Sari la conținut
Autor: DAN BERINDEI
Apărut în nr. 476

Trecutul ignorat

    Trecutul ne însoţeşte existenţa, fie că dorim, fie că nu dorim! Tentativele de a fiinţa în afara lui sunt şi au fost necontenit sortite eşecului. Este vorba de un tot, de un întreg, care nu poate şi mai ales nu trebuie ignorat. Lanţul unei cauzalităţi nu poate să nu fie ţinut în seamă, decât cu preţul unor pierderi şi a unor erori câteodată ireparabile. Dar mai ales nu poate fi înţeleasă o evoluţie dacă nu se cunosc cauzele, condiţiile în care ea a avut loc, întregul proces care i-a stat la bază. Important este ca orice lucru pe care omul îl întreprinde să-l facă în deplină cunoştinţă de cauză, să înţeleagă ce s-a întâmplat şi chiar, prin analogii, să poată prevede ceea ce va urma.
    Şi, totuşi, în ultima perioadă, se înregistrează o tendinţă de a nu se lua în considerare ceea ce precede, ci, punându-se ochelari de cal, să se ignore, ba chiar să se dispreţuiască întâmplările trecutului, deşi astfel de atitudini nu pot fi decât extrem de păguboase. Uneori o astfel de atitudine face parte dintr-un întreg scenariu, cei care-l impun fiind de părere că încărcătura negativă a unui trecut poate fi înlăturată prin ignorare, fără ca, cel puţin, ea să fie cunoscută!
    Înţelegerea unei situaţii impune firesc să i se explice cauzele şi să i se cunoască evoluţiile anterioare fără de care comprehensiunea este trunchiată şi incompletă. Mai mult decât atât, ignorarea complicaţiilor şi a contradicţiilor trecute nu duce la o paralizare a unei repetări a lor. Dimpotrivă, sunt bombe cu explozii întârziate, care mai devreme sau mai târziu se declanşează, ducând la repetarea unor situaţii nedorite, când acestea ar fi putut fi evitate, dacă ar fi fost cunoscute şi luate în considerare.
    Considerată depăşită, ca un spin în ochi, istoria este redusă la rolul unei dexterităţi, slaba atenţie care i se acordă fiind apreciată ca suficientă pentru ca o ştergere din memorie să însemne înlăturarea unui întreg proces care a avut loc, lăsând puternice urme, dar şi transmiţând învăţăminte! Numărul orelor de istorie predate în şcoli este redus şi predării ei i se dă o altă înfăţişare, este resistematizată în noi haine, mai globalizate, propria devenire a ţării natale este trecută pe un plan secund şi uneori chiar ignorată, insistându-se asupra viziunii mondializate. Fără îndoială, în procesul de formare al omului zilelor noastre trebuie transmisă tânărului elev imaginea lumii în toată complexitatea şi în toate corelările ei, dar oricum este firesc să se insiste cu deosebită atenţie şi cu precădere asupra spaţiului de formare şi vieţuire, lucru de care se ţine seama în măsură prea restrânsă.
    Înfăţişarea proceselor istorice în succesiunea lor cronologică este firească, logică şi totodată poate să-l ajute pe tânărul învăţăcel să preia şi să asimileze cu uşurinţă şi folos cunoştinţele care i se transmit. Metoda tratării „problematice“ a materiei, cu un joc al cronologiei care provoacă confuzie şi care mai ales dă o imagine necorespunzătoare unui ansamblu de procese istorice, introdusă astăzi în manuale, este departe de a oferi foloasele metodei clasice, transmiţând elevului cunoştinţe în „felii“ repetate şi stricând de la început perceperea unor procese care, în fapt, sunt corelate şi care nu pot fi rupte în bucăţi!
    Mai gravă este însă operarea unei selecţiuni arbitrare în temeiul căreia se aruncă la coş părţi întregi din trecut, ca şi cum acesta n-ar fi existat. Este destul să menţionez – ca exemplu – că elevului nu i se relatează nimic în manualul de istorie al ultimei clase de liceu despre domnitorul Constantin Brâncoveanu, important pentru lunga sa domnie de un sfert de veac şi pentru realizările ei, dar mai ales oferind peste veacuri un model moral de comportament în momentul tragicului sfârşit al existenţei sale.
    Este normal ca fiecare om să aibă într-un sertăraş al minţii cunoştinţe privind evoluţia spaţiilor sale native şi să-şi alcătuiască propria sa versiune ca unul dintre temeiurile existenţei sale, încadrând-o firesc fluxului general al succesiunii proceselor istorice ale lumii şi cu precădere proceselor continentului căruia îi aparţine. Dar aceasta presupune şi o asimilare corespunzătoare a cunoştinţelor şi mai ales ca ele să-i fie transmise în aşa manieră încât să i se aşeze în minte până la încheierea existenţei sale.
    În mod firesc, ar trebui transmisă progresiv, într-o succesiune cronologică, mai întâi o istorie „a patriei“, iar apoi cea universală, cu accent pe continentul european, cu scoaterea în evidenţă a intercorelărilor. Învăţământul organizat firesc al istoriei ar mobiliza mintea copilului şi apoi a tânărului, dându-i puterea de a înţelege trecutul, dar şi de a trage învăţăminte pentru viaţa de zi cu zi şi pentru cea a viitorului. Dar pentru aceasta nu trebuie ca decidenţii să tot schimbe şi să „inoveze“ un proces de învăţământ şi asimilare – care se desfăşoară timp de cel puţin un deceniu – decât cu riscul de a provoca confuzie în minţi fragede.
    Selectarea arbitrară a evenimentelor şi a personalităţilor, care este operată în actualele programe şi manuale, fără a se recurge la o consultare a celor deplin îndrituiţi prin cunoştinţe şi experienţă a-şi spune cuvântul în această privinţă, are urmări negative uneori incalculabile. Mai grav este când la baza unor schimbări stau motivaţii politice, care pot fi nu numai arbitrare, dar care, prin forţa împrejurărilor şi succesiunea guvernelor, n-au nici temei de statornicie!
    Nu trebuie uitat că istoria este un „magister vitae“, că învăţămintele ei sunt esenţiale în formarea oricărui om şi în definirea personalităţii sale. Ignorarea, transformarea şi reducerea ei, minimalizarea şi marginalizarea ei în procesele de învăţământ nu poate fi decât extrem de dăunătoare. Nu trebuie mai ales uitat că, prin nereceptarea şi neasimilarea istoriei şi în primul rând a întregii istorii naţionale, nu vom mai avea cetăţeni ai acestei ţări, ci simpli locatari trecători prin spaţiul ei. Oare acest lucru este dorit?

    Etichete: