Doamna Bunaciu (1), descendenta a familiei Muresenilor (2), este o vârstnica de statura medie, cu parul vopsit blond si strâns pe ceafa intr-un coc. Intr-o excelenta forma fizica, doamna s-a pregatit pentru interviu, desi nu era la primul eveniment de aceasta natura. Era imbracata intr-o rochie neagra lejera si eleganta. De sub ochelarii cu dioptrii mari, privirea concentrata exprima vointa unui spirit energic. A vorbit cursiv, cu usurinta. Pe toata durata interviului a fost degajata, relaxata, si-a controlat gestica. A fost destinsa chiar si atunci când a povestit despre momentele dramatice din trecut. Când povestea aveai senzatia coparticiparii. Când se ridica din fotoliu se misca vioi; ne-a pus la dispozitie câteva fotografii din tinerete.
Locuinta sa este situata in apropiere de centrul istoric al Brasovului, intr-o casa nationalizata, d-na Bunaciu locuind la etajul intâi al acesteia. In interiorul locuintei surprind si incânta cadrul elegant, piesele de mobilier, vechi fotolii, scaune, sofaua. Peretii sunt acoperiti cu tablouri, cu multe tablouri. In camera in care s-a desfasurat interviul, pe etajere sunt multe carti, o veioza cu picior si abajur, dar si piese de mobilier in stil cubist. La intrare, in holul ingust, domina mobilierul in stil florentin. Din hol se zareste o parte din bucatarie, o masina de gatit, azi o piesa „oarecum antica“. Pe toata perioada interviului, din bucatarie s-au auzit arii verdiene.
Doamna Lucia Bunaciu si-a povestit viata, dar a vorbit mai consistent si cu nostalgie despre vechiul Brasov, despre orasul tineretii sale. Trecutul, oricât de dificil a fost, era o epoca a lucrurilor care vin, nu a celor care pleaca.
La Cluj, inainte de razboi
Iata povestea:
„La Cluj, dupa moartea tatei, am ramas doar cu mama, dar aveam o familie mare; aveam doi bunici, unchi, matusi, un var, am crescut impreuna cu totii si astfel nu am simtit lipsa tatalui. Locuiam insa separat, cu mama. Am urmat scoala primara in apropiere de locuinta noastra… scoala Nr.7. In timpul liber eram dusi foarte des la concerte si spectacole, mergeam la teatru, la opera; prima data am fost la opera la vârsta de cinci ani la spectacolul «Aida» (3). La scoala eram un copil bataus, traiam la curte, era casa unui grof, se numea Bethlen, avea si el doi copii, baieti… si ma bateam tot timpul cu ei. Craciunul si Pastele se sarbatoreau in mod deosebit. Astfel, de Craciun primeam daruri si colindam cu vreo doua saptamâni inainte, colindam pe la cunostinte. La masa de Craciun serveam supa de taitei, curcan si tort. De Anul Nou nu mergeam la Revelion, abia dupa ce am crescut sarbatoream trecerea in noul an la prieteni sau acasa, nu mergeam niciodata la restaurant. De Pasti, la Cluj, mergeau la stropit numai baietii, la noi in familie mergeau fratele meu si unchiul. La masa de Pasti se mânca ciorba de miel, friptura, drob si tort care se numea Malacov; era preparat din migdale si frisca, acelasi tort se prepara in fiecare an, era o traditie. Cozonacul era ceva comun, se mânca ca si pâinea, de multe ori il mâncam cu oua rosii.
Parfum de Brasov
In perioada când am inceput liceul si ma aflam la Cluj, in timpul Dictatului (4) si imediat dupa Dictat, in România legionarii (5) au introdus un regim dictatorial. Dupa Dictat am plecat de la Cluj, am venit la Brasov, aici unchiul meu Joe Gherman era inspector general in administratie, mama era arhivar; au trebuit sa se mute cu munca in partea româneasca, am avut termen ca sa incarcam bagajele; când am sosit la Brasov, la inceput, am locuit pe strada Timis intr-o vila, apoi in casa Muresenilor (6). Eram eleva de liceu atunci. Regimul legionar a durat putin, au fost represalii impotriva evreilor, la Bucuresti l-au omorât pe primul-ministru.
Brasovul in acea perioada nu avea teatru, concertele se tineau la sediul «Astrei», pe actuala Strada Lunga. Acolo era Sala Apolo si se tinea si Conservatorul Tiberiu Brediceanu. O alta sala era cea de la vechea Reduta construita in secolul al XIX-lea (7). Teatrul din Brasov s-a construit doar in 1947 (8), arhitecta a fost Lenuta Voina, angajata a primariei; teatrul a fost inceput cu mult mai devreme, dar abia dupa câtiva ani au reusit sa-l termine! Când eram la Cluj, mergeam la Teatrul National, dar mai era si Teatrul Maghiar; la Teatrul National se tineau si teatru si opera. Noi mergeam in fiecare sâmbata la opera, pentru elevi erau spectacole dupa-amiaza; mergeam cu sirul de la toate liceele, de multe ori spectacolele se repetau… asa am vazut «Faust» de zece ori! La teatru erau actori si regizori foarte buni, exista o viata culturala sustinuta. Intre 1937-1938 (9) s-a infiintat si Colegiul «Carol al II-lea», in corpul noii Universitati, acolo functiona Filarmonica, se tineau conferinte la care veneau Ionel Teodoreanu, Minulescu; sala avea o acustica foarte buna, ultima data am fost acolo in anii ‘70, când am fost la comemorarea lui Iacob Muresianu.
Am trait si rebeliunea legionara din 24 ianuarie, dar la Brasov nu au fost incidente. In 1941 a inceput razboiul impotriva Uniunii Sovietice, eu trebuia sa-mi dau bacalaureatul. In acel an, examenul era progamat pe 21 iunie, l-am dat insa cu o zi mai devreme pentru ca pe 20 iunie s-a declarat razboiul. Armata germana era aici la Brasov, tot aici era si sediul Grupului Etnic German, pe strada Nicolae Iorga (10); o parte a armatei era cazata la Hotel «Aro» (11), Consulatul German isi avea sediul pe strada Mihai Eminescu. La Brasov, in acea perioada erau foarte multi ofiteri si soldati germani.
La Liceul «Principesa Ileana»(12) aveam o profesoara legionara si o colega inscrisa in Fratiile de Cruce, sasoaicele faceau parte din Hitlerjugend, din sectia de fete. Cât am fost la liceu, nu ieseam in oras dupa ora 20, niciodata nu se intâmpla sa ies in oras dupa acea ora. Ziua mergeam cu familia la spectacole, Enescu venise de câteva ori la Brasov, la fel si Dinu Lipatti, Constantin Bobescu. Duminica plecam in excursie la Poiana (13), pe Valea Timisului, insotiti fiind de prieteni. Ne plimbam si pe promenada amenajata lânga parc (14), aici se gasea atunci Cercul Militar (15), aici mergeau cei care au terminat scoala, liceeni mergeau la serate dansante. Când am intrat la facultate mergeam la astfel de serate organizate in Sala Redutei; acolo se dansa tango, conga, foxtrot.
Eram insotita de multi colegi si prieteni; când a inceput razboiul, multi dintre ei au plecat pe front, unii nu s-au mai intors, altii mai traiesc si astazi. La cinematograf mergeam singura sau cu mama, rulau atunci filme foarte bune, mi-a placut filmul italian «Intermezzo» (16) pentru fondul sonor si pentru ca era vorba despre viata unei pianiste. Un alt film de care imi amintesc cu drag se numea «Serenada din Valea Soarelui» (17), era cu jazz, eram apropiata de jazz, atunci cântam la pian, fratele meu la chitara, invatasem de la mama care fusese pianista profesionista… din pacate, nu i-am mostenit talentul! Un alt film pe care mi-l amintesc cu placere a fost «Pe aripile vântului» (18). Dar, cât timp a durat razboiului, se vizionau mai mult filme germane si italiene.
Ca eleva am purtat uniforma compusa din sort pepit, guler alb, ciorapi albi, pantofi negri, basca bleu… asta era uniforma care se purta la Cluj. La Brasov aveam o pelerina, uniforma neagra, cravata, aceiasi ciorapi albi si pantofi negri.
Dar cea mai draga amintire e din perioada studentiei brasovene. Universitatea mea a facut o biblioteca de imprumut, conducerea a infiintat o cooperativa, atunci era foarte important studiul cooperatiei in toata Europa; Universitatea a facut o frizerie si o biblioteca. Am lucrat in aceasta biblioteca de imprumut ca angajata. Lucram in doua schimburi, casa era pe colt cu strada Nicolae Balcescu, avea abonati care plateau taxe, unul dintre asistenti se ocupa cu verificare actelor, am lucrat aici trei ani. Se imprumutau carti, mai ales beletristica, era frecventata de lume buna cu care stateam de vorba. A fost o perioada foarte placuta, faceam si curatenie, iarna dadeam la o parte zapada. Nu erau alti angajati, scriam scrisori catre abonati, comenzi la edituri, biblioteca avea in sala si câteva scaune, un fel de sala de lectura unde oamenii veneau sa citeasca. In 1944 a fost desfiintata.
Dupa bacalaureat am frecventat o scoala de surori de ocrotire, scoala se afla sub conducerea si indrumarea doctorului Câmpeanu, acesta amenajase un Spital de Zona Interioara la Liceul „Principesa Ileana“… aici am lucrat toata vara cu ranitii care veneau de pe front, spitalul de aici a functionat pâna la sfârsitul anului 1941, apoi a fost desfiintat. Studentii de la medicina lucrau sub indrumarea doctorului Reint, noi eram surori de ocrotire, scriam scrisori, dadeam mâncare ranitilor, le dadeam medicamentele. S-a lucrat pâna in luna septembrie aici, cea care se ocupa cu organizarea si cu problemele administrative a fost doamna Bleahu, era presedinta Societatii Principele Mircea, noi, surorile, lucram ca voluntare. Invatatoarele erau si ele voluntare intr-un spatiu amenajat la scoala Andrei Muresianu, erau in perioada aceea foarte multi raniti, baietii care nu au plecat pe front erau brancardieri.
La facultate am avut libertate mai mare, nu am mai purtat uniforma, am trecut la ciorapi bej, ieseam cu colegii la film, mergeam si in sala de la Hotel Aro; acolo, de la ora 22, se tineau baluri, purtam deja rochii lungi de seara, cânta orchestra condusa de Simiceanu. La aceste baluri dansam si cu ofiteri englezi sau americani (19); asta a fost pâna in 1946, apoi au venit rusii, dupa ce au venit ei nu mai ieseam pentru ca erau foarte periculosi, erau beti tot timpul, furau ceasurile pentru ca pe vremea aceea ei nu aveau ceasuri produse la ei, abia mai târziu au inceput sa faca si ei ceasuri (20). Tot dupa venirea lor s-au facut multe rechizitii. Desi unchiul meu fusese comandant al flotilei aviatice, a fost nevoit sa primeasca rusi in casa, in fiecare casa unde exista spatiu mai mare au fost cazati rusi. Soldatii rusi erau foarte salbatici la inceput, apoi au ramas doar oficialitatile. Si unii si altii au frecventat zonele rau famate care erau vizavi de piata (21), acolo era un cartier cu casele de toleranta, gen mahala, case din chirpici. Atâta stiam despre ele.
Altfel, elita brasoveana rivaliza cu lumea buna din Bucuresti. Tinerii bogati care se casatoreau aveau mobila multa si asemanatoare cu cea a sasilor, mobila preferata era cea cubista in anii ’40, mobila florentina era foarte moderna doar la Bucuresti; oamenii simpli aveau doar dulapuri simple vopsite, mese, scaune; prietenii mei din Bucuresti aveau mobila florentina.
Inceputul unui sfârsit
Intre 1945-1946 au inceput deportarile de sasi, erau luati tineri, foarte tineri, erau dusi sa lucreze in schimbul reparatiilor de razboi, unii s-au intors, altii niciodata. Nu conta daca erau baieti sau fete, au fost luati din satele de lânga Brasov, dar si din oras. Unii dintre ei au reusit sa scape pentru ca arestarile s-au facut intr-o perioada foarte scurta; daca au reusit sa se ascunda au scapat, pentru ca mai târziu au fost lasati in pace. S-au intors târziu, cei care s-au mai intors, cam dupa 1950. Au fost vremuri grele.
Ieseam cu mare placere cu prietenii, la ceaiuri si petreceri, aici aveam si o biblioteca infiintata de «Astra», functiona inca de pe atunci in sediul pe care il are si astazi biblioteca George Baritiu. In afara ei se infiintasera Institutul Francez si cel Italian (22), aici se tineau conferinte la care veneau francezi sau conferintele tinute de rectorul Academiei Comerciale, se numea Condeescu; acesta vorbea despre Franta, despre Balzac. Alte conferinte se tineau in actuala sala de la Consiliul Judetean, aici l-am ascultat pe Tudor Vianu.
In general, la inceput, viata culturala a Brasovului era saraca in comparatie cu cea a Clujului, unde oferta era mult mai bogata. Dupa ce au venit comunistii, multi oameni de cultura au fost ridicati. In 1948 a fost cel mai rau, erau ridicati oamenii noaptea, la noi acasa s-au facut foarte multe perchezitii, dupa 1949 s-a infiintat Securitatea (23). Am trait cu frica in comunism, ne era frica de batai, ca ne alunga si ne scoate din casa; unchiul meu si varul au ajuns la un moment dat pe drumuri.
Chiar si vestimentatia s-a schimbat. Inainte de comunisti purtam rochii pâna la genunchi, se purta foarte mult fusta si bluza, mai ales de culoare alba sau neagra, rochiile erau cu mâneca lunga, vara cu mâneca scurta. Purtam ciorapi de matase, cei de Adesgo, erau de matase naturala, erau foarte buni si cei de import se numeau LBO. Pantofii nu aveau tocul foarte inalt, apoi a inceput sa se poarte tocul ortopedic. Iarna aveam cizme de cauciuc peste pantofi (24), purtam paltoane sau blanuri de oaie, iepure, astrahan, vulpe si leopard, fiecare dupa posibilitati. Eu am purtat mult timp o scurta de blana si fusta groasa. Dupa razboi nu s-au mai gasit cizme, ciorapi, apoi a venit moda cu rochii foarte lungi, de influenta frantuzeasca. Eu purtam pantaloni doar la schi, chiar si la patinaj purtam o fusta plisata. Când plecam in excursii, purtam pantaloni lungi, vara purtam pantaloni scurti. Atunci purtau palarii doar doamnele, noi fetele umblam cu capul gol sau daca era frig o caciulita. In perioada comunista am renuntat la palarie si am purtat basma, cu palarie riscam neplaceri, mi-as fi tradat originea burgheza.
Si vacantele s-au schimbat. Când eram la Cluj, in vacante veneam la Brasov, mai mergeam si pe la Sinaia, acolo mergeam la o matusa care avea o vila. Intr-un an, am fost la mare cu niste cunostinte; am fost si la Budachi, in Basarabia pe malul Nistrului (25), acolo am facut câtiva ani tratament pentru oase, familia mea platea o suma modica pentru asta. In timpul razboiului nu am mai fost nicaieri. Dupa razboi m-am maritat si mergeam cu sotul meu in fiecare an la mare. La Brasov faceam excursii sâmbata si duminica, mergeam in Muntii Ciucas, cel mai mult imi placea in muntii Ciucas unde stateam si câte o saptamâna, iarna mergeam in Postavaru la schi, pe Diham (26), acolo avea Banca Nationala o cabana unde stateam chiar daca era nationalizata, mai mergeam si la cabana Clabucet.
Am avut noroc ca m-am maritat, desi am stat impreuna cu familia, am avut o casnicie fericita si mi-a fost mai usor, totusi viata era grea, erau cozi incomensurabile. Viata era grea dar am avut o familie unita, unii au fost arestati si au urmat procesele, lipsa de libertate m-a nemultumit cel mai mult, dar si frica, o prezenta permanenta. La Revolutie (27) am avut sperante, sunt bucuroasa ca azi tinerii nu mai trebuie sa traiasca cu frica. Sotul meu era avocat, apoi a fost director la Banca Nationala. A fost dat afara dupa nationalizare, apoi a fost reangajat ca inspector la aceeasi banca, era un bun specialist. M-a protejat cât a putut!“.
Despre trecutul recent, doamna Lucia Bunaciu nu a mai dorit sa vorbeasca. A trecut repede la registrul realitatii imediate. Si-a tratat oaspetele, pe studenta care i-a luat interviul, cu prajituri si cu visinata de casa, a discutat amical despre vreme, despre copiii studentei si despre incertitudinile epocii noastre.
Note:
1. Lucia Bunaciu, nascuta pe 12 noiembrie 1922, in comuna Pecica (jud. Arad), de confesiune greco-catolica; director onorific al Muzeului Memorial Casa Muresenilor din Brasov. Interviul a fost realizat de doamna Rozalinda Posea, studenta la Facultatea de Istorie si Patrimoniu din Sibiu, in iunie 2010.
2. Familia Muresanu (sau Muresianu; in actelor oficiale din secolul XIX se intâlneste aceasta grafie) provine din satul Rebrisoara (judetul Bistrita-Nasaud). De aici, verii primari Iacob (1812-1887) si Andrei Muresanu (1816-1863) au plecat la Blaj unde au urmat teologia si filozofia; dupa incheierea studiilor, cei doi veri s-au stabilit la Brasov. Activitatea poetica, jurnalistica si muzicala dedicata de cei doi binecunoscuti revolutionari pasoptisti afirmarii identitatii românesti a fost apoi continuata de Aurel Mureseanu, primul gazetar profesionist din Transilvania (1847-1909) si de compozitorul Iacob Muresanu jr. (1857-1917).
Muresenii au fost o familie numeroasa, cu destin interesant in România, dar si in Europa, America de Sud, Canada? vezi detalii in interviul luat doamnei Lucia Bunaciu de A. Munteanu, interviu reprodus in revista online „Atheneum“ (www.atheneum.ca). Tatal Luciei Bunaciu, descendenta pe linie materna din familia Muresenilor, a luat parte la Primul Razboi Mondial in calitate de medic. In anul 1917 acesta a fost luat prizonier si a fost inchis in lagarul de la Darnita, din Rusia. Dupa razboi, de la Pecica, familia s-a mutata la Cluj unde a ramas pâna in anul 1940, când in urma Dictatului de la Viena a fost nevoita sa se refugieze la Brasov.
Lucia Bunaciu a facut scoala primara la Cluj, apoi a urmat Liceul Regina Maria; ca urmare a mutarii la Brasov si-a continuat studiile la Liceul Principesa Ileana. Dupa liceu s-a inscris la Academia Comerciala din Brasov si, in acelasi timp, la Facultatea de Drept din Sibiu. In 1946 a fost exmatriculata din facultate, i s-a oferit un post la uzina Brainer Bela din Brasov, dar a fost repede concediata, in acelasi an. Intre anii 1947-1948, Lucia Bunaciu a fost profesoara de limba franceza la liceele Ioan Mesota si Andrei Saguna din Brasov. In 1948, datorita reformei invatamântului, statutul limbilor straine, in afara de limba rusa, a fost afectat de noua programa scolara. Astfel, Lucia Bunaciu a ramas, din nou, fara serviciu. Cu interventii, a fost angajata la o fabrica ca muncitor-tabacar. In urma unei adrese catre Fortele de Munca, in care a declarat ca are doar sapte clase primare, a fost angajata ca secretara si casiera. In 1963 a iesit la pensie „pe caz de boala“ – vezi biografia Luciei Bunaciu in revista „Tara Bârsei“, nr. 2, 2003, p. 5-9.
3. Este vorba despre opera lui G. Verdi, pe care dna Lucia Bunaciu o pretuieste si astazi.
4. Dictatul de la Viena (30 august 1940).
5. Guvernarea legionara (septembrie 1940 – ianuarie 1941).
6. Actuala Casa Memoriala.
7. Reduta a fost reconstruita in secolul al XIX-lea.
8. A fost inceput in anul 1946 si a functionat initial cu denumirea de Teatrul Poporului.
9. Cladirea a fost construita intre 1935-1937 si a fost inaugurata de Carol al II-lea.
10. Astazi sediul SIF Transilvania, in perioada comunista Hotel Parc.
11. Hotelul a fost cladit in anul 1938 de o societate mixta româno-americana. Hotelul exista si astazi.
12. Primul liceu de fete cu predare in limba româna al orasului, a fost construit in anul 1896; astazi se numeste liceul Unirea.
13. Poiana Brasov.
14. Este vorba despre Promenada de Jos, amenajata la sfârsitul secolului al XIX-lea, numita in acea perioada si Promenada lui Rudolf.
15. Cladirea a fost demolata, in locul ei s-a construit incepând cu anul 1938 actualul sediu al Cercului Militar.
16. Probabil, este vorba despre acel remake realizat de Gregory Ratoff dupa filmul suedez regizat de Gustaf Molander in 1936.
17. „Sun Valley Serenade“, muzicalul cu celebra patinatoare Sonja Henie.
18. „Gone With the Wind“ (r.Victor Fleming, ecranizare a romanului scris de Margaret Mitchell). Premiera a avut loc la 15 decembrie 1939.
19. Prizonierii anglo-americani au fost capturati in timpul raidurilor aeriene efectuate de aviatia americana si engleza (intre la 1 august 1943 – 19 august 1944) asupra zonei petrolifere si a rafinariilor de la Ploiesti. La 23 august 1944, 1 123 de americani si 39 de englezi erau internati in lagarele Timisul de Jos de lânga Brasov si in incinta Regimentului 6 Mihai Viteazul din Bucuresti. Prizonierii au beneficiat de conditii decente, respectându-se prevederile Conventiei de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de razboi. La sfârsitul anului 1945, repatrierea prizonierilor a fost, in mare masura, realizata (vezi www.centrul-cultural-pitesti.ro)
20. O imagine stereotipa, o intâlnim in aproape toate relatarile cu referire la armata sovietica.
21. Astazi se numeste Piata Star.
22. Consulatele au functionat in actuala cladire a Rectoratului.
23. Decretul 221, din 1 septembrie 1948, marcheaza functionarea Securitatii, principalul organ represiv in România socialista.
24. Celebrii galosi?
25. Acum face parte din judetul Cetatea Alba (Republica Moldova).
26. Cabana Diham se afla in Muntii Bucegi.
27. Este vorba despre Revolutia din Decembrie 1989.