Bernard Schlink, Weekendul, traducere din limba germana si note de Gabriella Eftimie, Editura Polirom, 2010; 228 pag.
„Week-end“ este al treilea roman remarcabil al lui Bernard Schlink tradus in româneste, dupa „Cititorul“ si „Intoarcerea acasa“, care-l confirma drept unul dintre autorii simptomatici pentru evolutia romanului in secolul 21, european prin temele si subiectele abordate, modern deja clasicizat prin arta narativa. Un romancier incomod pentru ca isi obliga lectorul la interogatie si reflectie dupa ce a inchis cartea, incitant in felul in care isi adapteaza „la nuanta“ de fiecare data formula epica aleasa.
„Cititorul“ inca declanseaza, ca efecte intârziate „postraumatice“ de lectura, observatii incisive. Intr-o discutie recenta, o cititoare pasionata si tot atât de pasionata profesoara de literatura româna, marturisea ca romanul lui Schlink ii provoaca inca „fiori pe sira spinarii“. Si recunosc ca mi-am amintit reactia mea similara, difuza si persistenta, citind… „Cititorul“. De atunci a trecut timp suficient pentru limpezit impresia de neliniste, venita din mai multe puncte ale romanului.
Primul lucru care contrariaza, desi aparent minor, tinea de un detaliu al personajului feminin, Hanna Schmitz: ascultatoarea fascinata de actul lecturii, care nu stia sa citeasca, provenea din … Transilvania. Si imediat m-am gândit la comunitatile germane de la noi, in care scoala si biserica aveau rost si rol esential, la scolile germane din Transilvania ce au vârste de secole. Detaliul din roman sfida ceea ce stiam, sigur ca acceptam conventia, dar faptul tot mi se parea fortat, daca nu chiar incredibil.
Al doilea aspect tulbure venea din coincidenta a doua situatii frecvent exploatate: schema psihanalitica si ritualul de initiere (si nu doar erotica). Se poate vedea in subiectul cartii strania istorie oedipiana, Michael Berg si Hanna Schmitz aduc in relatia lor complexele binecunoscute, al lui Oedip si al Iocastei: atractia spre femeie mai mare ca ani, substitut al figurii materne, in cazul tânarului, compensarea unui sentiment matern refulat din partea femeii.
Situatia oedipina se suprapune cu dubla initiere, cea amoroasa, in care adolescentul este invatacel, cea culturala, unde se inverseaza rolul si Hanna isi disimuleaza abil nestiinta, insotita de abila evitare a initierii in teritoriul scrisului. De unde provine refuzul prelungit, daca nu din frica de a pierde ce are si din imensa rusine a inferioritatii? Tot amestecul de sentimente traite de Hanna Schmitz si de Michael Berg, impreuna si separat, se incarca de o insuportabila ambiguitate.
Al treilea fapt cu adevarat inspaimântator este interpretarea vinovatiei. Hanna Schmitz este judecata si condamnata, dar vinovatia ei are ca punct de plecare ignoranta: nu stie citi si se supune ordinelor primite. Unde se plaseaza granita dintre vinovatie si ignoranta (ori poate inocenta)? Cât trebuie sa platesti pentru contaminare de vinovatia altora (viata lui Michael Berg este marcata de intâlnirea cu Hanna Schmitz)? Cum isi asuma o generatie intreaga, cea postbelica, vinovatia generatiei anterioare?
Nelinistea vine din alta sugestie pe care o induce subliminal romanul: Hanna cea vinovata si nestiutoare in acelasi timp nu este oare simptomatica pentru drama germana, in care se amesteca ignoranta si culpa? Si, in proportii diferite, oare s-a petrecut cu poporul german acelasi proces de ignorare (ori ignoranta?) a ororilor si acceptare tacita a situatiei fara a se gândi la implicatii, consecinte sau iesirea din impas? Si tot prin viata Hannei se pot vedea etapele unei constiinte, ce iese dureros si tragic la lumina ca sa-si plateasca greselile.
Cum se poate contabiliza culpa individuala si cea colectiva? Ce efecte produc cele doua vinovatii, pe termen scurt si pe termen lung, in destinele personale? Intrebarile generate de „Cititorul“ reapar, stârnite acum de noul roman, „Week-end“. Bernard Schlink porneste de la alt fenomen, terorismul ca fenomen al extremismului de stânga: RAF (Rote Armes Fraktion) lupta impotriva sistemului corupt al Germaniei din anii ’70 prin atacarea unor banci, sechestrarea de persoane, atentate in care isi aleg victimele la intâmplare.
Si de data aceasta, Bernard Schlink atinge acelasi punct nevralgic: a ucide conform unui program si a unei ideologii. Actul uciderii semenilor este de neacceptat de legile scrise si nescrise, nejustificat moral de nicio angajare. Cum ajung niste oameni tineri sa ucida in numele unei lupte cu un sistem? Scriitorul propune o situatie in care fenomenul este pus in discutie si judecat cu raceala si detasare vârstei mature de cei ce in tinerete au format un astfel de grup terorist. De aici incep intrebarile privind vina si responsabilitate, cauze si efecte.
Actiunea se desfasoara intr-un sfârsit de saptamâna, in rastimpul a trei zile cât dureaza o revedere a membrilor grupului, când Jörg iese din inchisoare dupa o detentie de peste doua decenii, iar sora lui Christina organizeaza intâlnirea in conacul ei de la tara. Prilej pentru toti sa-si analizeze si sa-si inteleaga faptele trecutului, alegerile ulterioare si viata din prezent. Spatiul inchis, timpul rotund da impresia de tragedie ce se deruleaza in ritm lent, inevitabil, cu usile inchise, cu o intensitate si dramatism rar intâlnite.
Fiecare vine la intâlnire cu mici spaime si mari asteptari: Jörg vrea sa afle cine l-a tradat si raspunsul dezvaluie persoana cea mai putin banuita de el, ghicita usor de ceilalti, sora lui Christiane doreste sa-l vada reintegrat si salvat, cele doua femei, Karin si Ilse, ajunse una pastor iar alta profesoara, cauta inteles celor petrecute atunci, Andreas si Ulrich, unul ziarist si altul dentist, au propriile deliberari. Li se alatura prieteni si membri ai familiei, din care se disting tinerii: Marco incercând sa reinvie si sa legitimeze lupta cu sistemul, Ferdinand nestiutul fiu al lui Jörg, cel ce isi asuma rechizitoriul sever.
Raportarea la trecut se face prin rememorãri si prin problematizare. Fiecare participant are propriul mod de a-si revizita trecutul, cel mai elaborat ar fi evadarea in fictiune: Ilse imagineaza povestea unui teorist. Nu lipseste raportarea la prezent: asculta, transmisa la radio, interventia presedintelui tarii rostita in domul din Berlin prin care justifica gestul de gratierea a ultimilor condamnati pentru acte de terorism. Cel aflat in centrul interesului atunci si acum este Jörg, el provoaca si la rândul lui are parte de marile revelatii si de acuzatiile cele mai dure, pe care i le aduce propriul fiu.
Romanul contureaza un soi de ciclicitate: tinerii din generatia tatalui au refuzat modul de a fi al parintilor in cursul razboiului si s-au revoltat, initial revolta viza superficialitatea procesului dezanificarii, apoi sistemul capitalist, ajungând la terorism ca forma de protest si de lupta, adica la acele fapte pentru care condamnasera generatia anterioara. Fiul este cel ce observa similitudinile si, pe baza lor, isi acuza tatal. Care, confruntat cu vinovatia, are aceeasi reactie ca a generatiei anterioare, considera ca si-a ispasit vina si ca a obtinut iertarea.
Vina si ispasirea, memoria si uitarea, iata cele doua axe ale dezbaterii pe care o propune in romanul sau Bernard Schlink. A ispasit Jörg pentru crimele comise conform pedepsei cerute de lege, dar a ispasit oare si in ochii celor apropiati de victime si, mai ales, in ochii sai? Fiul sau neaga o asemenea ispasire, fiindca este insotita de uitare, ce arata ca Jörg a reusit sa se ierte pe sine, sa se impace intr-un fel cu propriul trecut. Mai mult, chiar starea de acum il transforma pe el intr-un fel de victima. Si Jörg are un secret: a cerut gratierea pentru ca este pe moarte si doreste sa-si traiasca in libertate timpul care i-a mai ramas.
Ambele personaje, Hanna din „Cititorul“, si Jörg din „Weekendul“ penduleaza intre „atunci“ si „acum“, trecutul nu poate fi nici sters, nici ingropat si ii ajunge mereu din urma, orice pas facut pe un asemenea teren minat declanseaza bombe cu efect intârziat in vietile lor si in vietile celorlalti. Din ele isi construieste autorul tensiunea romanului, care se citeste cu sufletul la gura, dar nu pentru suspansul actiunii ci al deliberarii.
„Weekendul“ ofera dovada ca romanul isi continua angajarea, intr-un sens superior moral si artistic, iar romancierul iese din granitele unei culturi si devine un scriitor al lumii de azi. Terorismul care a cuprins Germania postbelica in trei valuri succesive, tinde sa cuprinda lumea intreaga. Asa ca romanul scriitorului german se poate citi ca semnal de alarma, nu doar ca reflectie asupra lumii sale. Trecutul apropiat sau indepartat al atâtor tari poarta in adâncimea lui numeroase bombe stiute sau nestiute, doar gândul la ele este suficient ca sa inspaimânte.
Sunt incantata de minunatele recenzii ale doamnei Elisabeta Rosca pe care le urmaresc din umbra cu o discretie intelectuala spre a nu-i tulbura discursul critic si disectia estetica. Dacas epoate solicit o adresa de e-mail pentru a o contacta direct pentru un Remember. o a doua solicitare ar fi adresa de e-mail a Angelei Martin spre a-i transmite niste imagini.
Va multumesc
Olga Jora jora_olga@hotmail.com
Comentariile sunt închise.