Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012
Liviu Ioan Stoiciu, unul dintre cei mai reprezentativi poeţi optzecişti, situat în capul listei de către Nicolae Manolescu, în Istoria critică, continuă netulburat maniera de creaţie poetică a grupării postmoderniste şi în volumul Substanţe interzise, explorând „tot mai curajos limitele biografismului, ale tranzitivităţii şi ale descotorosirii de «poezie»” (Daniel Cristea-Enache), anabolizând cu mijloace poetice personale lumea copilăriei, şi nu numai, atât de diferită în arealul rustic. Întâmplări, evenimente existenţiale, trăiri naive ale inocenţei sau din sfera maturităţii citadine, bine fixate anamnezic. O perpetuă sondare a unei vie intérieure, fără însă a ignora relaţionarea cu aceea exterioară, expandată de la lumea primelor cuvinte naive, până la cea a senectuţii subsumate vremurilor de acum, nelipsind anumite verisme critice ale epocii tulburi la care ne străduim să ne adaptăm.
Biografismul imanent este filtrat prin alegorie, prin transvazarea faptelor vieţii în retorte lirico-epice, luându-le în răspăr, ironizându-le, întâmpinându-le tarele cu zâmbetul pe buzele strânse. Prins, încătuşat în destinul implacabil al omenirii, „în propria cuşcă elctromagnetică”, este lovit de dezabuzare, disforie şi de futilitatea luptei cu existenţa: „« … nu / mai am, parcă, nimic la ce mă concentra, oare chiar nimic-nimic / nu mai merită? » – ecou. Aici // în oraşul acesta în care moartea ţine în gură sperma / unui zeu prins în laţ…” (Prins).
Poezia lui L.I.S este supusă democratizării expresiei într-un mod firesc, fără ostentaţie, uzitând nonşalant limbajul colocvial, dezvoltând aparente dialoguri simple, comune, în care se strecoară pe neaşteptate reflecţii, practici şi precepte din filozofia existenţială. Angoasele vârstei şi ale interiorităţii sunt privite şi primite calm, fără lamentaţii jenante: „Mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig, dârdâi, / pe zi ce trece mi se încetinesc mişcările, nu mai am niciun motiv să / ies la suprafaţă. Mă rad, mă îmbrac frumos, nimeni nu / bănuieşte cât de departe am ajuns”. Primeşte cu stoicism apropierea marii treceri: „Mă văd întins în pat. Plutesc / la doi metri deasupra mea. Acum mor de cald, / nu mă mai afund, acum mă înalţ. Şi tot aşa, până prind un / moment de trecere, aştept aprobare” (Aştept aprobare).
Asta nu înseamnă că poetul a depus definitiv armele sale insurgente, recunoscute, reacţionând la pericolul actual de mancurtizare a populaţiei, de depersonalizare continuă din cauza anomiei organizării sociale de factură capitalistă şi de democraţie prost înţeleasă, a unui marche arrière insesizabil, dar destul de tuşant. Lumea inocentă a copilăriei este suprapusă peste cea hidoasă a prezentului decăzut, cu un incipit cosmic alegoric: „La sfârşitul căii. Unde planeta Marte şi-a pierdut câmpul / magnetic şi atmosfera. / Beţivi. Pe scara blocului, scăpătaţi, cu / sticle de rachiu golite şi miros greu, şobolani ce le trec / pe piept, speriaţi când ne văd, chiţcăind. / Drogaţi. Excremente de câini, ne ferim, lift defect, ruginit, / seringi, pastile, porcării scrise / pe pereţi, «la al câtelea etaj stă moartea»? Cine ?// Ea care are o proiecţie a energiei / noastre cerebrale…” (Vezi luminiţele). Descrierea cvasinaturalistă a lumii imunde, în care se pare că ne afundăm într-o proporţie naţională din ce în ce mai mare, reclamă perceperea unei atitudini sociale specifice unei sensibilităţi poetice căreia îi pasă.
Pe un ton familiar, simplu, poetul îşi etalează simţul justiţiar asiduu, militând întru apărarea echităţii şi dreptăţii sociale călcate în picioare de potentaţii democraţiei noastre originale. Eroul liric, motivat răzvrătit, este ignorat şi bruscat atunci când tânjeşte după balanţa corectă a justiţiei: „Răsucit în loc, pătruns de importanţa sa, hulit, / mirosindu-i a cărnuri crude, feliate, îşi / introduce două degete în gură şi fluieră: huo, bandiţilor, / furaţi la cântar – pe când nu era la piaţă, ci / la tribunal” (Pătruns de importanţa sa).
Oamenii simpli, de la ţară, sunt priviţi cu empatie şi readuşi în atenţia publică relevând problemele lor ignorate de noua societate, de noul regim, care se pare că obnubilează însemnătatea acestei componente naţionale, în prelungirea netrebniciei ceauşiste ce o dorea desfiinţată cu sate cu tot: „nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut / acum stă în ogradă cu ochii în gol şi / îmbată ciorile cu ţuică (…) Şi-a dat seama că / nu mai e decât o adunătură de acte vechi, / pe care nu le poate citi, că-l / apucă plânsul” ( Ce i-a mai rămas). Numeroase personaje din lumea satului care şi-au pierdut busola în iepocă nu o pot regăsi nici acum din cauza şi datorită crasei ignoranţe a noii oligarhii post-decembriste. Unele drame sociale din arealul rustic sunt îndulcite prin transferarea lor în planuri umoristico-fantastice. Pădurarul şi vânătorii prind în capcană pe Dracul însuşi: „Nu mă crezi matale, dar uite / cum a fost: eu veneam spre cabană împreună cu pădurarul şi / cu vânătorii, îmi vopsisem corpul în roşu, plecat / la război împotriva mea, când îl văz / în lanţ pe ăsta, drac-drac, în agonie. Pădurarul şi vânătorii au luat-o la fugă, n-o fi păcat că l-am jupuit ? Face a lehamite: ce e scris să se / întâmple, să se întâmple.
N-are decât.” (Ce hram porţi?). Ceea ce e şi mai grav e că populaţia rurală este obligată şi acum la resemnare. Pe canavaua şi în textura universului „Vale-Deal”, cu „un stil post-modern epicizat” (Adrian G. Romila), L.I.S. introspectează lumea copilăriei în tandem cu cea de azi intrată în derută ireversibilă, îngenuncheată sub vremuri potrivnice, cu deteriorarea fizică şi psihică ajunse la paroxism, asumate de ego-ul poetului, care se subsumează mulţimii: „în genunchi, apoi încovrigat şi întins, în sfârşit, când / pe burtă, când pe spate – crezi / că mai am vreo speranţă? M-au năpădit noi sentimente, / noi paraziţi, noi entităţi strălucitoare, noi / viermi intestinali, noi îngeri vindecători, noi viruşi, / noi încercări pline de mister, care mă / căpiază, de unde-or fi apărut?“ (M-am stricat). Nici nu poate exista o mai incisivă oglindă a noii epoci, a noii societăţi care bâjbâie spre o civilizaţie de împrumut.
Între obsesiile poetului şi ale creaţiei sale, Andrei Botez demantelează, la rândul său, două esenţiale: prima, impusă din afară, artificială, ducând în lumea actuală la un „exhibiţionism grotesc”, respectiv a doua, de natură interioară, veche şi comună chiar cu „originalitatea paradisiacă”, obsesie care este împiedicată să se afirme din cauza concepţiei sociale actuale. O ironie elevată, exprimată simplu, se degajă proporţionat din fiecare poem. Structurile narative realiste sunt impregnate de alunecări meditative ontologice. Sensurile întâmplărilor existenţiale sunt ascunse iniţial, sau în cursul expunerii, în spatele unor draperii alegorice, uşor decodabile în final. Trecerea dintr-un plan de factură cosmică în altul teluric se face nonşalant, expresiv, creînd o atmosferă de elansare a percepţiei mentale şi senzoriale intens participativă.
Poetul nu-şi poate reprima nostalgia unor vremuri revolute, când oamenii satului trăiau într-o oarecare armonie, când îşi trimiteau tradiţiile de la o generaţie la alta, „repetând întocmai gesturile / învăţate de la părinţii lor, care le aveau învăţate de la / părinţii părinţilor lor, de la / facerea lumii…” ( Rămâne doar truda).
Deşi degajă o tângă întoarsă, aparent paseistă, acest mod de exprimare se constituie doar într-un mijloc poetic de a demonstra că „mie îmi pasă de oamenii viitori”, aşa cum o mai spune şi în alte circumstanţe. În sfera culpabilităţii sunt incluşi şi „trimişii substanţelor interzise”: „…ai nălucirii, / ce vin pe urmele tale, vin bubuind (…) Cine sunt ? Sunt / trimişi ai substanţelor interzise, din adâncuri, în luna / mai. Nu-s substanţe minerale? «Sunt trimişi / ai substanţelor interzise» …Eziţi, ce faci nu intri în colibă? / Intră să le guşti, să le tragi pe / nas sau să ţi le injectezi, prin / fumul vetrei strămoşeşti şi prin licărirea flăcărilor. Care le / luminează chipurile înflorite” (Substanţe interzise). Aceste substanţe nu sunt doar drogurile, molima civilizaţiei moderne, ci şi alte substanţe care ies din sfera celor minerale şi intră în cea ancestrală, psihosomatică şi socio-culturală, care-şi trimite de-a pururi solii răului în luna mai, a regenerării naturii fizice şi metafizice.
Cartea reuşită a lui Liviu Ioan Stoiciu, considerată uşor antipatică, se citeşte cu plăcere, lectorul fiind copleşit de cursul molcom înşelător (minimalistă pe alocuri în sensul less is more); fracturată parţial, ea ascunde însă un vulcan latent de nelinişti, angoase, dezabuzări, revolte înăbuşite, zboruri frânte, speranţe deşarte.
Cercetând receptarea critică, am selectat unele procesări evaluative: „Liviu Ioan Stoiciu n-are vreme de «drăgălăşenii» verbale, rostindu-şi abrupt şi fără reţinere trăirile. El se afundă în interiorul ideal, chiar dacă «îngheţat de frig dârdâi, pe zi ce trece mi se încetinesc mişcările», motiv pentru care «amintirile îşi dau duhul». Cu alte cuvinte, are vreme să sesizeze convulsia timpului care-l îmbătrâneşte şi-l determină să înţeleagă de unde s-a ivit «câinele galben», de care nu poate să-ţi fie decât frică” (Ion Beldeanu); „Ruralism înseamnă aici comunicarea (destul de conflictuală pe alocuri) cu datele ancestrale, cu strămoşii, cu precursorii (care nu vin să aducă înţelepciune sau să readucă ordinea, ci să violeze, să înspăimânte, să producă infuzie de energie în ordinea naturală a prezentului), iar realitatea cyberpunk este adoptată tocmai pentru că permite abordarea universului din punctul de vedere al unui Eu destrămat, care-şi contemplă trupul într-o oglindă spartă şi al cărui discurs este şi el rupt, fragmentat, sacadat. Un neoexpresionism lipsit de substratul activist, care vine doar să învelească discursiv o reacţie în faţa timpului lipsit de temporalitate şi a spaţiului privat de spaţialitate” (Bogdan Alexandru Stănescu); „Pentru Liviu Ioan Stoiciu, poezia este un mod de întrebuinţare a Sfârşitului. Instrumentele poetice de cercetare sufletească sunt puse în noua sa carte, Substanţe interzise, în slujba şi în bătălia pentru terapia de sine. Căci ce sunt, în fond, aceste substanţe interzise? Faţă către faţă cu consumismul, gândirea slăbită şi autobiografismul cel mai mizer, substanţele interzise sunt de căutat şi de găsit în energiile spirituale şi forţele mantrice ale cuvântului vestitor de poezie şi de Judecata de Apoi. Liviu Ioan Stoiciu a scris o carte cutremurătoare fără a fi un insurgent!” (Dan Mircea Cipariu).