindca indienii reprezentau, de secole bune, doar niste grupuri etnice fara putere politica, obligate sa traiasca in rezervatii: ceea ce facea profesorul Lévi-Strauss era asadar un simplu si inofensiv act de filantropie. In aceeasi epoca, un tânar antropolog american care avea sa realizeze o impresionanta cariera institutionala, pe numele lui Marshall Shalins, nu se sfiise sa mearga la Hanoi, in Nordul Vietnamului zdrobit de bombele americane, fapt care, la intoarcere, l-a costat confiscarea pasaportului si punerea la index de catre autoritatile americane pâna la finele conflictului. Lévi-Strauss in schimb, a ocolit excesul de angajare in serviciul cauzelor morale care interesau intelectualitatea bine intentionata a momentului (nu e vorba, desigur, de indivizii adepti ai unei morale cu geometrie variabila), cu tot riscul aferent de a fi inselata, câteodata crunt (dar errare humanum est!), sau de a se „arde“, risc care pastreaza totusi deschisa posibilitatea unui individ de a fi inregistrat de istorie ca martor lucid si vizionar.
    Evitarea angajamentului l-a deosebit capital pe Lévi-Strauss de concurentul sau pe scena publica franceza a anilor 1950-1970, Jean Paul Sartre, blamat cu vehementa imediat ce steaua existentialismului a inceput sa paleasca in favoarea miscarii structuraliste.
    Gratie acestei atitudini masurate si reverentioase fata de institutii, a acestei discretii politicoase si distante, Lévi-Strauss a fost primul si singurul antropolog primit in Academia Franceza. Or, inca o data, nu cred ca alegerea sa ca membru al acestei foarte mondene institutii (comparata, de pilda, cu alegerea lui Dumézil, pentru care si-a pus in joc prestigiul intelectual si autoritatea institutionala) a adaugat ceva la anvergura sa internationala si nici nu cred ca a adormit controversele iscate de interpretarile sale teoretice.

    Gloria intelectuala a lui Lévi-Strauss se datoreaza unei metode si unor rezultate teoretice pe care ignorantii si lingusitorii le-au prezentat, cu mai multa sau mai putina pricepere, ca inventii ale sale: structualismul, sistemul sau sistemele combinatorii formate din categorii paradigmatice binare (natura si cultura, crud si gatit, endogamie si exogamie) sau ternare (triunghiul relatiei de rudenie explicitat in „Antropologia structuala“, I).
    Or, orice specialist o stie, la originea inventiilor lévistraussiene stau lucrarile de lingvistica semnate de Baudouin de Courtenay, Ferdinand de Saussure si de formalistii rusi – Trubetkoi si Jakobson – influenta acestuia din urma asupra lui Lévi-Strauss fiind determinanta si directa, mai ales in timpul exilului newyorkez al lui Jakosbon, intre 1940 si 1944, la The New School, unde tineau cursuri amândoi. Fara indoiala, originalitatea lui Lévi-Strauss a fost aceea de a fi extins axiomatica si de a fi aplicat metoda structurala in domeniul relatiilor de rudenie, la inceput, si apoi in mitologie. Ansamblul sau era articulat, conform unui postulat general si universal, valabil pentru toate societatile umane, in jurul opozitiei natura/ cultura, gândita ca un fundament ontologic comun oricarei relatii de rudenie din istoria umanitatii pe criteriul incest/ non-incest, si ca structura narativa a mitului. Descoperind „generalul“ si „universalul“ in urma unei analize a relatiilor de rudenie australiene considerate nucleul structurilor elementare ale genealogiei, atât in ceea ce priveste aliantele simetrice cât si aliantele asimetrice, Lévi-Strauss a initiat, aici, teoria unei interpretari generale si globale ale devenirii societatilor umane dupa modelul teoriei jocului expus in „Race et histoire“.
    Or, abia aceasta interpretare a suscitat probleme si a declansat dezbateri violente in cercurile filosofilor si sociologilor marxisti pe de o parte (Gurvitch si Lefebvre), si, pe de alta, in tabara fenomenologilor si a antropologilor de tipul lui Sartre, Levinas, Derrida sau Guidieri. Dupa Lévi-Strauss, evolutia umanitatii tinea de faptul ca o societate avea „carti“ mai bune, iar alta mai proaste („cum“ si „de ce“ nu ni se spune), ca unele se luptau intr-un fel, altele in alt fel si ca, in fine, unele câstigau mai mult, altele mai putin. O teorie care anula dimensiunea istorica a culturii si problematica luptei de clasa prin faptul ca unii fusesera colonizati iar altii colonizatori, orice conflict asezându-se, prin urmare, sub corolarul luptei pentru independenta nationala. Lumea reprezentata structuralist prin modelul analizei lingvistice structurale era asadar o lume nu anti-istorica, ci anistorica, deoarece lingvistica structurala sincronica fiind, nu era interesata de chestiuni de filologie ori de evolutie a sensului. Derrida, unul dintre cei mai buni critici francezi ai structuralismului, remarcase de timpuriu ca: „(…) relieful si desenul structurilor ies mai bine in evidenta atunci când continutul, adica energia vitala, e neutralizat“ (1).

    Germenii structuralismului au inceput sa se produca inca din timpul Primului Razboi Mondial, in Rusia, in cadrul cercului de lingvistica moscovit, apoi, dupa Revolutie, in perioada exilului cehoslovac al lingvistilor rusi, in cadrul Scolii de la Praga. Utilizat câteodata doar pentru a confirma scopurile civilizationale ale teoriei eurasiatice (2) la care aderase si Jakobson pâna la emigrarea sa in SUA, structualismul a reusit sa se extinda pâna la dimensiunile unei teorii esentiale a limbii ca fapt social. Lingvistilor de la Praga li s-a adaugat, in exil, un alt emigrat, etnograful Piotr Bogatirev, care a publicat articolul fondator al metodei: „Prispevek k strukturálni etnografii“ s„Pentru o etnografie structurala“t, in publicatia „Slovenská miscellanea“, Bratislava, 1931. Patru ani mai târziu, i-a urmat „Funkcno-strukturálna metoda a iné metody etnografie a folklorisiky“ s„Metode functionale, structurale si altele in etnografie si folclor“t, aparut in „Slovenske pohl’ady“ 51, 1935 (3).
    Cât despre predecesorii sai in teoria analizei structurale a aliantelor elementare asimetrice, in chip straniu si de neinteles Lévi-Strauss pastreaza tacerea. Nimic despre Scoala de la Leyde, despre De Josseling de Jong, despre van Ossenbruggen si, cu atât mai important, nimic despre van Wouden („Sociale structuurtypen in de Groote Oost“, Ginsberg, Leyde, 1935, tradus in engleza de Rodney Needham, „Types of Social Structure in Eastern Indonesia“, Nijhoff, La Haye, 1967 (4)). Chiar daca pentru unii ar parea otioase, aceste detalii nu sunt de neglijat, mai ales pentru cineva ca mine, care a predat istoria antropologiei in Franta si apoi la Cluj timp de 12 ani.
    Amanunte ca acestea subliniaza caracterul relativ al descoperirilor lévistraussienne in domeniul analizelor antropologice ale relatiei de rudenie. La fel de adevarat este insa ca, intre anii 1950-1980, controversa asupra chestiunilor de sens intre Claude Lévi-Strauss si antropologii britanici devenise mai mult decât mistuitoare, pâna intr-acolo incât profesorul sfârsise prin a refuza sa mai raspunda observatiilor critice ale lui Leach si mai ales acelora ale lui Needham, care fusese totusi traducatorul sau in engleza si era, in plus, un eminent specialist in teorii ale credintelor si ale relatiilor de rudenie. Ruptura definitiva s-a produs la Paris, in timpul unui seminar al profesorului, ca urmare a publicarii lucrarii lui Needham „Belief, Language and Experiment“ (Basil Blackwell, Oxford, 1972), volum in care autorul aducea o critica ferma – conform opticii wittgensteiniene a jocurilor de limbaj si semanticii unor limbi indigene din Borneo, pe care le cunostea foarte bine – manierei in care Lévi-Strauss facuse din conceptul de incest, asa cum era el definit de facto et de jure in dreptul roman, un concept universal, fara sa tina cont de semnificatiile lui singulare, exprimate sporadic prin cutare sau cutare prohibitie. Imediat, urma critica aceluiasi procedeu al universalizarii aplicat raportului natura/ cultura, raport fondator al intregii armaturi teoretice a profesorului Lévi-Strauss. Intr-adevar, de ce, spre exemplu, ceea ce definea raportul natura/ cultura in filosofia Luminilor ar fi fost sau ar fi un concept universal? Indata ce ne aplecam asupra conceptiilor grecesti intâlnim o „alta natura“, diferita de a noastra. Acolo, in universul imaginat intre Hesiod si Aristotel, natura, sau mai bine zis physis, n-are mare lucru in comun cu ideea noastra de lume. Pentru vechiul grec, conceptul de polis e apropiat de conceptul de physis, spatiu unde locuiesc zeii si semi-zeii, deseori in vecinatatea oamenilor ori in simbioza cu acestia. Si pentru Sfântul Toma din Aquino „cetatea“ este in ordinea naturii, numai ca, asemenea naturii insesi, este cladita de un Dumnezeu unic, creator si increat. Ce sa mai spunem despre salbatici?
    De aci incolo, intr-o maniera foarte frantuzeasca, discipoli sau simpli groupies vor pastra fundamental tacerea asupra ofensivei engleze, iar critica – sursa de educare si imbogatire a gândirii –  va consimti la autocenzura, printr-un fel de omerta: a face cariera in antropologie in anumite institutii frantuzesti va insemna sa refutezi din principiu pozitiile lui Needham, chiar si pe cele ale lui Leach, sau, si mai bine, sa nu sufli o vorba despre ele… Maestrului, aratându-se si el om ca toti oamenii, nu-i pica bine controversele care i-ar putea avaria interpretarile…

    Ceea ce facea insa din Claude Lévi-Strauss un profesor si un maestru diferit de altii era grija necontrafacuta si interesul constant pentru munca cercetatorilor care lucrau in laboratorul sau si pentru doctoranzii alesi (nu multi!). Pentru acestia, profesorul isi punea la bataie prestigiul, zbatându-se sa gaseasca fondurile necesare pentru burse si stadii de cercetare in toate cele patru colturi ale  lumii… Din acest punct de vedere, odata cu disparitia sa, se pierde si lumea marilor mandarini universitari, figuri in acelasi timp distante si grijulii, arogante si curtenitoare – mari savanti, fara indoiala, câteodata prea savanti, atenti si rezervati de frica exceselor care ar putea periclita stabilitatea carierelor institutionale. In locul acestei lumi trecute, iata vin clici de insi fara anvergura, cohorte de birocrati aferati, molfaind clisee fara un gram de bun simt, lachei ai modelor, supusi puterii politico-birocratice, fâlfâind in toate directiile acoperite de cursele aeriene, mari amatori de colocvii, „colocvitate“ si turism universitar pe unde sa mai invârta, ad nauseam, aceleasi banalitati de berarie.

    Stiindu-l mare iubitor de muzica – „Mitologiile“ sale nu sunt oare compuse dupa structura unei fugi? – iubitor si cunoscator al artei antice, al obiectelor si tehnicii machiajului la popoarele salbatice (unul dintre cele mai frumoase texte ale sale vorbeste despre efectul erotic provocat in imaginarul sau de machiarea fetei la femeile Caduveo d’Amazonie) si admirator al artei clasice – tatal sau fusese pictor – cum sa interpretez, la rândul meu, refuzul profesorului Lévi-Strauss de a intelege arta moderna? Respingerea artei cubiste (cu exceptia suprarealismului lui Breton) se inscrie probabil in constantele gustului sau pentru moderatie si prudenta. Aici gasesc explicatia defazarilor sale in receptarea hybris-ului specific artelor contemporane  – un comportament poate nu intrutotul nefondat, dar ramas fara explicatie.

    E adevarat, ii datorez lui Claude Lévi-Strauss vocatia mea prima de antropolog. Declicul s-a produs in 1965, pe când citeam „Totémisme aujourd’hui“ in laboratorul de chimie organica, unde supravegheam cu un ochi plictisit o serie de experiente de neutralizare a chinoleinei (zisa si 1-azanaftalena): atunci am decis sa abandonez infamele odori ale solventilor benzenici si sa ma apuc de stiinte sociale, mai precis de antropologie, sociologie, economie si lingvistica. Putin mai târziu, in 1970, fascinat de statura profesorului, am intrat pentru prima oara in incinta sacra a seminarului de antropologie. Tot acolo, pe fondul controverselor inabusite, observând servilismul si minciunile unora, dar si acerba critica pronuntata de o minoritate infima, imediat pusa la punct (ma gândesc aici, in ciuda diferendelor, la Pierre Clastre, prea timpuriu disparut dintre noi), am priceput si ca o critica adusa maestrului, fara a uita vreodata ce-i datoram cu totii, putea deveni o sursa de profit intelectual.

    In pofida tuturor rezervelor post factum pe care le-am formulat in acest text, trebuie sa accentuez acest adevar: Claude Lévi-Strauss era un maestru autentic; chiar ridicându-se impotriva lui, uneori pentru a divorta complet, cei din jurul lui ramâneau atinsi de energia vitala a profesorului. Nu e nici un paradox: a gândi impotriva lui Claude Lévi-Strauss insemna a continua sa gândesti autentic.
    Acum, la ceasul plecarii celui ce, de acum incolo, va fi doar calator prin vesnicul eter, spun si eu ce se spune intre Dunare si Tisa când un om si-a savârsit menirea pe pamânt: Sà-i fie tàrina usoarà…
    Paris, noiembrie 2009


    Traducere din franceza de Teodora Dumitru