Gabriel Chifu, Punct şi de la capăt, Editura Polirom, Iaşi, 2014
Reputat scriitor total, aparţinând generaţiei optzeciste, Gabriel Chifu a publicat de curând cea de-a noua carte de proză, Punct şi de la capăt. Prolificitatea sa în plan literar rezidă în numeroasele volume pe marginea cărora criticii au glosat, surprinzând, cel mai adesea, originalitatea acestora. Debutând pe scena literară prin poezie, scriitorul se orientează treptat şi către spaţiul romanesc, unde îşi configurează un traseu specific, în care evoluează lent, dar sigur.
Punct şi de la capăt, tom de aproximativ 360 de pagini, nu se abate de la modalităţile de construcţie din romanele anterioare, mizând pe aceeaşi incursiune în istoria contemporană. Totodată, romanul e remarcabil prin dezinvoltura cu care tratează probleme fundamentale, dar şi prin infiltrarea dimensiunii morale.
La nivel compoziţional, se poate distinge organicitatea sa, în ciuda faptului că, la o primă vedere, lucrurile par să fie contrare. Punct şi de la capăt este, într-adevăr, o frescă a atrocităţilor petrecute în timpul comunismului, însă capitolul introductiv, În căutarea poveştii, subliniază faptul că romanul are în subsidiar, fără doar şi poate, o supratemă a poveştii, devenind un metaroman, prin problematizarea înfăptuirii actului scriitoricesc. Astfel, suntem părtaşi la o poveste-Ouroboros care se încheagă pe măsură ce se deconstruieşte, ideea de ciclicitate fiind indusă încă din titlu.
Chiar din prima pagină a romanului este introdus Valentin Dumnea, personajul-narator, „aflat în căutarea unei poveşti adevărate“. Acesta pare „sustras“ din romanul lui Salman Rushdie, Harun şi Marea de Poveşti, unde, indubitabil, îşi găseşte un echivalent pe măsură în Rashid Khalifa. Este elocventă aceeaşi absenţă sisifică a inspiraţiei, care epuizează complet subiectul: „În aşteptarea inspiraţiei, sunt ca o cârtiţă, sunt un ins legat la ochi care sapă aiurea într-un teritoriu arid, sperând să dea într-o bună zi peste pepita de aur“. „Scriitoraşul cel viteaz“ consideră că însăşi lipsa unui cititor model zădărniceşte intenţionalitatea sa în plan scriitoricesc: „Nu sunt în stare să scriu o carte vie, care să fie apreciată de acel cititor ideal, presupunând că el ar mai fi de găsit pe undeva (…) sunt îngropat în lenea, în încetineala, în neputinţa şi în ignoranţa creierului meu împuţinat“.
Raportându-ne la ceea ce se întâmplă cu exactitate în roman (dacă putem vorbi de exactitate, căci mult aşteptata poveste e destul de echivocă, fiind pusă pe seama unui bătrân senil, acompaniat de necruţătorul Alzheimer), traseul narativ este îndeajuns de incitant. Valentin Dumnea este învestit de prietenul său, psihiatrul Mihai Deleanu, cu misiunea de a-i căuta adevăraţii părinţi. Odată acceptată, această sarcină devine subiectul romanului aşteptat cu ardoare. Antrenându-se în acţiunea detectivistică, acest Sherlock Holmes al zilelor noastre, este luat în posesie de povestea retrospectivă. Odată rupt şiragul de „mărgici“, se conturează o aventură psihologică fără precedent: „Simţeam cum mă transform, încărcându-mă cu ceva inexprimabil şi preţios, care venea de la el spre mine. Povestea adevărată şi puternică, povestea vie, după care alergasem toată viaţa fără să fiu în stare să o găsesc, acum îmi era dăruită dintr-odată“. Invazia duhului povestirii în sinele auctorial se răsfrânge în mod contrar asupra informatorului „matusalemic“. Un Ghilgameş reloaded, Bazil Dumitrescu este prins tot mai strâns în ghearele senilităţii, pe măsură ce transpune în alteritate sensul anistoric al poveştii.
Dar cum rămâne cu deconspirarea misterului genealogic? Totul este lăsat în suspensie în ceea ce priveşte latura paternă. Mihai Deleanu este un fel de „fiu a doi taţi“, date fiind legăturile amoroase pe care mai tânăra sa mamă, Vera, „fetişcană nostimă foc“, de altfel, le întreţine simultan cu doi bărbaţi diametral opuşi, Octavian Cadar şi Damian Bordea. Moment în care intră în scenă dimensiunea morală a scrierii, cei doi concetăţeni din Limanu-de-Sus înscriindu-se atât de bine în tiparele dostoievskiene: omul ridicol vs. omul din subterană, competitiv şi complexat. Destinele lor se desfăşoară pe fundalul unei epoci atroce, iar experienţa închisorii comuniste este redată din unghiuri diferite. Octavian se opune categoric regimului; perioada petrecută în închisoare reprezintă o călătorie în abisalitatea fiinţei, la finalul căreia îşi descoperă sinele, întorcându-se din moarte precum Lazăr: „Puşcăria îl ajutase, îl salvase, căci îl făcuse să-şi descopere noi dimensiuni, înainte fusese un ins oarecare, sărac, un mecanism uman precar (…) abia prin suferinţă devenise el însuşi“. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Damian Bordea, căci încercarea sa de a deveni un apropiat al regimului şi de a-şi asuma rolul de educator, de supraom, în speranţa că se va salva, îi va aduce căderea definitivă.
Şi iată cum „scriitoraşul ignorant“, Valentin Dumnea, „ajunge limanul“ prin povestea ce-şi are originea nici mai mult, nici mai puţin decât în Limanu-de-Sus. E cert că lucrurile nu pot sta altfel nici în cazul autorului biografic, Gabriel Chifu, care „ajunge şi el limanul“, căci, mixând câte puţin din toate (calm, teroare, ironie, umor), Punct şi de la capăt devine un roman memorabil, transpunând o poveste trăită, ce oferă varii piste de analiză.